Omul care și-a învățat umbra să danseze

Domnul Ionescu este un om ca oricare altul. Are cincizeci și trei de ani și o bască albastră. A moștenit-o de la taică-su, odată cu pasiunea pentru prelucrarea metalului. Taică-su i le-a lăsat și s-a dus. N-a apucat să poarte basca albastră, a purtat-o toată viața pe cea neagră.

Domnul Ionescu a avut o viață anostă până în ziua în care și-a descoperit umbra. Stătea în sufragerie pe marginea canapelei, ușor aplecat peste măsuța de sticlă, peste care doamna Ionescu așternuse o bucată de postav ieftin, numai ca să evite petele dizgrațioase ce apăreau sub fiecare pahar sau ceșcuță trecute mai mult sau mai puțin întâmplător pe acolo. Sorbea ușor din cafeaua fierbinte, când a observat o umbră. A rămas mirat. Și-a îndreptat spatele, l-a întins peste spătarul canapelei, și-a strâns brațele pe lângă corp și a așteptat cuminte. Umbra și ea. Domnul Ionescu a mișcat capul spre stânga. La fel și umbra. Atunci domnul Ionescu a avut o extraordinară revelație. Umbra era a sa. Deși avea o vârstă plină de împliniri, nu-și cunoscuse până atunci umbra. Ea îi stătuse tot timpul la picioare, fără să se ridice la înălțimea privirii. Acum însă umbra se întindea peste măsuța de sticlă îmbrăcată în postav ieftin, ridica din când în când o mână către ceșcuța sa de cafea, o apuca și o ducea la gură, sorbind licoarea din vârful buzelor. Domnul Ionescu o privea extaziat. Sub soarele puternic al amiezii, umbra sa era viguroasă ca un copac din parcul central. Îi putea urmări atent profilul brațului și fu încântat să descopere forma sa rotunjită evidențiind antebrațul puternic și umerii vajnici.   

Poate că întâmplarea ar fi trecut neobservată dacă domnul Ionescu n-ar fi avut, doar câteva zile mai târziu, o întâlnire încrâncenată cu directorul său. „Ce dorești?” l-a întrebat de la înălțimea fotoliului de piele și a ușii capitonate. „Un salariu mai mare!” i-a răspuns domnul Ionescu scurt și precis. „Cât?” a întrebat directorul fără să înceteze cu răsfiratul hârtiilor. Aici domnul Ionescu s-a încurcat puțin. Nu știa cât, știa doar că cel pe care îl primește nu i se pare de ajuns. „Cam așa, încă pe atât” s-a bâlbâit el fără să știe precis ce ar fi însemnat încatâtul și încotro ar fi trebuit să se ducă. Directorul s-a oprit din răsfiratul hârtiilor, l-a privit drept în față și l-a șfichiuit cu vorbe tăioase. „Serios Costică?! Bă, nici n-ar trebui să stau de vorbă cu tine acu. Da uite, o fac de dragu conversației. Ia zi-mi și mie, ce te face să crezi că meriți banii ăștia?!” Domnul Ionescu iar a rămas încurcat. „Muncesc. Sunt sculer-matrițer de treizeci și cinci de ani” a replicat simplu după o trecere în revistă obiectivă a meritelor sale de-o viață. „Bă Costică, tu ești prost mă, zău! Faci umbră pămâtului degeaba. Hai fugi în secție și vezi-ți de treabă!” Și domnul Ionescu s-a dus. Doar că i-a rămas pe cap treaba cu umbra.

Când s-a întors acasă pe înserat s-a așezat pe canapea, ușor aplecat peste măsuța de sticlă acoperită cu postav ieftin și și-a căutat umbra. Nu era. A rămas pe gânduri. S-a lăsat pe spate, peste spătarul canapelei și s-a cufundat în ele. Face umbră degeaba. Așa îi spusese directorul și îl dăduse afară pe ușă. El nu făcea umbră. Niciodată nu făcuse nicio umbră. Umbre făceau alții în sufletul său. Ceva era neclar în afacerea cu umbra. Cine-i era umbra? Cine făcea umbrele să apară și să dispară? Era în puterea oamenilor să își controleze umbrele sau umbrele aveau viața lor proprie? Umbrele trăiesc în interior sau în exterior?

Își aminti brusc că citise undeva, demult, pe când era tânăr și iscoditor, ceva despre umbre care îl intrigase. Se concentră. Da, da, cineva important, un om cu cap spunea că noi nu existăm, că suntem doar umbre care dansează pe peretele peșterii, ale unor alți indivizi care șed în jurul focului. Trebuie că omul care se gândise la asta trăise cu foarte mulți ani în urmă, dacă vorbea despre peretele peșterii. Domnului Ionescu nu-i era deloc clar cum stă treaba cu umbra, dar amână concluzia finală până la o discuție față în față cu umbra sa, pentru o analiză profundă și definitivă.

A doua zi dimineață când se trezi, dădu fuga în sufragerie și se apropie de măsuța de sticlă acoperită cu postav ieftin. Umbra îl aștepta acolo, privindu-l mirată. Domnul Ionescu o scrută atent. Nici nu clipea. Ridică un braț. Umbra și ea. Asta îl încurca. Își roti trupul spre dreapta. Umbra încercă să facă același lucru. Nu era bine. Avea temerea că omul care spusese că noi suntem umbre ale altora care stau în jurul focului, greșise. Umbra sa părea să urmărească fiecare mișcare pe care o face și nu invers. Se așeză pe canapea lungindu-și spatele peste spătarul acesteia și așteptă. Umbra nu dădea nici un semn că ar vrea să îi ceară ceva. Să își miște capul spre stânga de exemplu. Sau să se ridice în picioare. Așteptă totuși răbdător, timp de aproape o oră, ca umbra să își exprime o dorință, pentru ca el să o îndeplinească. Dar umbra se ambiționa să rămână tăcută și nemișcată. Căzu pe gânduri. Și cu toate că umbra nu îl îndemna să facă nimic, simți în tot acel timp cum o liniște cenușie, având forma unei umbre întinse peste masă, îi pătrunde în trup și îi umple tot înlăuntrul. Simțirea aceasta era atât de puternică, încât atunci când domnul Ionescu privi atent masa unde descoperise umbra la prima oră a dimineții, constată surprins că aceasta nu mai era. Umbra dispăruse. Cel mai probabil îi pătrunsese în trup și se ascunsese acolo. Nu înțelegea deloc de ce parte a trupului trebuie să-și regăsească umbra. Ele sunt proiecția noastră în realul care ne înconjoară, sau noi suntem proiecția umbrelor exterioare pe peretele dinăuntru al trupului ca o cutie de tablă, se întrebă domnul Ionescu meditativ. Nu avea un răspuns. Dar avea o idee.

A doua zi domnul Ionescu se trezi exact la aceeași oră ca și în ziua precedentă. Umbra îl aștepta cuminte întinsă peste măsuța de sticlă. Domnul Ionescu zâmbi poznaș. Deși nu era nici pe departe un bun dansator, schiță câțiva pași timizi. Umbra încercă să țină și ea pasul. Era însă tare neîndemânatecă. Văzând-o cum se scălâmbăie ca o curcă amețită, domnul Ionescu decise că trebuie să își învețe umbra să danseze. Ca flăcările focului din peșteră. Asta i-ar fi întărit încrederea în sine și i-ar fi lămurit desigur toate descumpănirile.    

A urmat o vreme complicată. Domnul Ionescu se trezea dis de dimineață, la aceeași oră cu umbra sa, se întâlneau în sufragerie și stăteau aplecați deasupra măsuței de sticlă acoperită cu postav ieftin, încercând să se cunoască reciproc. Pe la nouă umbra dispărea. Atunci domnul Ionescu se îmbrăca și se ducea la servici, unde se apuca să modeleze metalul pentru a face diverse scule. „Ascultă la mine ce-ți zic. Viața e un rahat. Dar dacă o ambalăm în staniol, o facem să strălucească” îi spunea domnul Ionescu umbrei sale, cu bărbia sprijinită în podul palmei și cu o mână pe genunchi. Umbra îl asculta cuminte, cu bărbia sprijinită în podul palmei și cu o mână pe genunchi și încuviința la fiecare vorbă a sa. „Tu trebuie să înveți să dansezi, înțelegi?! O umbră care dansează e o umbră împlinită. Înțelegi ce-ți spun?!” continuă domnul Ionescu, dar umbra nu părea foarte încântată de perspectiva împlinirii sale. „Iar dacă ai să înveți să dansezi înseamnă că Platon era un prost și că n-a înțeles nimic din viața asta. Îl facem de rușine, îți spun eu. Cât e el de mare” mai adăugă domnul Ionescu înfierbântat, apoi se ridică, alese un disc și îl introduse în cutia mașinii de cântat. Pe dată se auziră acordurile unei muzici duioase. Domnul Ionescu se ridică și se lăsă să alunece ușor pe deasupra covorului. Și alunecă, și alunecă... până la nouă, când umbra se plictisi și plecă. Dar domnul Ionescu o lua de la capăt în fiecare dimineață. Lua discul de lângă cutia de cântat, îl introducea prin fanta îngustă și se pornea să alunece ușor pe deasupra covorului în acordurile muzicii. Umbra îl urmărea docilă, încercând să țină pasul cu dânsul, nici încântată, nici plictisită, dar se chircea ghem pe covor, de îndată ce domnul Ionescu înceta să mai danseze și, sfârșită, nu se mai ridica de jos.   

După câteva luni de încercări fără rezultat, domnul Ionescu fu informat de biroul de resurse umane că datorită numeroaselor abateri de la respectarea programului de lucru al întreprinderii i-a fost desfăcut contractul de muncă, dar domnul Ionescu a rupt scrisoarea și s-a dus mai departe la secție, însă portarul nu l-a mai lăsat să intre, așa că domnul Ionescu a încetat să mai meargă la servici. În schimb n-a încetat nevastă-sa, care a continuat să-l bată la cap. „Tu ai înnebunit bărbate, ai ajuns la vârsta asta și în loc să te maturizezi, tu ai dat în mintea copiilor” i-a spus ea în timp ce îndesa în valiza indecent desfăcută peste pat, lenjeria din cele trei sertare așezate alături. Domnului Ionescu i-a intrat pe o ureche și i-a ieșit pe cealaltă.

„Auzi, ar fi timpul să vedem ceva progrese” i-a spus domnul Ionescu umbrei sale, după opt luni de încercări sistematice, șezând amândoi în jurul măsuței de cafea neacoperită cu postav ieftin și sorbind din ceașca fierbinte. „Dacă nu începi să dansezi o să mă faci să cred că noi chiar facem umbră pământului degeaba și că avea dreptate tâmpitu ăla de Diaconu. Da eu sunt convins că n-avea dreptate nici Diaconu, nici Platon și amândoi erau niște proști. Eu cred că noi suntem cei care ne facem umbrele să danseze” i-a spus domnul Ionescu privind-o grav în ochi și aproape implorând-o să înțeleagă importanța momentului. Și fie că avea o umbră sensibilă, fie că era una inteligentă, umbra domnului Ionescu cugetă câteva clipe pe canapea, apoi se ridică și începu să danseze. Dansa așa cum dansează orice suflet, cu eleganță, plutind ușor deasupra covorului, alunecând ca un șal de mătase în adierea înserării, ruptă de orice legături cu lumea reală, ușoară ca un balon ridicându-se către cer.

Domnul Ionescu zâmbi larg. Avusese dreptate. Diaconu și Platon nu!