Calul troian

Am întrebat-o care e treaba cu calul troian. A ridicat brusc privirea înspre mine, m-a privit cu ochii mari câteva secunde, apoi a început să râdă. Asta nu mi-a plăcut deloc, era o treabă serioasă. A văzut că mă încrunt și mi-a răspuns cu vorbe rostogolite că l-a scos din curtea interioară și că acum e bine. Asta îmi mai spusese o dată într-o doară, dar nu avusesem timp să discutăm, însă venise momentul să lămurim lucrurile.  
- E mult mai bine acum după ce l-am scos dinăuntru! – s-a grăbit ea să îmi explice, încercând să mă liniștească.
- Nu mai ai senzația aia de amețeală, de sfârșeală, de capăt de lume? Te simți mai bine, da? – am întrebat neîncrezător.
- O, daaa…
Încă zâmbea. Era un zâmbet limpede ca o pânză alunecătoare de apă așternută peste pietrele rotunde îmbrățișate una în alta. O vreme s-a așternut tăcerea. Eu așteptam să îmi povestească în fir a păr despre calul troian, dar gândurile ei alergau în galop peste dealuri...
- Despre ce cal vorbești? Ce e cu calul ăsta troian? De unde vine, unde s-a dus? – am izbucnit eu, încercând cu greu să îmi păstrez cumpătul.
- Calul de lemn. Gol pe înăuntru și plin cu soldați, calul troian...   
- Și unde era înainte să îl scoți afară?
- Înăuntru! În curtea interioara.
- În curtea interioara...?!
- Da, da, în curtea interioară a sufletului – a încercat ea să îmi explice și a dus mâna la pântece.
- Nu cred că acolo sălășluiește sufletul, ci aici – am contrazis-o imediat și am dus măna în dreptul pieptului.
- Nu, nu, nuuu... Aici unde îți arat eu sălășluiesc emoțiile, nu acolo, știu sigur. Și despre asta este vorba, despre emoții – a revenit ea foarte sigură pe sine și a proptit degetul mare chiar în dreptul buricului.
- Cine l-a adăpostit acolo?
- Oamenii, trecătorii... oamenii pe lângă care am trecut... nici eu nu știu foarte bine.
- Și soldații?
- Ooo... soldații s-au împrăștiat imediat prin tot înlăuntrul... Au luat în stăpânire fiecare crenel, fiecare poartă, fântâna și magazia cu alimente, țărâna și cerul...
Am rămas încremenit. Nu înțelegeam absolut nimic. Mă gândeam dacă nu cumva lucrurile mergeau chiar mai rău și nicidecum mai bine și dacă îngrijorarea nu se înșurubase în creier ca vâlvătaia flăcării în jurul  săgetații ascuțite înainte să fie zvârlită spre țestele războinicilor de peste munți...
- Fiecare din noi avem înăuntru un cal troian – mi-a spus cu glas moale dar sigur.
Lumina îi dispăruse din priviri, ochii nu mai vânturau râuri repezi, ci se lăsaseră pradă mării nesfârșite, calme dar cenușii.
- Și soldații lor se împrăștie prin tot înlăuntrul nostru. Noi ne retragem pas cu pas, urcăm cu spatele pe scara de piatră ce se rotește în spirală și ne ascundem sus, în turnul cel mai înalt, cel în care a locuit și prințesa din pădurea adormită. Ieșim noaptea și bântuim culoarele pustii, sala tronului pe unde nu a mai trecut nimeni demult, trecem peste santinelele adormite pe platformele de lemn de pe ziduri, traversăm curtea prin dreptul fântânii, privind din când în când cerul din adâncul ei, apoi ne ascundem în camera secretă cu perete fals...
- În camera secretă?
- Da, da, în camera secretă... Cea în care stau gândurile înșirate frumos pe rafturi ca niște cărți cu coperți moi și viu colorate... E ca o bibliotecă. E chiar o bibliotecă! De cele mai multe ori ei nu bagă de seamă, sunt ocupați să țină lucrurile pe verticală și Soarele înfipt în vârful lor...
- Și calul? Cine a băgat calul troian înăuntru?
- Nu l-a adus nimeni înăuntru, ăsta e paradoxul. Acolo a fost construit... Dar de asta îți dai seama abia târziu. La început crezi că l-a băgat cineva și îți storci creierii să înțelegi cine. Georgeta de la trei, doamna Gardoș, bărbatul cel tânăr care iese seara să citească în balconul de vizavi, șeful Grigorescu, Tănăseasca de la administrativ... Apoi îți dai seama că nimeni nu putea să aducă ditamai calul troian în curtea interioară fără să bagi de seamă și fără să te împotrivești, că de fapt el a fost construit chiar înăuntru, acolo, sub ochii tăi, bucățică cu bucățică, fără să observi... Fiecare dintre oamenii cu care te-ai intersectat a adus câte o piesă și a adăugat-o peste cele deja așezate înainte. Dacă te uiți mai bine nici nu seamănă cu un cal, ci cu orice altceva. Nici n-ar fi putut să construiască niște străini un cal înlăuntrul tău, asta e sigur, numai tu ai fi putut face asta...  
- Șiii... cum ai reușit să îl scoți de acolo?
A început să râdă iar. Ochii i s-au aprins ca două torțe în cetatea pustiită și glasul a prins a aluneca devale ca un pârâu repede de munte, furișându-se dinspre cremenile reci și ascuțite înspre tărâmuri cu pante dulci și maluri cu ierburi înalte.
- De fapt problema cea mai mare nu este să îl scoți, ci să îl găsești. E ditamai calul dar nici nu îți dai seama că face parte din tine, că îl ai în pântec, în brațe, în ochi, în buze, în unghii... Treci pe lângă el, prin el și totuși nu îl vezi. Pentru că e un înlăuntru în interiorul lăuntrului. Soldații ieșiți din pântecele lui se întind precum cuiele pe marginea gherghefului și țes între ei pânză deasă care acoperă zidurile ca cearceafurile albe salonul de muzica uitat de timp. E de ajuns însă să găsești așchia din privire sau nodul din călcâi și să ai răbdarea și dorința să mergi în lungul lor îndărăt, căci descoperi apoi bucată cu bucată întregul ansamblu. Trebuie doar să știi ce să cauți. Ooo... Și să nu-ți imaginezi că ai să găsești forma de cal, forma nu ai să o descoperi de fapt niciodată, pentru căăă... cum să îti explic, pentru că faci parte din ea, ți-e și fântână și cer, și măr și țărână și ochi și copită...  Înțelegi?
A fost rândul meu să casc ochii mari și să râd. Nu înțelegeam nimic, dar absolut nimic.
- Odată ce scapi însă de calul troian și de soldații ascunși în pântecul lui, odată ce rămâi tu însuți cu tine și dai afară tot ce nu e al tău, te simți eliberat... Te simți cu adevărat liber...    
Are o privire de copil care descoperă pentru prima dată în viață fluturele. Îl privește cum coboară pe floare și cum își vântură aripile. Fluturele se rotește pe conturul florii ca un ac de ceasornic, apoi zboară și i se așază pe nas. Râde...
- Dar trebuie să ai continuu grijă. Nicio clipă nu trebuie să lași garda jos. Ei vor încerca mereu să aducă bucățile lor de lume înlăuntrul tău. Deschie-le poarta, dar lasă-i să intre pe o parte și fă-le vânt pe cealaltă. Păstrează ce îți dorești tu, nu ce îți leapădă ei...
Râde iar. E un râs cu rădăcini adânci, crescut din buric... A așezat fluturele pe vârful degetului și suflă peste aripile lui. Fluturele își desface aripile dar nu se ridică ci își înfășoară trupul subțire în jurul degetului și se topește în piele.
Îmi arată chicotind degetul albastru...