miercuri, 26 iunie 2013

Durerea de cap (II)

Se simţea sufocat. Scoase cravata din buzunar, o privi lung ca pe o bucatǎ din sine pe care o descoperea abia atunci, desfǎcu nodul, o întinse şi netezi atent cu dosul palmei cutele rǎmase. O împǎturi apoi în patru şi o lǎsǎ din mers pe marginea de beton ce înconjura spaţiul verde din jurul unui bloc cu zece etaje la al cǎrui parter murmura multicolor o ceainǎrie cochetǎ. Era ca o coadǎ de şopârlǎ de care se putea dispensa fǎrǎ prea mare greutate. Se jupuia de o bucatǎ de prezent pentru a dezveli viitorul. Avea sǎ-i creascǎ alta mai potrivitǎ ca formǎ şi culoare. Brusc, de dupǎ colţul blocului, teancul de hârtii pe care îl lǎsase în bǎtaia vântului îi reapǎru în faţa ochilor. Simţi o sǎgetare ascuţitǎ a inimii care-l fǎcu sǎ se sprijine speriat de primul stâlp de iluminat ce-i ieşi în cale. I-ar fi luat probabil câteva sǎptǎmâni bune sǎ refacǎ pachetul şi alte câteva sǎ-l completeze cu ceea ce-i fusese cerut. Iar timp nu avea, timp nu mai avea deloc. Timpul se subţiase exact ca o sârmǎ care vine ditamai trunchiul de metal la intrarea în fabricǎ pentru ca trecând succesiv printr-o serie de role tot mai apropiate una de alta sǎ devinǎ din ce în ce mai subţire, pânǎ când, chinuit de atâtea constrângeri, rǎmâne doar un firicel fin de te miri cum se mai întinde peste rolele grǎbite fǎrǎ sǎ se rupǎ. Nu-i plǎcea timpul ǎsta. Se temea cǎ odatǎ şi-odatǎ are sǎ cedeze. El ar fi vrut o bucatǎ de timp ca o bǎltoacǎ, ca o bǎltoacǎ adevǎratǎ din acelea rǎmase în urma ploii în mijlocul trotuarului şi în care copiii îşi plescǎie fericiţi pantofiorii spre disperarea mamelor care îi scuturǎ de mânǎ. "Ia uite, te-ai fǎcut ca un porc. Ţi-am spus de atâtea ori sǎ te uiţi pe unde mergi. Cǎ toatǎ ziua spǎl dupǎ tine şi tu nu ştii decât sǎ murdǎreşti." I-ar fi plǎcut sǎ-şi plescǎie picioarele prin timpul acela ca o bǎltoacǎ subţire şi albastrǎ şi nimǎnui sǎ nu-i pese cǎ risipeşte careîncotro minutele în stropi rotunzi. Dar nu mai avea putere, mai ales putere. "Dǎ-le dracului de hârtii" îşi spuse şi renunţǎ pentru totdeauna la ele. Era o decizie clarǎ şi irevocabilǎ. Se feri însǎ sǎ analizeze consecinţele pentru cǎ ştia cǎ asta îi va produce alte junghiuri pe care nu le mai putea suporta. Toatǎ viaţa analizase opţiuni şi consecinţe. Şi asta nu-l ajutase prea mult sǎ progreseze. Doar sǎ nu se facǎ de râs. Ceea ce nu-l încǎlzea foarte mult.
Mirosul de covrigi proaspeţi îl fǎcu sǎ-şi aminteascǎ cǎ nu mâncase nimic de dimineaţǎ. Ceru doi covrigi. Erau fierbinţi. Îi vânturǎ prin aer ca sǎ alunge fierbinţeala, apoi rupse unul şi muscǎ cu poftǎ. Era cu susan. Imediat îşi facu apariţia un câine care începu sǎ dea domol din coadǎ, îşi înclinǎ capul într-o parte şi prinse a clipi din ochi înduioşǎtor. Era de-al casei. Îşi avea numǎrul pregatit, numǎr care probabil nu dǎdea greş niciodatǎ. Mai muşcǎ o datǎ apoi aruncǎ covrigul câinelui. Pe celǎlalt îl bǎgǎ în buzunar. În semn de mulţumire câinele mǎri cadenţa oscilaţiei cozii. Mai fǎcu câţiva paşi apoi se opri brusc. Îşi puse mâinile în şold şi privi roatǎ. Habar n-avea cât mersese şi nici unde se aflǎ. Primul impuls fu sǎ scoatǎ telefonul şi sǎ vadǎ ce orǎ e. Renunţǎ, nu mai era nevoie. Cerul era tot mai stins, soarele devenind doar o pǎpǎdie mare rǎtǎcitǎ undeva printre acoperişurile mici ale caselor. Nu se putea întoarce acasǎ. Ar fi urmat neîndoielnic o ceartǎ uriaşǎ şi o binemeritatǎ dojanǎ. "De ce n-ai depus? De ce nu te-ai interesat? De ce n-ai cerut? De ce n-ai fǎcut?! De ce n-ai dres?!" Ar fi fost o avalanşǎ de deceuri mai periculoasǎ decât cele de zapadǎ din Alpi, cum fusese cea din urmǎ cu câteva sǎptǎmâni în care muriserǎ doi schiori austrieci. Îşi duse degetul la tâmplǎ şi rǎmase o clipǎ gânditor, apoi porni cu paşi hotǎrâţi cǎtre bulevard.
Îşi strânse bine sacoul în jurul trupului, se chirci ghemotoc şi închise ochii. Era o primǎvarǎ dulce, nu era foarte frig. Adormi imediat. Îl trezirǎ şoaptele bǎrbaţilor. Deşi simţi mâna care se învǎluia ca un şarpe în jurul trupului nu schiţa nicun gest. Crǎpǎ uşor genele. Îî trebui mai mult de un minut sǎ-şi dea seama unde se aflǎ şi cum a ajuns acolo. Rememorǎ rapid tot ceea ce se întâmplase în ultimele douǎsprezece ore. Când reuşi sǎ contureze realitatea strânse pumnul cu furie şi izbi puternic. Primul bǎrbat, luat prin surpindere, se clǎtinǎ şi cǎzu pe spate. Pe al doilea abia îl distingea în întuneric. Zǎri scânteierea şişului la momentul potrivit pentru a-şi centra lovitura. Pumnul sǎu atinse braţul bǎrbatului atât cǎt sǎ devieze traiectoria loviturii acestuia şi izbi falca în plin. "Morţii mǎ-tii" îl auzi pe cel de-al doilea şuierând printre dinţi. Douǎ secunde taberele rǎmaserǎ paralizate de fricǎ. Atât, doar douǎ secunde. Realizând imediat cǎ e momentul care va decide învingǎtorul se ridicǎ fulgerǎtor în picioare şi începu sǎ izbeascǎ la întâmplare cu picioarele. Loviturile venirǎ la timp cǎci al doilea şiş sclipi în întuneric. Nu aşteptǎ nicio invitaţie şi continuǎ sǎ izbeasca cu furie fǎrǎ sǎ vadǎ în ce. Din icnetele care sfârtecau noaptea înţelese cǎ loviturile nimereau în plin. Bǎrbaţii o rupserǎ la fugǎ. Îşi pipǎi buzunarul sacoului. Portofe1ul era acolo. Apoi buzunarul de la pantaloni. Şi telefonul era. Coborî lângǎ râu, luǎ apǎ în pumn şi îşi clǎti faţa. Soarele încǎ nu se zǎrea. Sǎ fi tot fost vreo douǎ sau trei. Urcǎ din nou pânǎ la piciorul podului şi se aşezǎ pe maldǎrul de cartoane. Ar fi putut fi mai isteţ. Era evident cǎ locul acela fusese amenajat ca un dormitor al boschetarilor. La fel de evident era cǎ hainele lui office atrǎgeau ca un magnet. Îşi lǎsǎ capul pe spate pânǎ când simţi rǎceala umedǎ a betonului. Capul începuse sǎ se goleascǎ de gânduri. Nu mai simţea apǎsarea aceea continuǎ în ceafǎ ca şi cum ar fi ţinut pe creştet tot cerul.
Când se auzi ţârâitul te1efonului soarele urcase deja binişor. Era seful. Apǎsǎ tasta cancel şi îşi şterse ochii cu mâneca hainei. Imediat auzi semnalul de intrǎri mesaje. "Pe unde umbli? Eşti în întârziere cu M14. La 2 avem ..." Era al zecelea de dimineaţǎ. Trei de la nevastǎ, douǎ de la şef şi alte câteva de la cei cǎrora le datora un rǎspuns. Curmǎ brusc gândul legat de casǎ şi de grija nevestei, desfǎcu te1efonul, scoase cartela, apoi se ridicǎ în picioare, se apropie de mal şi îl aruncǎ în mjlocul apei. Scoase apoi portofelul. Culese din el banii şi cardurile, apoi rupse migǎlos buletinul şi carnetul de conducere în bucǎţele mici pe care le puse grijuliu în buzunarul de la piept al cǎmǎşii. Portofelul luǎ urma telefonului. Pregǎtirile pentru noua sa viaţǎ fuseserǎ aproape încheiate. Mai era doar un pas, unul mic, pe care avea de gând sǎ-l finalizeze cât mai repede.
Hainele îi veneau bine. Le ochise la fix. Ar fi putut trece uşor drept un muncitor în construcţii. Unul amǎrât. Nu erau nici foarte vechi dar nici noi. Bonus, erau proaspǎt spǎlate şi miroseau bine. Costumul îl lǎsase în curtea oamenilor de unde furase hainele, împǎturit, lângǎ trepte1e casei. Schimbul i se pǎruse echitabil. Nu aveau de sǎ fie supǎraţi cǎ şterpelise o pereche de pantaloni şi o cǎmaşǎ veche de pe sârmǎ atâta timp cât se aleseserǎ cu un costum cam şifonat e adevǎrat dar aproape nou şi destul de scumpişor. Nu mai avea nicio grijǎ, capul i se golise de tot ca o pâlnie îngustǎ din acelea prin care se pune zaharul în damigeana de vişinatǎ, în care este de ajuns sǎ înfigi o andrea subţire pentru a debloca ghemotocul format în gâtul ei şi a lǎsa zgrumţurii albi sǎ alunece devale.
Trecuserǎ luni bune de când cartoanele de sub pod deveniserǎ noua sa casǎ. Între timp le schimbase pe cele pǎtrate de televizor cu unele lungi de frigider, mult mai potrivite unui pat încropit. Banii din portofel se terminaserǎ, iar cardurile fuseserǎ blocate chiar de a doua zi. Îşi ocupa timpul în special citind şi fumând. "Bulangiule, ai un chiştoc? Îţi dau douǎ disearǎ." Scoase din buzunarul pantalonilor un rest de ţigarǎ culeasǎ din staţia de taximetre şi o întinse bǎrbatului oprit în spatele sǎu. Era unul dintre cei doi care îl atacaserǎ în prima noapte. Nu-l recunoscuse în noile sale haine, cu pǎrul crescut anapoda şi cu barba uriaşǎ care-i acoperea aproape în întregime faţa. Al doilea nu mai apǎruse, se întreba uneori dacǎ nu cumva l-a omorât, dar se liniştea la gândul cǎ unui mort i-ar fi fost tare greu sǎ se facǎ nevǎzut atât de repede. Şi-apoi viaţa, noua sa viaţǎ, îl învǎţase sǎ fie neliniştit doar în ceea ce priveşte propria-i piele. Nu fumase niciodatǎ dar plictiseala îl fǎcuse sǎ se apuce. Îi era relativ uşor sǎ gǎseascǎ resturi de ţigarǎ mai lungi sau mai scurte pe lângǎ rigole sau în jurul bǎncilor din parcuri. Femeile erau cele mai darnice, rar fumau o ţigarǎ pânǎ la capǎt. Îşi aprinse şi el una, deschise cartea şi începu sǎ citeascǎ cu nesaţ. Pe Omulcucǎrţile îl cunoscuse în timpul unei razii a poliţiei. Bǎrbatul îşi strânsese rapid marfa dar nu putuse sǎ fugǎ cu ditamai lǎzile în braţe, aşa cǎ înşfǎcase el una şi alergase cu ea pe umǎr pânǎ la pasaj. Mai târziu, la o vorbǎ, îi vânduse câteva ponturi de marketing. Îl sfǎtuise de exemplu sǎ-şi vândǎ cǎrţile în parc mai degrabǎ decât în faţa supermarketului argumentând cǎ cei ce-şi risipesc gândurile printre frunzele copacilor sunt mai dispuşi sǎ le recupereze dintre filele cǎrţilor. Îi spusese apoi sǎ aleagǎ câteva titluri atractive cǎrora sǎ le punǎ preţuri mari astfel încât sǎ nu le cumpere nimeni şi sǎ rǎmânǎ mereu deasupra ca un ful de aşi, cǎci oamenii sunt intrigaţi mai degrabǎ de ceea ce ar putea sǎ obţinǎ decât de ceea ce le este la îndemânǎ. Îi explicase în cele din urmǎ cum sǎ le aranjeze pe curente literare, autori, ani. Drept recompensǎ Omulcucǎrţile îi oferise dreptul nelimitat de a împrumuta cǎrţile pe care doreşte din librǎria sa ambulantǎ. Şi avea ce citi. Erau în general clasici jerpeliţi, tipǎriţi cu zeci de ani în urmǎ, care nu mai aveau cǎutare. Homer, Vergilius, Sofocle, Zola, Poe, Cehov, Hugo, Tolstoi, Flaubert, Maupasant, Dickens, Stendhal, Dostoievski. Oarece trecere mai aveau doar Sandra Brown şi colegele ei, precum şi oamenii momentului gen Houellebecq, Llosa, Amos Oz, Pamuk, Murakami, care-şi fǎceau timp sǎ coboare din vârful piramidelor de cǎrţi în ziare, pe micile ecrane sau la standurile librǎriilor.

(va urma)

27 de comentarii:

DaenIris spunea...

E interesant cum personajul şi-a aruncat vechea identitate în apele râului, just like that, cum ar zice englezul.
Şi când te gândeşti cât te costă, în realitate, o astfel de schimbare! Fiindcă mereu vor fi gândurile, amintirile... trecutul care dă târcoale, cu toate regretele lui.

Oricum, pe mine nu mă doare capul, aşa că-s gata pentru "durerea de cap III"!
:)
Dar dacă te-a inspirat Bruce Willis şi o să vedem p-aici fo' 8 episoade de dureri de cap,spune-mi din timp, ca să vin cu prietenul Minu. Algocalminu'. (glumesc!!)


floungureanu spunea...

o noua "evadare" din cotidian...ha?
ca si cum ne-ai striga noua, incrancenatilor in deadline-uri-incorsetati in rolurile noastre: "oricand aveti o alternativa!!!"-evadati in boschetari!
esti un f. bun psiholog, mosule!
unde mai gasesti ca la tine, atata incurajare in A FI ...LIBER?!

mosu spunea...

@irisu
:) rabda omu ce rabda, da cand nu mai rabda…. nu mai rabda…. e in stare de orice;
ei hai ca l-am pregatit destul pentru Marea Trecere, n-a fost asa dintr-o data; oricum, asta al meu e mic copil, il mai stii pe Michael Douglas in filmu ala in care isi iese din fire, tot asa, ziua in amiaza mare, pe autostrada daca imi aduc eu aminte bine, pune mana pe puscoci si pusca tot?!
adevarul e ca din toata povestea cel mai neverosimila nu e schimbarea propriuzisa ci falsa impresie ca poti scapa de amintiri…
cred ca amintirile ar ucide pe orice ar cuteza sa treaca granita dincolo!

mosu spunea...

@flo
m-ai prins! recunosc ca ma obsedeaza ideea asta ca suntem prinsi in cotidian (un cotodian cenusiu si obtuz) ca fluturii in insectar; avem nevoie sa evadam! si asta chiar daca evadarea este se face intr-un buzunar al timpului nu intr-un real concret si complet…
uneori putem evada doar cu o parte din noi, ne putem abandona trupul ca pe un les si lasa doar spiritul sa zburde…
sau putem cauta gauri in real prin care sa coboram precum carabusii si sa iscodim dincolo de crusta groasa…
in fine, solutii ar fi, impuls si ambitie mai trebuie…

Costel spunea...

Auzi citeodata despre un cunoscut: a plecat sa-si ia tigari si a disparut!
Acum m-am lamurit.

DaenIris spunea...

Adevăr grăit-ai, Moşu'!
Când ni se pun piticii pe "creierii capului", e belea! Scapă cine poate.
:)))))
Dar tehnica "kill them all" e varianta lu' Bruce Willis. Ale noastre, cei mai subţiri şi cam liricomaniaci (nah, că am mai scos un porumbel!), sunt evadări şi libertăţi făcute doar din condei. Că altfel... nici musca n-o deranjăm pe unde trecem!
:))
Şi înainte să-nchei, te întreb şi eu: care e şmecheria?
A primit libertatea s-adune chiştoace? Să stea în cutia de carton a frigiderului? E drept că doar aşa are avea timp pentru lecturile acelea, dar...halal libertate!

DaenIris spunea...

Cât despre amintiri, e ştiut că se poate scăpa de ele! E unul, Alzheimer, care are el leac pentru toate!
Pfiu, ducă-se pe pustii!!!!
:)))))))

mosu spunea...

@costel
e o varianta de considerat!
acumaaa... cred ca e mai valabila pe la voi pe acolo, unde omu trebuie sa stea cu zambetu pe buze pana la sfarsitul zilei si pe urma i se usuca si cade; pe aici pe acasa lucrurile merg un pic altfel; la o adica la suparare merge o tuica, doua, zece, se mai duce omu acasa si-si bate nevasta, sparge geamurile vecinilor, arunca televizorul de pe balcon; sporturi d-astea de-ti mai racoresc sira spinarii...
si se duce durerea de cap! nici nu mai stii a doua zi ce-ai facut!

mosu spunea...

@irisu
acuma eu spun mereu ca eu nu dau sfaturi; eu incerc doar sa ciup umpic imaginatia de fund, ea sa tipe si sa faca ca toti dracii...
d-aia zic, ce-o insemna libertate si cum se ajunge acolo, asta nu poate decat fiecare sa zica... ;)

DaenIris spunea...

Am citit comentariul cu care i-ai răspuns lui Costel şi am râs cu lacrimi.
Auzi colo: "sporturi d-astea de-ti mai racoresc sira spinarii..."
:)))))
Şi păreai aşa blajin...

Domnia ta ciupeşte imaginaţia ca să se pornească, iar eu abia de reuşesc să-i astup gura. Că de fiecare dată când am scris ce zicea ea, mi-am luat-o pe spinare de nu m-am văzut. :(

mosu spunea...

:) eiii... acu sa nu crezi ca si prestez; mi-s blajin ca o oita; povestesc si eu ce vaz pe la teveu, prin vecini... ;)

DaenIris spunea...

Glumeam!!
E drept că orice aluzie la aceste "sporturi" îmi ridică MIE puful de pe ceafă, dar oricât de pornită aş fi pe genul care se dedă la astfel de practici, sunt o persoană raţională şi acţionez ca atare. În majoritatea timpului! :D

angi spunea...

Un pic de adevăr. un pic de imaginaţie, un pic de dorinţă, un pic de literatură... uf, Moşule, ce amalgam delicios ai pregătit tu aici. L-am devorat pe nerăsuflate -nu acum, azi, că am mai venit o dată, dar n-am spus nimic - şi acum îmi pare rău c-am fost aşa de flămândă :(.
p.s.Eu cred că ştiu finalul. :D

mosu spunea...

:) mda... e cate un pic din toate...; ma bucur ca ti-a placut povestea...
eiiii... si zici ca stii cum se termina?! eu nu stiu inca cum va arata partea a treia si ultima, dar finalul il stiu! zici? :)

angi spunea...

Ha, ha, Moşule!
Aşadar ştim amândoi finalul :).
Ce-mi dai ca să zic?
Aici ai o dedicaţie muzicală de la mine, în semn de mulţumire pentru minunatele tale rânduri.
http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/erich-wolfgang-korngold-marietta-s-lied

mosu spunea...

:) deci amandoi stim finalul! acum o sa vedem care o sa fie cel "adevarat" ;)
multumesc pentru muzica!

Rudolph Aspirant spunea...

Dupa parerea mea, exisa destui care fac promo sau chiar incearca ei insisi sa evadeze din responsabilitatile cotidianului, mai ales daca sunt cam oneroase, insa nu sunt de acord sa se promoveze aceasta idee la un nivel elitist, adica de ex prezentarea faptului ca aceia care ar fi tentati de evaziune catre libertate trebuie neaprat sa fie de tip fin cunoscator si apreciator al literaturii clasice, al artelor, vinului, muzicii simfonice, sau chiar macar literat-alfabetizat, sau chiar nobil sau pseudo-aristocrat, (la propriu sau la figurat, cf ideea salbatecului nobil promovata in sec 18). Zau, eu sustin o larga democratizare egalitara, (recunosc, cvasi-comunista in fond), a promovarii dorintei de libertate plus a permisunii promovabilitatii ei chiar si in randul celor care nu stiu sa citeasca sau carora nu le face placere sa citeasca neaparat fictiune clasica, cam asa cum de ex este posibil sa fi remarcat chiar laudativ, am impresia, (ca nu am citit eu originalul, doar asa ce am mai auzit despre el), dl Alexis de Tocqueville in amintirile lui de calatorie in America in sec 19.

Rudolph Aspirant spunea...

PS Totodata, daca din acele obligatii oneroase fac cumva parte si cele posbil survenite in cadrul Institutiei Casatoriei, zau, tocmai acum fac eu o serie de articole despre literatura nordica a sec 19, si obsrv ca ea chiar lupta ff acerb impotriva jugului conjugal impus de legislatia civila legata de dreptul de proprietate de origine initiala franco-germana plus de aliata lor, biserica crestina reformata, asupra sufletului pagan scandinav setos si el probabil, ca atatia alti europeeni de pe la 1848, de independenta, autonomie culturala mai proeminenta, si de libertate si neatranare, insa desigur in stilul lor specific, in care problema casatoriei, zau, pare sa fi fost dintotdeauna ceva deosebit de strain firii nationale...zau, si eu care am venit aicea cu gandul ca sa ma insor, plus eu chiar sustinand asa Institutai Casatoriei la nivel principial, habar nu aveam de chestiile astea !!

Neuroanchiloza spunea...

O nelamurire am si eu- de unde si-a cumparat costumul, din mall? Ca magazine nu mai exista neam.

mosu spunea...

@na
asa-i! ca de cand a venit capitalismul cu toate binefacerile lui peste noi au disparut toate magazinele; confectii-barbati-si-femei nu mai sunt, mezelarii nu mai sunt, tehnico-sanitare nu mai sunt, numai malluri si iar malluri...

mosu spunea...

@rudolph
recunosc ca m-ai pierdut; dar sunt de acord cu tine; traiasca libertatea neingradita si neinghesuita!

angi spunea...

:))... şi pe mine, Moşule!
Asta o ştii?
http://www.youtube.com/watch?v=N8kQ7QetkdQ

mosu spunea...

:) da, o mai vazusem...
adevarul este ca omul cult se cunoaste fara sa deschida gura, daca o mai si deschide eeeee.... nebunie!

angi spunea...

Moşule te-ai lenevit...
Hai odată cu 'treiul':) !

mosu spunea...

:)) nu m-am lenevit, dimpotriva, muncesc; si nu mai am timp si de povesti...
dar imi fac! ;)

angi spunea...

''va urma''
...?
:)

mosu spunea...

mmm... cred ca durerea de cap a facut o vizita peste ocean; acum ca s-a intors poate ca o sa se aseze la locul ei si-o sa-i creasca coada noua ca la salamandre