sâmbătă, 1 iunie 2013
Perluţe de stele (pentru toţi cei care se simt mǎcar un pic copii)
(continuarea povestii de aici)
Deşi întâlnirea cu şoarecii-de-amurg o fǎcuse sǎ zâmbeascǎ şi
sǎ mai uite de casa bunicii, privirea prinţesei de porţelan, ca şi a pisicului
Jill, era umedǎ şi tristǎ. Învǎţase multe în timpul petrecut în Împǎrǎţia Cerului,
lucruri de care nu auzise niciodatǎ, întâlnise vietǎţi cu totul şi cu totul
excepţionale, participase la întâmplǎri absolut fantastice. Şi totuşi dorul de
bunici o fǎcea sǎ râvneascǎ din tot sufletul sǎ se întoarcǎ acasǎ. Aşa cǎ strângâdu-şi
rochiţa în jurul trupului firav prinţesa de porţelan se grǎbea urmatǎ de însoţitorii
sǎi, pisicul Jill şi Piticul-grǎdinar-al-cerului, cǎtre locul în care cerul
urma sǎ se desfacǎ şi treptele rogvaive sǎ o coboare înapoi pe Pǎmânt.
- Ce se aude? - se opri ea deodatǎ ciulindu-şi urechile.
La început nici pisicul Jill, nici Piticul-grǎdinar-al-cerului
nu schiţarǎ niciun gest. Nu auziserǎ nimic neobişnuit în afara vântului ceresc
care adia uşor pe la urechi. Apoi deodatǎ un zgomot surd de nǎsturaşi rǎsturnaţi
din cutia de tablǎ cu nimicuri de croitorie rǎvǎşi depǎrtǎrile.
- Nici acum n-aţi auzit?
- O ba daaa... - zâmbi Piticul-grǎdinar-al-cerului - Sigur cǎ
am auzit. Sunt perluţele de stele.
- Perluţe de stele?! Asta ce mai e? - întrebǎ fetiţa miratǎ
pânǎ peste umeri, grǎbind pasul spre locul de unde venea ciudatul zgomot.
- Eiii... povestea e lungǎ şi complicatǎ - oftǎ piticul încercând
sǎ ţinǎ pasul cu fetiţa. De când existǎ cerul stelele se nasc şi mor. Unele au
viaţǎ luuuungǎ, foarte lungǎ, mai lungǎ decât al celui mai bǎtrân pitic.
Altele, aflate la depǎrtǎri mari faţǎ de soare şi de cǎldura sa, mor mai iute,
de plictisealǎ şi de tristeţe. Iar când mor stelele cad pe Pǎmânt şi...
- Ştiu, ştiu... mi-a arǎtat bunicul o stea cǎzǎtoare - chicoti
fetiţa încântatǎ de faptul cǎ vorbele piticului nu-i erau nici pe departe strǎine
- aluneca pe cer şi avea în urmǎ o coadǎ subţire, lungǎ şi strǎlucitoare.
Bunicul mi-a spus cǎ-i o stea care moare - se întristǎ fetiţa dar tot ea îşi
reveni degrabǎ - însǎ bunicul mi-a spus cǎ de fiecare datǎ când moare o stea se
naşte alta şi o dorinţǎ se împlineşte.
Piticul-grǎdinar-al-cerului mustǎci strengǎreşte şi continuǎ
explicaţiile fǎrǎ sǎ comenteze vorbele copilǎreşti ale fetiţei.
- Ei imagineazǎ-ţi tu ce s-ar întâmpla dacǎ toate stelele
care mor pe întreaga întindere a cerului ar cǎdea pe Pǎmânt. Oh, oh, oh ... -
se perpeli Piticul-grǎdinar-al-cerului grozav de îngrijorat, cuprinzându-şi
obrajii dolofani în palme - ar fi vai şi amar de oameni. Stelele ar putea sǎ
cadǎ peste casele lor, peste grǎdini, peste livezi, peste pǎduri, sau chiar în
capul lor...
Fetiţa se opri şi-l privi miratǎ pe Piticul-grǎdinar-al-cerului.
- Şi atunci?!
- Atunci noi ne îngrijim ca stelele care mor sǎ nu cadǎ pe Pǎmânt.
- Daaaa?! Cum aşa? - cǎscǎ ochii şi mai mari fetiţa.
- Da, da, chiar aşa! În fiecare dimineaţǎ piticii pescari îşi
aruncǎ bǎrcile în vâltoarea norilor şi pornesc peste întinderile nesfârşite de
albastru. Când ajung în locurile unde sǎlǎşuiesc stelele bolnave, aruncǎ nǎvoadele
şi aşteaptǎ.
- Ce aşteaptǎ? - se încruntǎ fetiţa nerǎbdǎtoare.
- Ca stelele sǎ moarǎ şi sǎ se desprindǎ de pe boltǎ.
- Şi le prind în nǎvod, nu-i aşa?! - zâmbi fetiţa mulţumitǎ
cǎ a înţeles mersul lucrurilor cereşti.
- Desigur. Sufletul stelelor care mor se risipeşte ca un
abur printre nori, în timp ce cutia în care au sǎlǎşuit se dezlipeşte de pe boltǎ
şi cade în nǎvod. Pe acestea pescarii le strâng, le aduc la mal, iar aici sunt
mǎrunţite în perluţe mici mici. Uite ca acestea - arǎtǎ el cu vârful pantofului
negru cu cataramǎ strǎlucitoare.
Fǎrǎ sǎ bage de seamǎ tustrei ajunserǎ taman în locul în
care piticii pescari descǎrcau stelele din bǎrcile lor cereşti. Fetiţa îşi
plimbǎ şi ea pantofiorul peste perluţele albe şi rotunde care se erau rǎspândite
de jur împrejur, îngrǎmǎdindu-se în numǎr din ce în ce mai mare pe mǎsurǎ ce înaintau,
pânǎ ce înaintea deveni o plajǎ de perle albe şi mici. Nespus de curioasǎ ridicǎ
una şi o cercetǎ atentǎ. Apoi ridicǎ încǎ una. Şi încǎ una...
Piticii pescari terminaserǎ de descǎrcat stelele şi se pregǎteau
de mǎrunţit.
- Fii atentǎ acum - îi spuse Piticul-grǎdinar-al-cerului împingând-o
uşor cu cotul în coaste. Acum se apucǎ sǎ le rǎzuie.
Şi cat ai zice stea, piticii aduserǎ o rǎzǎtoare maremare
asemǎnǎtoare cu cea folositǎ de bunica pentru a rade merele de plǎcintǎ, o
proptirǎ de un nor negru ca o bucatǎ de stâncǎ şi începurǎ sǎ plimbe steaua în
sus şi în jos pe suprafaţa zgrumţuroasǎ. Şapte pitici voinici cocotaţi pe scǎri
din raze de lunǎ abia puteau sǎ mişte steaua într-o parte şi alta a
dispozitivului de mǎrunţit. Înapoia lui o perdea de perluţe albe se aşternea ca
o ninsoare într-o pǎtura pufoasǎ.
- Eiii ... dar astea nu-s perluţe de stele. Asta-i grindinǎ
- se încruntǎ fetiţa pipǎind dezamǎgitǎ rotocoalele mici şi reci.
- Grindinǎ?! - fu rândul Piticului-grǎdinar-al-cerului sǎ se
încrunte. Ce-i aia grindinǎ?
- Grindina e aşa ... ca o ploaie îngheţatǎ. Face rǎu la
plante.
Piticul-grǎdinar-al-cerului dǎdu din umeri indiferent. Nu
auzise niciodatǎ de grindinǎ. Şi nici de ploaie. Şi nici nu-l interesa
subiectul. Iar în ceea ce priveşte stricǎciunile era convins cǎ piticii fac o treabǎ
grozavǎ oprind cǎderea stelelelor pe Pǎmânt şi salvând omenirea de la
distrugere.
- Dar acolo ce fac? - întrebǎ curioasǎ fetiţa arǎtând din vârful
nasului spre locul în care doi pitici cu mânecile sumetecate şi obrajii roşii
ca macul, trǎgeau în stânga şi-n dreapta de o tigaie uriaşǎ în care se
perpeleau deasupra flǎcǎrilor zglobii bobiţele mici de alb.
- Dupǎ cum vezi ceea ce rezultǎ în urma mǎrunţirii stelelor
e aşaaa ca o sare grunjoasǎ. Cei doi de acolo perpelesc bobiţele astea deasupra
focului pânǎ când devin rotunde ca perlele. Îţi trebuie multǎ îndemânare şi
efort ca sǎ faci munca asta. Dacǎ mişcarea nu este bine executatǎ bobiţele nu vor
deveni niciodatǎ rotunde ci vor rǎmâne cu forme din cele mai ciudate şi
nepotrivite - concluzionǎ piticul umflându-şi pieptul, mândru de performanţele
confraţilor sǎi.
Fetiţa îi privi şi ea atent. Dupǎ ce terminarǎ de rostoglit
bobiţele albe deasupra focului, cei doi rǎsturnarǎ tava alǎturi într-un morman
mare, de unde alt pitic le lua cu lopata şi le azvârlea peste marginea cerului.
- Eiii ... ce faci, de ce arunci grindina pe Pǎmânt? – îl
certǎ fetiţa pe piticul cu lopata, care speriat era cât pe ce sǎ alunce şi sǎ se
ducǎ dupǎ bobiţe.
- Dar ce-ai vrea sǎ facem cu ea aici în cer? - îi luǎ apǎrarea
degrabǎ Piticul-grǎdinar-al-cerului. Sunt pline depozitele de perluţe de stele.
Am tot strâns, am tot strâns, dar nu mai avem loc – clipi piticul ca un colibri
arǎtând spre munţii de perluţe adunate în timp, din faţa lor. Nici într-o sutǎ
de ani n-o sǎ terminǎm de golit tot ce-am strâns - oftǎ el.
- Mǎcar aruncǎ mai încolo sǎ nu cadǎ în grǎdina bunicii –
murmurǎ prinţesa de porţelan cu ochii plini de lacrimi nestinse, în timp ca
pisicul Jill încuviinţǎ sobru. Şi haideţi sǎ mergem odatǎ, mai e un pic şi vine
noaptea…
Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan”
care nu va fi scris niciodată (dar cine poate şti, fragmentul se mai poate
lungi!)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
copilul din mine ...îți foarte mulțumește pentru continuarea poveștii :)...și același copil speră ca ...acest roman să fie scris cândva ;)
eu multumesc crisule; povestile astea n-ar fi existat fara cei ce le citesc...
mmm...dacă ai știi tu ce amintiri frumoase mi-ai trezit cu acest " crisule" :) so, îți mulțumesc din suflet , again ;)
:)
ma bucur!
Asa deci, piticii dau stelele pe razatoare, Razatoarea Cea Mare a Cerului Intins pesemne.
Da' eu dac-as fi asa, mai pisica, precum Jill, zau c-as alerga piticul acela ca pe-un soricel, ca prea e increzut :p
ooo... absolut, este un scortos si un nesuferit (si in celelalte povesti s-a purtat la fel); da' ce sa facem, trebuie sa ne tinem de fusta lui pana gasim scara catre inapoi... ;)
Trimiteți un comentariu