Durerea de cap (II)

Se simţea sufocat. Scoase cravata din buzunar, o privi lung ca pe o bucatǎ din sine pe care o descoperea abia atunci, desfǎcu nodul, o întinse şi netezi atent cu dosul palmei cutele rǎmase. O împǎturi apoi în patru şi o lǎsǎ din mers pe marginea de beton ce înconjura spaţiul verde din jurul unui bloc cu zece etaje la al cǎrui parter murmura multicolor o ceainǎrie cochetǎ. Era ca o coadǎ de şopârlǎ de care se putea dispensa fǎrǎ prea mare greutate. Se jupuia de o bucatǎ de prezent pentru a dezveli viitorul. Avea sǎ-i creascǎ alta mai potrivitǎ ca formǎ şi culoare. Brusc, de dupǎ colţul blocului, teancul de hârtii pe care îl lǎsase în bǎtaia vântului îi reapǎru în faţa ochilor. Simţi o sǎgetare ascuţitǎ a inimii care-l fǎcu sǎ se sprijine speriat de primul stâlp de iluminat ce-i ieşi în cale. I-ar fi luat probabil câteva sǎptǎmâni bune sǎ refacǎ pachetul şi alte câteva sǎ-l completeze cu ceea ce-i fusese cerut. Iar timp nu avea, timp nu mai avea deloc. Timpul se subţiase exact ca o sârmǎ care vine ditamai trunchiul de metal la intrarea în fabricǎ pentru ca trecând succesiv printr-o serie de role tot mai apropiate una de alta sǎ devinǎ din ce în ce mai subţire, pânǎ când, chinuit de atâtea constrângeri, rǎmâne doar un firicel fin de te miri cum se mai întinde peste rolele grǎbite fǎrǎ sǎ se rupǎ. Nu-i plǎcea timpul ǎsta. Se temea cǎ odatǎ şi-odatǎ are sǎ cedeze. El ar fi vrut o bucatǎ de timp ca o bǎltoacǎ, ca o bǎltoacǎ adevǎratǎ din acelea rǎmase în urma ploii în mijlocul trotuarului şi în care copiii îşi plescǎie fericiţi pantofiorii spre disperarea mamelor care îi scuturǎ de mânǎ. "Ia uite, te-ai fǎcut ca un porc. Ţi-am spus de atâtea ori sǎ te uiţi pe unde mergi. Cǎ toatǎ ziua spǎl dupǎ tine şi tu nu ştii decât sǎ murdǎreşti." I-ar fi plǎcut sǎ-şi plescǎie picioarele prin timpul acela ca o bǎltoacǎ subţire şi albastrǎ şi nimǎnui sǎ nu-i pese cǎ risipeşte careîncotro minutele în stropi rotunzi. Dar nu mai avea putere, mai ales putere. "Dǎ-le dracului de hârtii" îşi spuse şi renunţǎ pentru totdeauna la ele. Era o decizie clarǎ şi irevocabilǎ. Se feri însǎ sǎ analizeze consecinţele pentru cǎ ştia cǎ asta îi va produce alte junghiuri pe care nu le mai putea suporta. Toatǎ viaţa analizase opţiuni şi consecinţe. Şi asta nu-l ajutase prea mult sǎ progreseze. Doar sǎ nu se facǎ de râs. Ceea ce nu-l încǎlzea foarte mult.
Mirosul de covrigi proaspeţi îl fǎcu sǎ-şi aminteascǎ cǎ nu mâncase nimic de dimineaţǎ. Ceru doi covrigi. Erau fierbinţi. Îi vânturǎ prin aer ca sǎ alunge fierbinţeala, apoi rupse unul şi muscǎ cu poftǎ. Era cu susan. Imediat îşi facu apariţia un câine care începu sǎ dea domol din coadǎ, îşi înclinǎ capul într-o parte şi prinse a clipi din ochi înduioşǎtor. Era de-al casei. Îşi avea numǎrul pregatit, numǎr care probabil nu dǎdea greş niciodatǎ. Mai muşcǎ o datǎ apoi aruncǎ covrigul câinelui. Pe celǎlalt îl bǎgǎ în buzunar. În semn de mulţumire câinele mǎri cadenţa oscilaţiei cozii. Mai fǎcu câţiva paşi apoi se opri brusc. Îşi puse mâinile în şold şi privi roatǎ. Habar n-avea cât mersese şi nici unde se aflǎ. Primul impuls fu sǎ scoatǎ telefonul şi sǎ vadǎ ce orǎ e. Renunţǎ, nu mai era nevoie. Cerul era tot mai stins, soarele devenind doar o pǎpǎdie mare rǎtǎcitǎ undeva printre acoperişurile mici ale caselor. Nu se putea întoarce acasǎ. Ar fi urmat neîndoielnic o ceartǎ uriaşǎ şi o binemeritatǎ dojanǎ. "De ce n-ai depus? De ce nu te-ai interesat? De ce n-ai cerut? De ce n-ai fǎcut?! De ce n-ai dres?!" Ar fi fost o avalanşǎ de deceuri mai periculoasǎ decât cele de zapadǎ din Alpi, cum fusese cea din urmǎ cu câteva sǎptǎmâni în care muriserǎ doi schiori austrieci. Îşi duse degetul la tâmplǎ şi rǎmase o clipǎ gânditor, apoi porni cu paşi hotǎrâţi cǎtre bulevard.
Îşi strânse bine sacoul în jurul trupului, se chirci ghemotoc şi închise ochii. Era o primǎvarǎ dulce, nu era foarte frig. Adormi imediat. Îl trezirǎ şoaptele bǎrbaţilor. Deşi simţi mâna care se învǎluia ca un şarpe în jurul trupului nu schiţa nicun gest. Crǎpǎ uşor genele. Îî trebui mai mult de un minut sǎ-şi dea seama unde se aflǎ şi cum a ajuns acolo. Rememorǎ rapid tot ceea ce se întâmplase în ultimele douǎsprezece ore. Când reuşi sǎ contureze realitatea strânse pumnul cu furie şi izbi puternic. Primul bǎrbat, luat prin surpindere, se clǎtinǎ şi cǎzu pe spate. Pe al doilea abia îl distingea în întuneric. Zǎri scânteierea şişului la momentul potrivit pentru a-şi centra lovitura. Pumnul sǎu atinse braţul bǎrbatului atât cǎt sǎ devieze traiectoria loviturii acestuia şi izbi falca în plin. "Morţii mǎ-tii" îl auzi pe cel de-al doilea şuierând printre dinţi. Douǎ secunde taberele rǎmaserǎ paralizate de fricǎ. Atât, doar douǎ secunde. Realizând imediat cǎ e momentul care va decide învingǎtorul se ridicǎ fulgerǎtor în picioare şi începu sǎ izbeascǎ la întâmplare cu picioarele. Loviturile venirǎ la timp cǎci al doilea şiş sclipi în întuneric. Nu aşteptǎ nicio invitaţie şi continuǎ sǎ izbeasca cu furie fǎrǎ sǎ vadǎ în ce. Din icnetele care sfârtecau noaptea înţelese cǎ loviturile nimereau în plin. Bǎrbaţii o rupserǎ la fugǎ. Îşi pipǎi buzunarul sacoului. Portofe1ul era acolo. Apoi buzunarul de la pantaloni. Şi telefonul era. Coborî lângǎ râu, luǎ apǎ în pumn şi îşi clǎti faţa. Soarele încǎ nu se zǎrea. Sǎ fi tot fost vreo douǎ sau trei. Urcǎ din nou pânǎ la piciorul podului şi se aşezǎ pe maldǎrul de cartoane. Ar fi putut fi mai isteţ. Era evident cǎ locul acela fusese amenajat ca un dormitor al boschetarilor. La fel de evident era cǎ hainele lui office atrǎgeau ca un magnet. Îşi lǎsǎ capul pe spate pânǎ când simţi rǎceala umedǎ a betonului. Capul începuse sǎ se goleascǎ de gânduri. Nu mai simţea apǎsarea aceea continuǎ în ceafǎ ca şi cum ar fi ţinut pe creştet tot cerul.
Când se auzi ţârâitul te1efonului soarele urcase deja binişor. Era seful. Apǎsǎ tasta cancel şi îşi şterse ochii cu mâneca hainei. Imediat auzi semnalul de intrǎri mesaje. "Pe unde umbli? Eşti în întârziere cu M14. La 2 avem ..." Era al zecelea de dimineaţǎ. Trei de la nevastǎ, douǎ de la şef şi alte câteva de la cei cǎrora le datora un rǎspuns. Curmǎ brusc gândul legat de casǎ şi de grija nevestei, desfǎcu te1efonul, scoase cartela, apoi se ridicǎ în picioare, se apropie de mal şi îl aruncǎ în mjlocul apei. Scoase apoi portofelul. Culese din el banii şi cardurile, apoi rupse migǎlos buletinul şi carnetul de conducere în bucǎţele mici pe care le puse grijuliu în buzunarul de la piept al cǎmǎşii. Portofelul luǎ urma telefonului. Pregǎtirile pentru noua sa viaţǎ fuseserǎ aproape încheiate. Mai era doar un pas, unul mic, pe care avea de gând sǎ-l finalizeze cât mai repede.
Hainele îi veneau bine. Le ochise la fix. Ar fi putut trece uşor drept un muncitor în construcţii. Unul amǎrât. Nu erau nici foarte vechi dar nici noi. Bonus, erau proaspǎt spǎlate şi miroseau bine. Costumul îl lǎsase în curtea oamenilor de unde furase hainele, împǎturit, lângǎ trepte1e casei. Schimbul i se pǎruse echitabil. Nu aveau de sǎ fie supǎraţi cǎ şterpelise o pereche de pantaloni şi o cǎmaşǎ veche de pe sârmǎ atâta timp cât se aleseserǎ cu un costum cam şifonat e adevǎrat dar aproape nou şi destul de scumpişor. Nu mai avea nicio grijǎ, capul i se golise de tot ca o pâlnie îngustǎ din acelea prin care se pune zaharul în damigeana de vişinatǎ, în care este de ajuns sǎ înfigi o andrea subţire pentru a debloca ghemotocul format în gâtul ei şi a lǎsa zgrumţurii albi sǎ alunece devale.
Trecuserǎ luni bune de când cartoanele de sub pod deveniserǎ noua sa casǎ. Între timp le schimbase pe cele pǎtrate de televizor cu unele lungi de frigider, mult mai potrivite unui pat încropit. Banii din portofel se terminaserǎ, iar cardurile fuseserǎ blocate chiar de a doua zi. Îşi ocupa timpul în special citind şi fumând. "Bulangiule, ai un chiştoc? Îţi dau douǎ disearǎ." Scoase din buzunarul pantalonilor un rest de ţigarǎ culeasǎ din staţia de taximetre şi o întinse bǎrbatului oprit în spatele sǎu. Era unul dintre cei doi care îl atacaserǎ în prima noapte. Nu-l recunoscuse în noile sale haine, cu pǎrul crescut anapoda şi cu barba uriaşǎ care-i acoperea aproape în întregime faţa. Al doilea nu mai apǎruse, se întreba uneori dacǎ nu cumva l-a omorât, dar se liniştea la gândul cǎ unui mort i-ar fi fost tare greu sǎ se facǎ nevǎzut atât de repede. Şi-apoi viaţa, noua sa viaţǎ, îl învǎţase sǎ fie neliniştit doar în ceea ce priveşte propria-i piele. Nu fumase niciodatǎ dar plictiseala îl fǎcuse sǎ se apuce. Îi era relativ uşor sǎ gǎseascǎ resturi de ţigarǎ mai lungi sau mai scurte pe lângǎ rigole sau în jurul bǎncilor din parcuri. Femeile erau cele mai darnice, rar fumau o ţigarǎ pânǎ la capǎt. Îşi aprinse şi el una, deschise cartea şi începu sǎ citeascǎ cu nesaţ. Pe Omulcucǎrţile îl cunoscuse în timpul unei razii a poliţiei. Bǎrbatul îşi strânsese rapid marfa dar nu putuse sǎ fugǎ cu ditamai lǎzile în braţe, aşa cǎ înşfǎcase el una şi alergase cu ea pe umǎr pânǎ la pasaj. Mai târziu, la o vorbǎ, îi vânduse câteva ponturi de marketing. Îl sfǎtuise de exemplu sǎ-şi vândǎ cǎrţile în parc mai degrabǎ decât în faţa supermarketului argumentând cǎ cei ce-şi risipesc gândurile printre frunzele copacilor sunt mai dispuşi sǎ le recupereze dintre filele cǎrţilor. Îi spusese apoi sǎ aleagǎ câteva titluri atractive cǎrora sǎ le punǎ preţuri mari astfel încât sǎ nu le cumpere nimeni şi sǎ rǎmânǎ mereu deasupra ca un ful de aşi, cǎci oamenii sunt intrigaţi mai degrabǎ de ceea ce ar putea sǎ obţinǎ decât de ceea ce le este la îndemânǎ. Îi explicase în cele din urmǎ cum sǎ le aranjeze pe curente literare, autori, ani. Drept recompensǎ Omulcucǎrţile îi oferise dreptul nelimitat de a împrumuta cǎrţile pe care doreşte din librǎria sa ambulantǎ. Şi avea ce citi. Erau în general clasici jerpeliţi, tipǎriţi cu zeci de ani în urmǎ, care nu mai aveau cǎutare. Homer, Vergilius, Sofocle, Zola, Poe, Cehov, Hugo, Tolstoi, Flaubert, Maupasant, Dickens, Stendhal, Dostoievski. Oarece trecere mai aveau doar Sandra Brown şi colegele ei, precum şi oamenii momentului gen Houellebecq, Llosa, Amos Oz, Pamuk, Murakami, care-şi fǎceau timp sǎ coboare din vârful piramidelor de cǎrţi în ziare, pe micile ecrane sau la standurile librǎriilor.

(va urma)