Circul Dickens

În târgul nostru a sosit un dresor. Eu un bărbat înalt, bine clădit, cu favoriți largi coborând și lățindu-se dinspre ureche până spre întretăierea buzelor și cu o mustață neagră și îndesată, abia agățându-se de buza de sus, ba scurgându-se ușor spre dreapta și spre stânga pentru a se face una cu favoriții. Poartă o pereche de pantaloni cu dungi cenușii, mai deschise și mai închise, o cămașă căreia nimeni nu-i dibuie culoarea, acoperită de o veste cadrilată din mătase, desfăcută la subțiori și un raglan vechi și ursuz care niciodată nu se tocmește peste burdihanu-i imens.

Dresorul are o arenă de circ construită dintr-o cutie de pantofi, căreia i-a tăiat pereții, astfel încât să rămână de doar trei degete înălțime. În interiorul arenei a amenajat staluri pentru spectatori, precum și mai multe echipamente de acrobație, cum ar fi o bară fixă, o trambulină, două inele atârnând de o bârnă orizontală, un catarg înalt și drept ca o suliță și multe altele, toate făcute îngrijit din bețișoare de chibrit și ață. În spatele arenei e intrarea artiștilor, o cutie de chibrituri care are o jumătate fixată pe placă și a doua, în care dresorul aduce el însuși, ca pe un covor zburător, artistul. Da, da, artistul, căci Circul Dickens are doar un singur artist, o furnică ce face un spectacol inegalabil de dresură și acrobație după cum spun afișele multicolore, cu care dresorul a împânzit târgul.  

Tribunele sunt întotdeauna pline, oamenii dau câțiva gologani să vadă minunea și nu pleacă niciodată dezamăgiți, ba chiar trimit încântați vestea mai departe, astfel încât tot târgul să vină să vadă dresura de furnici de la Circul Dickens.

Fiecare spectacol începe cu un ropot amețitor de tobe. Domnul dresor aduce jumătatea de cutie în care își ține furnica și o înfige în jumătatea de cutie rămasă în sala de spectacol. Furnica nimerește mai repede sau mai alene gaura din cutie și iese în arenă printr-o boltă colorată și luminată cu leduri felurite, peste care scrie mare, cu carioca verde, “Circul Dickens”. Doar că imediat ce trece pe sub bolta multicoloră, furnica devine invizibilă, ca și cum și-ar scoate costumul negru și strâns pe trup, cu care a venit îmbrăcată și ar pune un altul, care o ascunde privirilor nepregătite ale spectatorilor. Nimeni nu se îngrijorează însă și nici nu suferă din cauza nevederii, căci domnul dresor explică tot ce se petrece în arenă celor care nu au ochi să vadă, dar au măcar urechi să audă. “Și acum Dickens va face un salt peste trambulină, se va prinde de bară și va face o rotație de trei sute șaizeci de grade peste bară. Ho-laaa… ho-paaa….” Și imediat se aud ropotele de aplauze ale spectatorilor, care sunt uluiți de agilitatea furnicii și de saltul acrobatic făcut de aceasta, demn de cel mai sportiv purice. “Și acum Dickens va coborî de pe bară, va apuca inelele și va face trei tracțiuni la inele. “Haideeee, ho-laaa… ho-paaa…” Și domnul dresor pocnește din bici, am uitat să vă spun că domnul dresor pocnește din bici de fiecare dată când spune “ho-laaa… ho-paaa…”, iar Dickens execută fără greșeală acrobația ordonată. Apoi tobele încep să răpăie tot mai tare și mai tare, vibrațiile vin năvalnice, iar sângele în vine începe să se izbească agitat de pereți… “Și acum va urma numărul nostru de maximă periculozitate” spune domnul dresor gâtuindu-și cuvintele. “Dickens va urca acum pe acest catarg înalt – arată el spre catargul subțire și lung, ca cel rămas după ce s-a terminat puful roz al vatei de zahăr – va sări circa cincisprezece centimetri și se va prinde în cădere de funia aceasta care-i va atenua căderea, până va ajunge teafăr înapoi pe pământ. “Ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… - ne țin tobele cu sufletul la gură, în timp ce Dickens urcă din greu pe bățul înalt și subțire și se pregătește pentru periculoasa săritură. “Haideee, ho-laaa… ho-paaa…” Și funia se scutură la celălalt capăt al arenei, semn că Dickens a aterizat cu bine, fanfara cântă un marș triumfal, iar tribunele aplaudă în picioare reprezentația, ovaționându-i îndelung pe Dickens și pe domnul dresor...

Și totul a mers bine și frumos timp de aproape trei luni, ca într-un basm cu zâne. Mulți concetățeni văzuseră spectacolul de două sau trei ori deja, ba chiar își aduseseră rudele și prietenii de prin alte târguri, iar domnul dresor făcuse bani frumușei de pe urma spectacolelor. Într-o sâmbătă de iulie însă, când sala era arhiplină și aerul fierbinte făcea ca respirația să devină tot mai anevoioasă, s-a întâmplat nenorocirea. Ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… s-au auzit răpăind tobele, tot mai rapid și mai tare, în timp ce Dickens urca asudat pe bățul înalt și subțire și se pregătea pentru periculoasa săritură. “Haideee, ho-laaa… ho-paaa…” s-a împlinit glasul domnului dresor ca de fiecare dată, dar spre groaza tuturor funia din celălalt capăt al arenei nu s-a mai scuturat, semn că Dickens nu a mai aterizat cu bine. Fanfara nu și-a mai cântat marșul triumfal, iar tribunele, în picioare, au scos un „Ooooo…” prelung și au acoperit cu palmele gurile înspăimântate. Mai mulți părinți șocați au sunat la 112 și imediat a apărut o ambulanță și un medic, doar căăă… Doar că Dickens era complet invizibil, lucru de care uitase toată mulțimea. Degeaba l-a căutat doctorul prin toate ungherele, degeaba a intervenit și dresorul, degeaba și-au băgat degetele în cutie și spectatorii din rândurile din față, Dickens era de negăsit. Și cu toate că trupul nu i-a fost niciodată recuperat, doctorul a oftat, a constatat decesul și a eliberat certificatul medico-legal.

În aceeași seară domnul dresor și-a strâns instrumentele minuscule de acrobație, a înfundat cu vată fanfara, a împachetat arena și a dispărut fără urmă, iar de Circul Dickens nu a mai auzit nimeni niciodată.