Era cât pe ce sǎ fiu publicat

Era cât pe ce sǎ-mi fie publicate poveştile. Un amic, bine poziţionat în societate şi care printr-o conjuncturǎ cu totul excepţionala a aflat cǎ mai scriu din când în când poveşti, a încercat sǎ-mi facǎ legatura cu o revistǎ literarǎ constǎnţeanǎ. "Şefu de-acolo mi-e bun prieten şi mi-e oarecum dator” - îmi spune fǎcându-mi complice cu ochiul. Treci pe la el şi vezi ce zice de texte. Mie îmi plac grozav. Sigur gǎseşte ceva sǎ fie publicabil. Au şi editurǎ, poate îţi tipǎresc un volum..."

Eu în general cred cǎ lucrurile trebuie sǎ vinǎ de la sine, sǎ curgǎ. Un rezultat sǎ conducǎ la o decizie fireascǎ, decizia la o acţiune fireascǎ, acţiunea la un nou rezultat şi tot aşa. Orice interpunere în aceastǎ secvenţǎ de etape fireşti, normale, conduce mai devreme sau mai târziu la tulburǎri grave ale procesului şi la alterarea iremediabila a rezultatelor. De aceea am ezitat sǎ dau curs invitaţiei şi mi-arn vǎzut de treabǎ mulţumind politicos amicului. Vineri însǎ, pe nepusǎ masǎ, dau nas în nas cu el exact când mǎ aşteptam mai puţin. "Ai fost la ǎştia cu revista?!" - mǎ întreabǎ direct şi vǎzând ezitarea mea, clatinǎ din cap a dojana, pentru a pune apoi mâna pe telefon. "Auzi?! Hai salut. Uite sunt aici cu amicul cu poveştile despre care ţi-am vorbit. Trece pe la tine în zece minute? E în regulǎ? Bine, merci! Vii sâmbǎtǎ la Scoica? OK, ne vedem acolo. Vine şi Magda?! Boierie! Sǎ trǎieşti barosane, ne vedem sâmbǎtǎ atunci." Aşa cǎ obligat-forţat mǎ sui într-un taxi, dau fuga acasǎ sǎ iau hârtiile şi mǎ proptesc în poartǎ la "Avântul Constǎnţean - Sǎptǎmânal şi tipografie". Şeful, un tip tânǎr, la patru ace, cu o figurǎ mai degrabǎ de ospǎtar sau de creator de modǎ decât de şoarece de bibliotecǎ, mǎ primeşte zâmbind. "Poftim, poftim" şi fǎrǎ sǎ aştepte sǎ deschid gura îmi smulge hârtiile din mânǎ, se aşeazǎ confortabil în jilţul pe care tocmai l-a eliberat şi începe sǎ le frunzǎreascǎ aşa cum ai fila cǎrţile de joc pentru a te lǎmuri dacǎ ai suficiente sǎ joci la culoare sau tragi la perechi. "Organe are?" ridicǎ el ochii spre mine şi mǎ priveşte fix. La dracu! Ce naiba o vrea sǎ spunǎ?! Întrebarea mǎ ia totul pe nepregǎtite şi îmi pare complet nelaloculei. Organe, organe... Primul gând mǎ duce spre organe de maşini, materia aia fǎcutǎ prin facultate. "Ai luat examenu la organe?!" "Ţi-a ieşit calculul la organe?!" Hai cǎ trebuie sǎ ştiţi, ansamblul ǎla bielǎ-manivelǎ pe care orice student politehnist l-a proiectat mai devreme sau mai târziu. Dar ce treabǎ sǎ aibǎ Avântul Constǎnţean cu biela şi mai ales cu manivela?! Sǎ fie vorba despre celelalte organe?! "Dǎ fuga în piaţǎ şi ia-mi o pungǎ de organe sǎ fac o ciorbǎ" îmi spunea maicǎ-mea şi-mi fǎcea vânt pe uşǎ cu banii într-o mânǎ şi punga de-un leu în cealaltǎ. "Ce porcǎrie de organe, sǎ nu mai iei niciodatǎ de la ǎştia, auzi?!" se burzuluia ea întinzând pe masǎ ficaţi, pipote, inimi. Nu, nu, nu poate fi vorba nici despre organele de pasǎre. Mǎ dau bǎtut mai ales cǎ individul continuǎ sǎ mǎ ţintuiascǎ cu privirea, ca Ţepeş pe osmanlâi, aşteptând de la mine un rǎspuns ferm. "Organe? Ce fel de organe?" - întreb timid, stingherit de nepriceperea mea într-ale subansamblelor fie ele mecanice sau gǎinǎreşti. "Sexuale!" replicǎ el prompt arǎtând din ochi spre şliţul meu. Mǎ uit şi eu spre el şi încremenesc nedumerit. Sunt mici, mici de tot, cǎ aşa se întâmplǎ când am emoţii. Dar ce treabǎ sǎ aibǎ mǎ scuzaţi organele mele cu poveştile?! Apoi "Biiiiing" îmi picǎ fisa. "Aaa... organeee. Nu prea sunt!" recunosc eu cinstit. Şi încerc sǎ-mi amintesc care sunt poveştile în care apar şi înlǎnţuiri amoroase. Individul însǎ nu aşteaptǎ sǎ gǎsesc poveştile cu pricina şi începe sǎ citeascǎ câteva rânduri din fiecare poveste. Dupǎ vreo douǎzeci de secunde prinde a rade pofticios. "Sadoveanu domnule, Sadoveanu! Ce-ai tu aici e Sadoveanu." Râd şi eu încântat. Alǎturarea de Sadoveanu mǎ mǎguleşte deşi mi-e foarte clar cǎ n-am nici în clin nici în mânecǎ cu maestrul. "Dar Sadoveanu e mort domnule. Mort. Gata! E în coşciug, coşciugul bǎtut în cuie şi coborât doi metri sub pǎmânt. Gata cu Sadoveanu, e dus. Mort şi îngropat. Nici dracu nu mai citeşte azi Sadoveanu. Toatǎ lumea vrea sex. Asta se vinde. Sex, nu Lizuca, nu Patrocle!" Ţac-ţac, ţac-ţac. Rotiţele încep sǎ se învârtǎ din ce în ce mai repede. E ceva sex în poveştile mele?! Ar fi ceva. Pe undeva e. Încerc sǎ-mi amintesc dar e o nebunie în capul meu. Cuvinte, fraze, paragrafe, titluri... Organe... organe... Organe nu prea sunt. Poate în povestea “De-a baba oarba”. Sau în “Cafeaua cu buze transparente”. Individul a încetat însǎ demult sǎ mai aştepte un rǎspuns din partea mea. Rǎsfoieşte hârtiile în cǎutare de ceva potrivit publicǎrii. Eu mǎ fâţâi pe scaun uşor stânjenit. "Poate Cerere în cǎsǎtorie" - încerc eu marea cu degetul. El smuceşte teancul de hârtii şi cautǎ Cererea în cǎsǎtorie. "E ceva sex acolo. El şi ea ajung sǎ împartǎ întâmplǎtor aceeaşi garsonierǎ. Nu se plac, sunt urâţi, dar încet încet se atrag ca doi magneţi şi ajung sǎ împǎrtǎşeascǎ o dragoste carnalǎ, animalicǎ." El n-a gǎsit încǎ povestea. Eu am rǎbdare. O gǎseşte şi citeşte rapid în diagonalǎ. Când ajunge la final marginile buzelor care pǎruserǎ cǎ înfloresc se prǎbuşesc brusc. E dezamǎgit. "Bine domnule şi organele?! Marieta asta a dumitale e o victorianǎ, o virtuoasǎ cu rochia închisǎ sus pe gât şi cu trena mǎturând praful de pe podea şi ascunzând pânǎ şi bǎtǎturile cǎlcâielor, pe lângǎ ceea ce se cere în ziua de azi. Astea cu mângâieri, cu alinturi, cu priviri pe sub sprâncene mergeau acu treizeci de ani. I-ai vǎzut p-ǎştia mici?! Pǎi trei sferturi şi-o trag pân la paişpe ani. La optişpe sunt deja sǎtui." "Mariana" îl corectez eu încruntat dar el nu mǎ bagǎ în seamǎ. A trecut la urmǎtoarea poveste. A doua, a treia, a patra, a cincea... Nu pare sǎ gǎseascǎ nimic potrivit. Sau poate cǎ toate sunt potrivite, mai ştii?! La a zecea începe sǎ râdǎ din nou. De data asta nu mǎ mai lansez în presupuneri nepotrivite. Sunt circumspect. Dar tipul continuǎ sǎ râdǎ bǎtând cu degetul în foaia de hârtie. Capǎt curaj şi zâmbesc şi eu. Ei, a gǎsit ceva. "Ia uite domle. Vrǎbii, pisici, gândaci de bucǎtǎrie." E mǎgar! Nu era gândac de bucǎtǎrie, era un cǎrǎbuş. Dar vaaaai, numai pe asta nu trebuia s-o gǎseascǎ. E un dezastru general. Ceea ce banuiam se adevereşte când individul deschide iar gura. "Pǎi cu asta vrei dumneata sǎ cucereşti publicul domnule?! Cu gândǎcei, cu vrǎbii, cu pisici?! Pǎi ce, eşti un Gârleanu în miniaturǎ?! Publicul vrea azi sex, organe, dragoste pe masa din sufragerie, în baie pe pian, în bucǎtǎrie pe aragaz. Publicul nu mai are timp de fineţuri, de descrieri romanţioase, de amǎnunte neesenţiale. Nu mai citeşte nici dracu chestii d-astea filozofice sau descrieri a la Balzac de zeci de pagini de nici nu ştii unde a ajuns punctul ǎla care trebuie sǎ cadǎ pe I. În ziua de azi trebuie sǎ fii concis, la subiect, sǎ scrii pentru cǎlǎtorul de şapte care citeşte în picioare în metrou, pentru ǎla de-aşteaptǎ autobuzul de zece şi citeşte în staţie, pentru fata aia care mai furǎ câte o paginǎ pe sub birou între douǎ sarcini de la şefu. Ţaca paca. S-au întâlnit, s-au plǎcut şi trec la treabǎ. Înţelegi?! Crede-mǎ cǎ ştiu ce vorbesc. Sunt în branşǎ de cinşpe ani şi ştiu cum au evoluat lucrurile." Îl privesc pierdut. Are dreptate! S-au schimbat vremurile. Tânǎrul îmi vorbeşte la per tu deşi sunt probabil douǎzeci de ani diferenţǎ între noi. În favoarea mea. Sau în fine, a lui... Nu-l intereseazǎ textele, doar sexul. Pe masa din sufragerie, pe pian, pe aragaz. Mǎ resemnez. N-am încotro, nu-mi rǎmâne altceva de fǎcut decât sǎ mǎ mulez dupǎ cerinţele vremurilor. Masǎ, pian, aragaz...

"De Abjectu ai auzit domnule?! - mǎ mai întreabǎ în timp ce mǎ conduce de braţ spre uşǎ ca şi cum ar vrea sǎ se sigure cǎ dispar. Are un blog şi nişte piese de teatru. S-au jucat pe la Bulandra parcǎ. Scrie colosal domnule, colosal. Sǎ-l citeşti! Mai ales p-aia cu tampoanele s-o citeşti, e viralǎ. Nu-i porcos, da are organe. La greu! Mǎ-nţelegi ce vreau sǎ spun?! Ăsta dacǎ ar vrea sǎ tipǎreascǎ la mine, avere am face. Pe bune! A-ve-re! Gârleanu şi Sadoveanu nu se mai tipǎresc domnule nici pentru copii" - îmi mai explicǎ amicul amicului înainte sǎ-mi întindǎ hârtiile şi sǎ deschidǎ uşa. Naiba ştie, poate cǎ are şi el partea lui de dreptate. Cert e cǎ eu gata, nu mai încerc niciodatǎ sǎ public. M-am lecuit definitiv.