Extraordinara întâlnire cu domnul WTF69 sau despre norocul de fi român

(un sefeu absolut real, da mai altfel decât în cǎrţile adevǎrate)

Offf…… ştiu, ştiu! O sǎ spuneţi cǎ în viaţa voastrǎ nu v-a cǎlcat prin bǎtǎturǎ talpǎ de marţian, cǎ nu v-a aterizat niciodatǎ în balcon vreo o tigaie spaţialǎ şi nici mǎcar luminiţe d-alea care se mişcǎ aşa bezmetic de zici cǎ a pus cineva un bec în vârf de bǎţ şi-l fluturǎ în vânt sǎ creadǎ lumea cǎ-s OZN-uri n-aţi vǎzut niciodatǎ şi uite la ǎsta, povesteşte într-una despre întâlnirile lui cu extratereştrii. Da mǎ jur, vǎ rog sǎ mǎ credeţi, nu eu îi gǎsesc pe ei, ci ei pe mine.
Exact aşa a fost şi la ultima întâlnire. Mergeam prin parcul Tǎbǎcǎrie sǎ-mi mai dezmorţesc oasele înţepenite şi sǎ iau o gurǎ de cǎldurǎ d-asta domoalǎ de septembrie care s-a pogorât ca o miere vâscoasǎ peste oraş. Pǎşeam uşor prin iarbǎ pe partea aia dinspre delfinariu mai jos, unde nu e lume, cǎ mie nu-mi place deloc îngrǎmǎdeala, şi la un moment dat izbesc din greşealǎ o cutie de conserve cuibǎritǎ printre frunze. “Diiing” – zbârnâie cutia şi dau s-o ridic şi s-o arunc la un coş de gunoi. Când sǎ pun mâna pe ea, cutia nici una nici douǎ zdup sare juma de metru mai încolo. Fac doi paşi, mǎ aplec iar, cutia iar zdup doi metri mai încolo. Mǎ ridic zâmbind şi-mi arunc ochii de jur împrejur convins fiind cǎ sunt la o emisiune gen camera ascunsǎ, sau şi mai rǎu cǎ puştii din blocul de peste drum îşi bat joc de mine trǎgând cu sfoara cutia care ţopǎie mai ceva ca o mâţǎ ademenitǎ cu ghemul de lânǎ. Dar spre surprinderea mea nu-i absolut nimeni împrejur şi nu apare nici un tip ţinându-se cu mâinile de burtǎ de atâta râs, care sǎ-mi arate obiectivul camerei de filmat pitit printre frunze şi sǎ mǎ batǎ consolator pe umǎr în timp ce-şi muşcǎ buzele ca sǎ-şi stǎvileascǎ zâmbetele. De altfel cine s-ar mai trezi ca mine la şase dimineaţa doar de dragul unei plimbǎri în parc, în aerul rǎcoros şi curat al dimineţii şi-n liniştea unui început de septembrie sfâşietor. Având în vedere cǎ nu-i nici un suflet în apropiere schimb tactica şi mǎ apropii tiptil de cutie ca un motan la vânǎtoare de vrǎbii. La prima vedere pot sǎ jur cǎ-i o conservǎ de fasole cu costiţǎ afumatǎ, dar la o privire mai atentǎ îmi dau seama cǎ s-ar putea sǎ nu fie chiar ceea ce pare. Îi lipşeşte gulerul ǎla de sus de unde o prinzi sǎ-ţi înfigi desfǎcǎtorul, e mai înaltǎ, nu e tocmai un cilindru ci mai degrabǎ seamǎnǎ cu un trunchi de baobab, are capacele rotunjite ca o ţeastǎ chealǎ de frizer şi mai ales are nişte gǎurele mici cam cât rotundul de creion care aleargǎ de jur împrejurul cutiei ca nişte gândaci hǎmesiţi în cursa de la Berlin. Întind uşurel un deget şi ridic cutia de-o margine, îndeajuns sǎ observ cǎ stǎ pe un fel de trepied metalic, care odatǎ deconspirat începe sǎ se mişte repede repede ca picioarele unui pǎianjen şi cutia dispare alergând într-un smoc stufos de iarbǎ, dupǎ care se aşeazǎ pe vine. Privesc din nou în jur, în iarbǎ, dupǎ tufişuri, printre copaci, chiar şi spre ferestrele din blocul de peste drum. Nimic. Nu pare a fi nici ţipenie de om. Şi atunci drǎcia aia ce-i?! De data asta schimb complet tactica şi conform celor învǎţate în armatǎ încerc sǎ mǎ camuflez ca sǎ mǎ pot apropia de tinicheaua umblǎtoare cât mai mult. Ditamai omul serios mǎ las pe burtǎ în iarbǎ, cu nasul proptit în pǎmânt. În iarbǎ e un fel a spune cǎci sunt smocuri de iarbǎ doar ici şi colo şi în rest e ţǎrânǎ prefiratǎ din loc în loc cu urmele plimbǎrii de cu seara a câinilor din vecini. Oricum strategia mea dǎ roade, cǎci mǎ apropii mai mult decât data trecutǎ, de data asta cu ochii fixati pe tinichea ca pe butelie. E mai mult decât clar cǎ fasole cu costiţǎ nu-i. Atunci ce?! Cred cǎ n-am mai mult de cinşpe centrimetri între ochii mei şi gândacii rotitori, care recunosc cǎ au început sǎ mǎ ameţeascǎ de cât de repede se învârt. O fi vreo jucǎrie d-asta nouǎ de nu face nimic decât furori, o invenţie magnificǎ de pierdut timpul. Brusc gândacii se opresc din învârtealǎ şi printr-una din gǎuri iese o suliţǎ de luminǎ albǎ care îmi intrǎ fǎrǎ sǎ stea pe gânduri direct în ochiul stâng. O simt cum îmi rǎscoleşte tǎrtǎcuţa ca o pisica ce aleargǎ cu labele prin acvariu sǎ prindǎ carasul auriu, pentru a se fixa în cele din urmǎ ca o ventuzǎ exact în capǎtul opus locului prin care intrase. Încerc sǎ închid ochiul dar nu pot. Raza de luminǎ, lungǎ şi ascuţitǎ ca o ţeapǎ de cactus texan, mǎ împiedicǎ atât sǎ închid ochiul cât şi sǎ mǎ mai mişc. Sunt ca paralizat. Dupǎ vreo cinci zece minute de scormonit, la fel de brusc cum a apǎrut, raza dispare înapoi în cutia de conserve. “Tiii… te pomeneşti cǎ-i o navetǎ spaţialǎ” îmi spun şi ochii încep sǎ-mi joace în orbite aproape la fel de iute ca cei ai drǎcoveniei. Nu apuc sǎ mǎ dezmeticesc şi din iarbǎ aud un zgomot metalic ca şi cum un copil ar fi şutat cutia într-un stâlp de iluminat.
- Bunǎ! – aud de undeva din zona cutiei dar nu-mi vine sǎ cred cǎ vocea metalicǎ se aude chiar dinǎuntrul ei.
- Bunǎ – rǎspund timid, prea speriat ca sǎ îngaim mai multe şi mult prea speriat ca sǎ nu zic nimic.
Cutia tace. Ochii cei mulţi nu mai aleargǎ ca zǎpǎciţii. S-au potolit. Doar vreo doi trei se mai mişcǎ când spre dreapta, când spre stânga, ca nişte câini de pazǎ lǎsaţi de veghe în lanţ.
- Cine eşti?! – încerc cu jumǎtate de gurǎ sǎ stabilesc un contact de gradul trei cu conserva vorbitoare, gândindu-mǎ cât o sǎ se mire Danciu când o sǎ-i povestesc seara la bere ce-am gǎsit în iarbǎ şi ce ofticat o sǎ fie cǎ n-a venit şi el cu mine ca sǎ dǎm o turǎ împreunǎ. Cǎ l-am sunat asearǎ, da cicǎ a luat prea mult la bord şi nu se trezeşte el la şase dimineaţa doar ca sǎ facǎ o plimbare. Na, acu sǎ moarǎ de ofticǎ.
- Eu sunt WTF69 şi vin din galaxia A1689zD1 dupǎ cum îi spuneţi voi sau 1Dz9861A dupǎ cum îi spunem noi, situată la 240 de miliarde de ani lumină de Terra. Da tu cine eşti?! – rǎspunde conserva ca un copil de grǎdiniţǎ care şi-a fǎcut temele, s-a spǎlat pe dinţi şi pe ochi, a mâncat tot şi acum aşteaptǎ sǎ primeascǎ desertul. Dintr-o clipǎ în alta mǎ aştept sǎ mǎ întrebe cu glas piţigǎiat “Vei sǎ fii prietenul meu?” ca tipa aia cu gura cât o şurǎ din reclama la UPC.
- Eu sunt Moşu Bǎrbosu – mǎ prezint politicos dar numele meu nu pare sǎ-i spunǎ mare lucru individului de tinichea cǎci ochii nu vor sǎ se opreascǎ din rotit iar culoarea aceea bluemetalic cu care sunt acoperiţi nu-şi schimbǎ câtuşi de puţin nici nuanţa nici intensitatea. Bleah… nu seamǎnǎ deloc cu ce am vǎzut eu prin filme. Dacǎ era un extraterestru adevǎrat ar fi palpitat, l-ar fi trecut emoţiile, i s-ar fi înroşit beculeţele, ar fi fost mişcat într-un fel sau altul. Ǎsta ori nu e extraterestru, ori e unul de calitatea a doua. Uitǎ-te la el de altfel ce mic e. Zece la kil, ce naiba. Extratereştrii adevǎraţi trebuie sǎ fie înalţi cam cât noi, cu capul mai mare şi mai schilozi cǎ nu mai au nevoie de muşchi decât sǎ le susţinǎ creierul, verzi, musai sǎ fie verzi, nu ştiu de ce probabil pentru cǎ se hrǎnesc cu clorofilǎ, şi moi, nu ca ǎsta de tablǎ. Sau o fi o naveta?! Ca sǎ lǎmurim problema şi sǎ stabilesc deja o punte de legǎturǎ de pe care putem lansa ulterior un dialog constructiv îl întreb franc:
- Tu eşti extraterestru sau cutie cu marţieni?
- Extraterestru sunt cǎ doar n-oi fi fasole cu costiţǎ afumatǎ – îmi rǎspunde individul înţepat, şi-mi dau seama cǎ ţepuşa aia luminoasǎ înfiptǎ în creierul meu nu a fost chiar de florile mǎrului. A cetit ceva acolo.
- Da’ dacǎ eşti extraterestru ce-i cu tinicheaua asta pe tine?
Aici individul de metal s-a poticnit un pic. S-au auzit dinǎuntru nişte icnete metalice de relee nervoase, asemǎnǎtoare cu zgomotul pe care îl fǎceau troleibuzele cele vechi pe vremuri în Bucureşti când schimbau vitezele, apoi un fâşâit scurt ca cel pe care îl produc autobuzele când ajung în staţie şi se deschid uşile “puffff”…..
- E treabǎ complicatǎ şi poveste lungǎ – mormǎi el oarecum nemulţumit de întrebare. Ia un loc şi fǎ-te comod – continuǎ apoi, ca şi cum ar fi avut de gând sǎ se întindǎ la vorbǎ. Mǎ adun din poziţia culcat pe burtǎ într-una ghemuit în fund şi mǎ aplec c-o ureche spre el. Sau ea, cǎ naiba ştie ce sex o avea.
- Suntem un popor de uazǎfaci cuminţi şi muncitori. Suntem harnici, deştepţi, prietenoşi, sinceri, deschişi, altruişti, simpatici, corecţi, inventivi, veseli, puternici…
- Hmm… hmmm… - gâjâi eu din beragatǎ încercând sǎ domolesc oleacǎ elanul uazǎfacului din faţa mea, care are o introducere abruptǎ îndreptatǎ spre cer ca o rampǎ de rachetǎ. Dar defecte nu aveţi voi ǎştia?
Conserva scoate iar un pufff lung ca autobuzele care sosesc în staţie şi eliminǎ aerul dintr-un piston special pentru ca maşina sǎ coboare cât mai aproape de nivelul solului pentru a le fi mai uşor oamenilor sǎ urce şi sǎ coboare, semn cǎ ǎsta e într-adevǎr un oftat şi continuǎ cu jumǎtate de glas.
- Ei….. asta-i. Cel mai mare defect al nostru şi de altfel singurul, este cǎ nu avem nici un defect.
Animǎluţul de tinichea a ajuns sǎ mǎ enerveze. Ştiu, sunt moş şi mǎ aprind repede la mânie, dar nici aşa. Suntem prieteni de vreo cinci minute şi deja am ajuns ca un butoi cu apǎ fiartǎ de la locomotiva cu aburi. Auzi la el neruşinare. Cicǎ cel mai mare defect al lui e cǎ n-are defecte. Asta poate în alte galaxii, nu aici pe Pǎmânt. Hmmm…. şi nici acolo.
Conserva nu pare sǎ bage în seamǎ încruntarea mea şi capacul care a început sǎ se bǎlǎbǎne prevestind o izbucnire nervoasǎ şi continuǎ molcom:
- Din cauza asta avem o mulţime de probleme. Orice rǎutate ne doare, orice conflict ne tulburǎ, orice neîmplinire ne dǎrâmǎ. Şi nu meritǎm asta, zǎu aşa – continuǎ el grav, apoi tace brusc. Dinǎuntrul cutiei încep sǎ se audǎ nişte chiţǎituri ca şi cum un şoricel ar fi fost prins înǎuntru ca într-o capcanǎ. Tac şi eu. Chiţǎiturile însǎ nu contenesc, ba chiar parcǎ se amplificǎ.
- Ce faci acolo, plângi? – îl întreb într-o doarǎ, dar se pare c-am nimerit-o cǎci conserva smiorcǎitǎ îmi rǎspunde sacadat ca şi cum vorbele i-ar fi întretǎiate de sughiţuri zimţate.
- Mǎ-scuzi-aşa-sun-tem-noi-ex-trem-de-sen-si-bili.
Uauuu... Rǎmân perplex. Am cam fǎcut mişto de el dar cred cǎ are dreptate. E un tip pe cinste, poate un pic prea sensibil.
- Off…. îmi pare rǎu – încerc sǎ-l cǎinez.
- Nouǎ ne pare şi mai rǎu – continuǎ el explicaţiile – cǎci din cauza asta nu mai putem face nimic şi neamul nostru se stinge încet încet. Când începem o lucrare, o întreprindere, indifierent ce problemǎ apare pe parcurs suntem atât de dezamǎgiţi şi îndureraţi încât nu mai putem continua. Ne oprim şi plângem unul pe umǎrul altuia. Şi totul se duce de râpǎ. D-aia avem şi carapacea asta metalicǎ, sǎ nu ne mai loveascǎ toate nenorocirile. Încercǎm cât putem sǎ ne protejǎm.
Olalaaaa…. recunosc cǎ uazǎfacul a început sǎ-mi sfâşie inima. Pare un animǎluţ atât de cumsecade. Chiar cǎ nu meritǎ asta.
- Da cum de vorbeşti româneşte – schimb eu firul discuţiei ca sǎ-l fac sǎ mai uite de necazuri.
- Eee… îmi rǎspunde el uşor înveselit – nu vorbesc nicicum. Am stabilit o legǎturǎ la nivel neuronal cu creierul tǎu şi tot ceea ce se întâmplǎ acum nu e real, e doar la nivel celular, e aşa… un fel de vis care se întâmplǎ în subconştientul tǎu şi nu în afarǎ, mǎ înţelegi?! – încearcǎ el sǎ-mi explice ca pentru proşti dar recunosc cǎ nu înţeleg nimic.
- Aaa… - îmi iese pe gurǎ aproape fǎrǎ sǎ vreau şi fǎrǎ sǎ-mi dau seama dacǎ au fost doar buzele mele sau ceva la nivelul materiei cenuşii.
Hopaaa….. punctuleţele alea bleumetalizat au devenit purpurii. Cred cǎ amicul meu extraterestru ştie sǎ şi zâmbeascǎ. Mirarea mea l-a fǎcut.
- Hai nu-ţi mai face atâtea mustrǎri de conştiinţǎ – îmi spune el ghicindu-mi gândurile. Sunteti un popor mai avansat decât noi. Aveţi sisteme de autoprotecţie mult mai avansate tehnologic decât ale noastre. Folosiţi picotehnologia? – mǎ întreabǎ brusc, emanând un suflu de curiozitate care adie pe la vârful nasului meu ca apa de colonie din pulverizatorul nevesti-mii când ne pregǎtim sǎ ieşim la terasǎ.
- Pǎii…. mmm….. – bolborosesc eu încercând sǎ gǎsesc ceva inteligent de spus fǎrǎ sǎ mǎ fac de cacao cǎ nu ştiu despre ce vorbeşte. Pǎiii…. mmm…. - iese în continuare din gâtlejul meu uscat fǎrǎ nici o legǎturǎ cu subiectul. N-ai putea sǎ scoţi iarǎ sǎgeţica aia albǎ şi sǎ cauţi singur. Cred cǎ ţi-ar fi mai uşor ţie sǎ gǎseşti exact ceea ce cauţi decât sǎ mǎ apuc eu sǎ-ţi îndrug verzi şi uscate – gǎsesc eu o rezolvare în cele din urmǎ care îmi pare cel puţin onorabilǎ. Ştii, ca sǎ nu pierdem vremea de pomanǎ…
- Ai face asta pentru mine?
- Desigur.
- Eşti un pǎmântean foarte foarte cumsecade, aproape ca uazǎfacii… - mǎ complimenteazǎ el gentil şi recunosc cǎ îmi tresaltǎ inima în piept de o asemenea recunoaştere intergalacticǎ a cumsecǎdeniei mele.
Apoi conserva plângǎcioasǎ îşi scoate iar andreaua luminoasǎ şi începe sǎ-mi scormone prin creieri cum ai scormoni pǎmântul cu beţişorul dupǎ râme. Şi-a tot scormonit, şi-a tot scormonit, de-mi venea sǎ-i zic s-o lase baltǎ, cǎ dacǎ nu e, nu e şi gata, doar n-o sǎ mǎ deştept acuma aşa nitam-nisam pentru el. Cǎ şi dacǎ aş vrea n-aş putea. Asta-i ca aia cu moşul cǎruia îi intrǎ hoţii în casǎ în miez de noapte, rǎscolind dupǎ bani. Îi simte moşul, vine la ei, le aprinde lumina şi le spune domol “cǎutaţi mǎi flǎcǎi da nu cred sǎ gasiţi voi acu noaptea ce nu am gǎsit eu ieri toatǎ ziua”. Cred cǎ şi-a dat seama ce gândeam cǎ ingliţa s-a şi retras având în vârf un punct cât un bob de brumǎ de culoarea chihlimbarului.
- Extraordinar – îl aud cǎ exclamǎ.
- Ce-i extraordinar? - tresalt eu cu mirare, tremurând la gândul cǎ poate a gǎsit el înǎuntru ceea ce nici eu nu ştiam cǎ existǎ.
- Exact cum mi-a zis mie o oazabangǎ dintr-o galaxie de vizavi. Mi-a spus ea cǎ a auzit cǎ undeva departe, foarte departe trǎieşte un neam pe care mǎ scuzi de expresie îl doare în fund de toate alea. Poate sǎ se dǎrâme şi lumea şi lor nu le pasǎ. Nu mi-a venit sǎ cred. Şi mi-a mai zis cǎ neamul ǎsta mare aşa cum e el, poate sǎ trǎiascǎ fǎrǎ sǎ munceascǎ, nimeni nu ştie cum, dar el tot creşte ca un muşuroi de furnici deşi nimeni nu face nimic. Şi atunci când vrea sǎ construiascǎ ceva întâi sapǎ o groapǎ mare şi de acolo începe construcţia, nimeni nu ştie de ce. Şi face toate lucrurile simple sǎ fie complicate şi pe cele complicate sǎ fie şi mai complicate şi totuşi izbândesc. Au supravieţuit de mii de ani pânǎ în ziua de azi. Înţelegi?!
- Şi ţipǎ, şi se ceartǎ şi nici cǎ le pasǎ, parcǎ nici nu s-ar auzi unul pe altul. Şi vorbesc într-una dar nimeni nu ascultǎ ce spune celǎlalt. Şi vorbesc despre lucruri tot mai complicate şi tot mai fǎrǎ sens iar ceilalţi cascǎ gura la cei ce vorbesc ca şi cum ar fi chestii interesante şi importante, deşi nu înţeleg nimic sau poate tocmai de-aia. Înţelegi?!
- Şi mi-a mai zis oazabanga cǎ îşi pun în vârf de muşuroi numa exemplare defecte care se caţǎrǎ unul peste altul sǎ ajungǎ la vârf şi apoi picǎ de acolo ca muştele. Da nu-i doare niciunde când cad, cǎ picǎ mereu pe moale, nici unul nu-şi spare capul şi nu-şi rupe fundul. Înţelegi?!
- Când alunecǎ câte unul de pe schelǎ pe şantier şi-şi întinde maţele pe beton, îl strâng frumos într-un sǎculeţ şi-apoi îşi continuǎ lucrul. Când se fac piftie pe drumuri pun câte o panglicǎ galbenǎ, le scot cadavrele dintre fiare, mǎsoarǎ, fac poze, apoi ridicǎ panglica şi dau drumul iar la maşini. Când s-aruncǎ câte unul în cap de pe bloc, se strâng grǎmadǎ, se minuneazǎ, îl dau la teveu, da nici cǎ le pasǎ de-a-devǎratelea de ce s-a aruncat ǎla-n cap. A doua zi se duc la servici liniştiţi. Înţe…
- Hooo, şezi blând….. – îl opresc nesimţit, dar “înţelegi” ǎsta începe sǎ mǎ scoatǎ din sǎrite de-a binelea. A devenit un fel de tic nervos al cutiei de conserve şi nu mai suport sǎ-l aud încǎ o datǎ. De altfel nu ştiu ce vrea sǎ spunǎ cu toatǎ vorbǎria asta. Tot bate apa în piuǎ cu neamul ǎsta fantastic. Nu ştiu unde o fi citit el atâtea sau unde le-o fi auzit dar cam exagereazǎ. Şi pânǎ la urmǎ nici nu e aşa de simpatic cum mi s-a pǎrut la început. Şi nici nu ştiu la ce neam se referǎ, dar bǎnuiesc eu ceva. Aşa mǎ mǎ decid sǎ pun în cui discuţia repejor.
- Auzi, da tu cu ce ai venit aici?! Pe jos, sau ai avut şi tu o farfurie zburǎtoare ceva?!
Gândǎceii cei bleumetalizat încep iar sǎ pâlpâie roz semn cǎ tinicheaua e veselǎ nevoie mare. Eu nu sunt, cǎ m-a scos din sǎrite. Aşa cǎ-l iau de guler frumuşel şi încerc din priviri sǎ-l îndrum cǎtre vehiculul cu care a venit. Nu-l zǎresc, dar îmi înţelege mesajul şi porneşte bǎlǎbǎnindu-se pe picioarele strâmbe şi lungi ca o barzǎ beatǎ cǎtre malul lacului. Acolo, sub o bute întoarsǎ cu gura-n jos din alea în care plantase Mazǎre palmierii cei vestiţi care între timp s-au uscat, şi care acum zace abandonatǎ pe malul lacului, descopǎr un fel navetǎ spaţialǎ ca un lighean din cele în care spǎlau mamele noastre rufele pe vremuri. Din ǎla din tablǎ vopsit cu maro pe dinafarǎ şi cu un smalţ metalic alb pepit pe dinǎuntru care se mai ciobea din când în când şi lǎsa apa cu clor sǎ muşte din el cu dinţi ruginii. “Buzzz….” se aude un zumzet încet ca un bâzâit de bondar şi trapa de la chestia zburǎtoare care seamǎnǎ cu un lighean de spǎlat rufe se deschide uşurel.
- Îţi mulţumesc tare mult pentru tot ce m-ai învǎţat, sunteţi un popor straşnic. Datoritǎ vouǎ neamul meu o sǎ devinǎ mai puternic şi o sǎ dǎinuie veşnic – îmi spune el în timp ce-mi face vesel cu mâna şi urcǎ în grabǎ pe platforma care îl conduce în interiorul farfuriei zburǎtoare.
- Ducea-te-ai învârtindu-te… - bombǎn morocǎnos privindu-l cum dispare sub lighean, convins fiind cǎ strǎinii ǎştia nu înţeleg nimic despre frumuseţea sufletului românesc. Dar pânǎ la urmǎ nici n-a zis nimic de români, nu?!
Oricum sper cǎ asta-i tot. Alte întâlniri cu extratereştri nu mai suport. Mi-a ajuns. Cel puţin ultimul mi-a stat în gât.