marți, 30 ianuarie 2024

Oamenii subew

Domnul Ew ședea cu coatele rezemate pe pervaz, la fereastra apartamentului său de la etajul 27 și privea în gol. Era fix mijlocul lui decembrie, ziua 16 și vremea era rece. Cu toate acestea, unele dintre zile erau însorite și dacă nu bătea vântul, erau chiar plăcute. În majoritatea timpului însă, vântul rece dinspre răsărit își făcea simțită prezența și mușca trecătorii de vârfurile urechilor și ale nasurilor, ca o pisică sălbatecă. Domnului Ew îi apăru imediat în fata ochilor Miss, pisica vecinei de palier. În gândurile sale Miss ronțăia de jur împrejur, cu dinții ei mici dar ascuțiți, urechile celuilalt vecin de palier care dormea în patul său, un bătrân morocănos și veșnic pus pe harță. Mâța primea în fiecare zi într-o cutie de tablă în care fuseseră cândva sardine, mici bucăți de carne, cel mai probabil resturi de la ceea ce vecina gătea peste zi și sigur că n-ar fi înfulecat în realitate vârfurile urechilor și ale nasului cu pofta cu care le-ar fi înfulecat o pisică sălbatecă adevărată, înfometată și înfrigurată, dar asta era tot ce putea domnul Ew să-și imagineze în materie de urechi zdrențuite.     
Ziua nu era nici pe departe pe sfârșite, dar se făcuse deja noapte. Zgomotul străzii chiar îi păru domnului Ew mai efervescent ca niciodată. Undeva aproape, un picamer părea să acapareze întregul fundal sonor, ca o tobă mare lovită cu brutalitate de un muzician gras, în detrimentul alămurilor, a coardelor și a pianului a căror muzică se târa vlăguită înapoia acordurilor tobei mari. Pe lângă picamer, se putea distinge ușor zumzetul mașinilor, motoarele ambalate, claxoanele ascuțite, uneori scrâșnetele de cauciucuri. De undeva mai de departe se auzea un tramvai, ca un bufet de bucătărie pe roți, plin cu tigăi, cratițe și oale, clătinându-se într-o parte și alta și împroșcând împrejurul cu zgomote metalice ascuțite, precum o luptă de spadasini. Domnul Ew fu oarecum surprins să audă clătinarea aceea metalică. Nu-și amintea să fi văzut șinele de tramvai în cartier și cu atât mai puțin corpurile masive ale tramvaielor, ca niște elefanți impunători. E adevărat, el circula până la servici sau până în centrul orașului doar cu metroul, iar dacă avea nevoie de o bancă sau un magazin de cartier cu de toate se descurca mergând pe jos. Apoi, se mai puteau distinge tot felul de glasuri, cele mai puternice părând să vină de la șantierul din apropiere, căci se împleteau cu loviturile de ciocan izbite la intervale egale pe mai multe niveluri de intensitate. Nici asta nu observase domnul Ew, că în apropiere se afla în construcție un alt bloc uriaș. Totuși îl putea vedea fără mare greutate de la fereastra sa, cenușiu, drept și înalt, brăzdat ici colo de lumini galbene, ca un plop în amurgul toamnei ce încă-și mai clatină câteva frunze livide. Când părăsea clădirea era de obicei foarte grăbit, fie că mergea la servici, fie că avea vreo treabă prin oraș, probabil de aceea nu văzuse construcția. În plus, șantierul era complet înconjurat de un gard din panouri metalice, ce fuseseră cândva verzi și lucioase și care văzuseră desigur multe la viața lor, în timp ce construcția în sine era învelită în imense perdele cenușii, pe care, din loc în loc, era inscripționat cu litere galbene numele firmei, adresa de mail și numărul lor de telefon.  Acum panourile metalice erau strâmbe, murdare și pline de afișe făcând reclamă spectacolelor din oraș, iar vopseaua aproape că nu se mai vedea. 
Domnul Ew fu foarte mirat să descopere gălăgia orașului, blocul care se construia alături și liniile de tramvai ce străbăteau cartierul ca o zgârietură adâncă în carne, în care sângele se uscase lăsând o crustă roșie și incontestabilă de-a lungul pielii. Niciodată nu simțise orașul atât de aproape. Îi părea oarecum paradoxal faptul că atâta timp cât trăia în mijlocul său auzea zgomotul metroului, glasul vânzătorului de ziare, clinchetul semaforului, ușa de la intrarea în sediul firmei căzând greu în spatele său, toate murmurele acelea subțiri, dar niciodată glasul puternic al orașului. Trebuise să iasă din volumul acela, pentru a-l vedea, pentru a-l simți și a-l auzi. Privi din nou în jos și zâmbi. Era ca un borcan plin cu licurici, un borcan în care copilul ce-i prinsese pe el și pe ceilalți asemeni, mai adunase câteva frunze, ceva iarbă, pietricele, nisip și două-trei bețe de lemn.
Ridicând ochii și privind din nou în depărtare, domnul Ew descoperi pe cer o crevasă luminoasă. La început crezu că-i un fulger, dar nu erau nici nori și nu se auzi niciun tunet. Ba mai mult, crăpătura nu dispăru după ce domnul Ew clipi o dată și încă o dată. Uitându-se mai atent, constată că fanta de lumină semăna cel mai bine cu crăpătura din spinarea purcelușului roz. Nu-i era clar însă dacă fanta se deschidea în jos și deci trăiau cu toții în burta purcelușului, sau dimpotrivă, fanta de deschidea spre o lume de dincolo de nori care se dorea cercetată. Domnul Ew o mai privi atent o vreme și concluzionă că cel mai probabil fanta de lumină vine de la ușa cerului uitată întredeschisă. Și tare ar fi vrut să tragă cu ochiul prin crăpătura aceea și să descopere că cineva, acolo sus, e acasă, stă la masa din sufragerie și discută la un pahar de vin despre oamenii cei mici. I-ar fi plăcut chiar să se strecoare pe ușă și să rămână într-un colț, după draperie, doar pentru a vedea cum se mișcă lucrurile acolo, cine așază tacâmurile, cine toarnă vinul, cine spală vasele. Domnul Ew nu credea în viața de apoi și nici într-un Dumnezeu atotputernic, dar undeva în sufletul sau, chircit în cel mai întunecat colț, sălășluia un gând mic și sfrijit, cum că totuși acolo sus exista cineva care să aibă grijă de el în clipele cele mai înfricoșătoare ale existentei sale, pentru a-l scoate de exemplu dintr-un bloc cuprins de incendiu, sau dintr-un ocean fără fund, sau dintr-un accident de mașină devastator, și-i mai scăpa din când în când câte un Doamne-ajută. Nu putea însă bate cu privirea până acolo și nu observă pe nimeni șezând la masa din sufragerie, deși lumina era aprinsă.    
De cum se depărtă de fereastră, domnul Ew aproape că se împiedică de reflexia fantei de lumină pe parchetul din cameră. Cât timp stătuse la fereastră, lumina zilei se chircise ca un balon dezumflat până când dispăruse cu totul, lăsând încăperea în beznă. Doar urma aceea de lumină se întindea pe toată podeaua, lungă și subțire ca o agrafă de păr, din dreptul geamului până aproape de ușă. Privind-o atent, domnul Ew observă că are o tentă mâloasă, moale, ca un abur dens, fără ca asta să-i afecteze transparența ce rămânea impecabilă, fibra parchetului oferindu-se ochiului până la cel mai intim detaliu. Deși inițial vru să se repeadă să apese întreruptorul pentru a aprinde lampa din tavan, domnul Ew oscilă. Ridicase piciorul și rămăsese cu el de-o palmă deasupra podelei. Îi era teama să îl întindă, fără să-și poată explica de ce. Așa că după mai multe clipe de ezitare, îl așeză înapoi, ca și cum și-ar fi dorit să cugete mai mult înainte de următorul pas pe care avea să îl facă.
Contrar tuturor așteptărilor și al unui elementar instinct de conservare, domnul Ew ridică din nou piciorul și-l lăsă chiar în gaura de lumină. Dincolo de aparențe era o treaptă. Iar după aceasta urma altă treaptă. Și alta. Domnul Ew începu să coboare cu băgare de seamă. Era o scară îngustă mărginită de doi pereți drepți și înalți. O lumină galbenă, venind chiar din interiorul pereților făcea coborârea ușoară și deloc înfricoșătoare. Lumina galbenă, pereții cu textura lor catifelată, pașii care parcă se cufundau în treptele cuminți, totul îi dădea domnului Ew senzația că nu trece printr-o construcție reală, din beton și cărămidă, ci mai degrabă printr-un trup viu, printr-o trahee elastică și moale, care făcea legătura între o gură deschisă spre exterior și un interior complex ce se dorea cercetat. Întinse mâna aproape instinctiv și constată că nu trece niciun curent de aer prin tubul acela. Pentru câteva clipe inima îi tresărise la gândul că se află în interiorul unui animal, a unei creaturi fantastice care l-a înghițit și care urmează să-l digere. Dar nu era nicio adiere, nu se auzea nicio respirație.
Coborârea fu mult mai lungă decât își imaginase când a făcut primul pas, iar domnul Ew știa că tunelul e o legătură între două lumi. Pe prima o cunoștea. De fapt simpla idee că se depărtează de lumea în care trăise, îl făcu pe domnul Ew să revină asupra confirmării de mai devreme. Judecând limpede, între două lumi cum se afla, nu putea să afirme cu mâna pe inimă că lumea pe care o părăsea îi era cunoscută. De fapt, rezultatul micii sale analize fu exact contrar impulsului inițial. Nu cunoștea aproape deloc lumea în care trăia. Sau, în fine, în care trăise. Motive ar fi fost multe, imobilitatea sa, munca ce-i ocupa cea mai mare parte din timp, lipsa unei motivații care să-l facă să scormonească prin măruntaiele ei, a unui companion alături de care să se înhame la o asemenea întreprindere. Nici măcar sufletul femeii nu-l înțelegea, care e mic cât o vrabie, apoi cum să înțeleagă lumea cea mare de dincolo de gânduri. Și cea mai bună dovadă că înțelegerea sa era extrem de limitată, o reprezenta faptul că singura femeie de care reușise să se apropie, îl părăsise.  
Domnul Ew cobora scările fără frică. Până la urmă e doar o gaură în podea, gândi el. Nu mă așteaptă nici tâlharii, nici fiarele pădurii la capătul ei. Având în vedere că pata de lumină din podea era o reflectare a crăpăturii din cer, domnului Ew îi trecu o clipă prin gând că în josul scărilor ar fi putut să-l aștepte îngerii. Ceea ce-l făcu să zâmbească. Sau, fiindcă adâncitura se cufunda în pământ și nu spre cer, mai degrabă ar fi putut să-l aștepte dracii. Dar nici de draci nu îi era frică, căci la urma urmei, era doar un vizitator în lumea lor, nu un locuitor permanent trimis acolo după o verificare amănunțită.
Așa că, fără să simtă teamă, inima îi tresări totuși când atinse ușa din capătul scării. Era o ușă simplă, la prima vedere părea una de cârciumă, din lemn atent fățuit, dar fără fasoane inutile, mărginindu-se să fie doar ceea ce se dorea a fi, o deschizătură în peretele unei clădiri care separă două volume. Ieși, sau intră, domnul Ew nu putea spune încă cu certitudine, și aruncă ochii mai întâi înapoi. Ușa era într-adevăr una de cârciumă, căci văzu firma veche atârnând într-o parte și apoi, prin ferestrele fără perdele, scaunele și mesele și tejgheaua și clienții. Erau puțini oameni înăuntru, numai bărbați. Restul păreau să mișune prin oraș. 
Domnul Ew fu intrigat să se descopere într-o asemenea lume. Nu visase niciodată la ea, lumea aceea nu îi colindase gândurile și nu îi fusese adusă în fața ochilor de vreun film văzut recent, sau vreo carte citită de curând. Locul în care se găsea aducea cel mai bine cu un mic oraș american de la sfârșitul secolului XVIII. Casele erau făcute în întregime din lemn, fără etaj sau doar cu un etaj puțin înalt, ulița era prăfuită și nepodită, nu existau trotuare, vegetația lipsea aproape cu desăvârșire, în timp ce în susul și în josul uliței principale, dincolo de limita caselor, se întindea pustiul. Oamenii păreau să fie cu toții în stradă, mișunând în stânga și-n dreapta, ieșiți parcă înadins pentru a arunca priviri furișate necunoscutului picat din cer. Și totuși nimeni nu părea să îl bage în seamă, de parcă era invizibil. 
Dacă tabloul în ansamblu avea un oarecare contur definit, domnul Ew constată că două lucruri aparte ieșeau în evidență. Întâi lumina gălbuie care se întindea peste toate, asemănătoare cu cea din culoarul ca o trahee prin care coborâse, doar că acum era ceva mai închisă, cu o tentă brună, și mai strălucitoare. Brun-gălbuiul era singura culoare din lumea în care pășea, în rest doar contururile negre ale oamenilor și ale caselor, ca un desen de mână făcut de un artist priceput. Nicio altă culoare, de parcă imaginea era o fotografie veche în sepia a unei lumi demult apuse. 
A doua particularitate a lumii în care pătrunsese era liniștea. Deși oamenii, căruțele, caii, mișunau întruna pe ulițe, nu se auzea niciun zgomot, nici cel mai mic. Nici glasurile, nici uruitul de roti, nici vântul, nici ușile trântite, nici butoaiele descărcate, nici copitele lovind pământul, nici ciocanul întâlnind nicovala. Nimic! Era o liniște absolută. Privind mai atent fețele oamenilor, domnul Ew constată că de fapt oamenii vorbesc între ei și se înțeleg de minune, doar că dintre buzele lor nu răzbate niciun sunet, ca într-un film mut.
O luă la pas pe uliță și căscă ochii împrejur. Era o zi ca oricare alta în orașul din inima pământului. Ici o gospodină își scotea la uscat rufele proaspăt spălate, colo un potcovar cerceta copita unui cal, dincolo un negustor își întindea postavurile în fața unor doamne cu umbreluțe, mai încolo doi bărbați se sfădeau în fața unei bănci, în timp ce un brutar nu prididea să arunce pâinile proaspăt scoase din cuptor în coșurile de nuiele de lângă el. Arăta ca un oraș obișnuit, cu oameni normali, cu case comune, cu obiceiuri firești, doar că nu se auzea niciun zgomot și totul era învăluit într-o lumină brun-gălbuie. 
În spatele uliței principale, mai erau alte două și câteva rânduri de case, dar nimic special, așa că într-un timp destul de scurt domnul Ew termină de colindat întregul oraș. Ajuns la marginea sa, privi lung peste zări. Praf și tufișuri uscate. Undeva în depărtare, pământul se unduia ușor părând să nască dealuri înalte sau munți neîndrăzneți. Soarele strălucea puternic și lumina lichidă se scurgea păstoasă peste pământ, ca mierea dintr-un borcan răsturnat.
Încercă să înțeleagă unde se află și de se află acolo. Dar nu reuși cu niciun chip. Cine erau acei oameni? Unde era orașul acela? Nu avea nicio bănuială. Ultimul gând care îi răvășise mintea înainte de a ajunge acolo fusese legat de dorința de a trage cu ochiul prin crăpătura ușii care dădea spre cer și de a vedea ce se întâmplă dincolo, cum Dumnezeu și cu ai lui stau la taclale și vorbesc despre oamenii de pe Pământ. Dar el nu-l vedea împrejur nici pe Dumnezeu și nici pe-ai lui. Toți cei întâlniți aveau fețe cât se poate de umane și de comune. Ba mai mult, păreau mai puțin educați și evoluați decât el. Deci nu trecuse prin ușa aceea. Ci prin alta.  
Începând din acel moment, domnul Ew se porni să cerceteze atent, aproape inconștient, fețele tuturor celor ce treceau pe lângă el, încercând să le descopere oarece trăsături dumnezeiești. Poate că am primit un semn și n-am știut să-l citesc, sau poate că nu l-am descoperit încă, gândi el. Și deși nu găsi nicio trăsătură sfântă pe fețele oamenilor, care să-i facă să pară coborâți din ceruri, domnul Ew făcu o altă descoperire uluitoare. Înainte de toate constată că toți, fără excepție, sunt mai mici decât el, majoritatea bărbaților cu o palmă. Asta nu-l miră foarte tare, căci dacă locul în care aterizase se afla într-adevăr undeva la sfârșitul secolului XVIII, era știut că oamenii aveau înălțimi tot mai mici pe măsură ce ne întoarcem în timp. Privind însă atent fețele lor, domnul Ew avea să facă o altă constatare surprinzătoare. Deși oamenii aveau trăsături personalizate, totuși îi semănau cu toții, aveau ceva din el. Bărbați și femei deopotrivă. Zâmbetul lui, felul de a se încrunta, forma buzelor atunci când vorbea, profilul prelung al chipului. Oamenii pe care îi întâlnise erau dacă nu copii ale sale, atunci născuți din sămânța sa. Și asta îl intrigă. 
Domnul Ew se oprea în fața fiecăruia dintre oamenii pe care îi întâlnea și îl cerceta atent. Era evident că pentru ceilalți era invizibil, deci nu avea să se facă de râs cu privirea aceea fixă și studiul amănunțit, semănând cu un tânăr student conștiincios care cercetează mumia lui Ramses sau statuia lui David. Nu mai era nicio îndoială, oamenii subew îi semănau întocmai. Deci un semn exista. De acum nu avea decât să meargă pe firul acelui semn și să-i afle înțelesul. Dar asta nu se întâmplă. Căci în afară de faptul că oamenii pe care îi întâlnise îi semănau și erau cu o palmă mai scunzi decât el, altceva nu găsi aparte în lumea în care se învârtea. Și deși era teribil de intrigat de povestea în care coborâse, după o vreme destul de lungă, în care cercetarea sa se dovedi complet inutilă, decise că e timpul să se întoarcă înapoi în cameră. Și cu toate că orașul era mic, iar casele puține, avu surpriza să constate că ușa prin care intrase nu mai era de găsit. Fațada clădirii, firma, cele două ochiuri de geam prin care se vedeau scaunele și mesele și tejgheaua și oamenii dinăuntru, îi stăruiau foarte bine în memorie. Și totuși clădirea respectivă dispăruse cu totul. Domnului Ew i se făcu pentru prima dată frică. Foarte frică. Gândul că ar fi putut rămâne captiv în lumea oamenilor subew îl înfricoșa, căci până la urmă nu era o lume în sine, ci mai degrabă o fotografie prin care se putea plimba. Și nici măcar una color, ci una în sepia, acoperită de praf și mâncată de vreme.     
Domnului Ew șezu să se gândească. Dacă era să găsească ghemul de la firul întins, al cărui capăt îl ținea în palmă, aceasta s-ar fi putut întâmpla doar cu ajutorul oamenilor subew. Nimic altceva sau altcineva n-ar fi putut să-l ajute, era clar. Ei îi erau și lumea și poarta. Așa că începu din nou să îi studieze atent. Și privindu-i, începu încet-încet să se liniștească. Era atâta naturalețe în gesturile lor, atâta liniște în viața lor, atâta calm în tot ceea ce făceau, încât domnului Ew încetă să îi mai fie teamă. N-ai de ce să te temi dacă stai alături de noi, păreau să-i spună cu fiecare gest al lor, uite ce bine e aici. Suntem trup din sămânța ta, suntem toți asemenea ție. Și atunci cum să te temi de noi, păreau să-i spună buzele lor. Desigur, buzele lor spuneau cu totul altceva, dar așa își imagina domnul Ew că îi șoptesc. Și fiindcă se aplecase atent asupra buzelor lor, începu în timp să descifreze o parte din cele ce-și spun cu adevărat, fără ca să îi audă. În general vorbeau despre treburile de fiecare zi, despre muncă, despre familie, despre vreme, dar în mod surprinzător printre cuvinte apărea adesea numele său. „Pentru domnul Ew” părea să fie expresia cel mai des folosită. Iar asta tare îl mai miră. Ba mai mult, urmărindu-i îndeaproape și încercând să țină socoteala la cele ce-și spun, domnul Ew concluzionă că toată comunitatea, indiferent de ceea ce făcea fiecare individ, fie că era brutarul, băiatul de la telegraf, sau farmacistul, urmărea de fapt un singur scop, să îl ajute pe el. Cum, asta îi era destul de neclar. După spusele lor ajutorul dospea undeva departe și urmă să apară cândva. Nu știa nici cum arăta ceea ce ar fi trebuit să vină, nici când urma să vină, dar era sigur că obiectul care urma să sosească avea să-i dezvelească ieșirea. Și încercă să și-l imagineze. O mașină de săpat pământul, o pânză pictată care să acopere totul cu o ușă desenată în centru, o casă coborând cu o parașută din cer, un avion, un balon, erau doar câteva din ideile fanteziste care îi treceau prin minte, dar niciuna nu îi părea să fie cea salvatoare, nu știa să-și explice de ce. Așa că se așeză pe o piatră și așteptă. 
Timpul trecea altfel în lumea oamenilor subew, decât îndărăt pe pământ. Nu ar fi putut spune cu precizie cât timp a trecut de când a sosit, dar după socotelile sale ar fi trebuit să fi fost undeva la douăzeci de ore, douăzeci și cinci de ore. Și totuși înserarea nu coborâse peste oraș. Iar oamenii își vedeau necontenit de treabă fără să pară scandalizați de o asemenea omisiune. De altfel, cât bătuse orașul de-a lungul și de-a latul, nu întâlnise niciun ceas. Niciun orologiu nu spânzura prin acoperișurile înalte și în nicio încăpere ceasul nu vântura liniștea cu ticăitul său monoton, nici măcar în salonul bărbierului. Poate tocmai de aceea ceasul lipsea, ca să nu tulbure liniștea locului, își spuse domnul Ew. Sau poate invers, poate că timpul era înghețat și atunci toate sunetele erau captive în bucata aceea de timp, ca niște oase de mamut în banchiza antarctică.     
Domnul Ew nu putea socoti cu siguranță câte ceasuri să fi trecut. De când coborâse în orașul de sub pământ, simțea cum își pierde încet-încet noțiunea timpului. Nu doar creierul său se deconecta de la timp, ca un fier de călcat de la sursa de căldură, ci și trupul. Nu simțea oboseala, nu simțea somnul, nu simțea foamea. Era doar un alt personaj prins într-o fotografie sepia de la sfârșitul secolului XVIII. Așa că așteptă. În cele din urmă văzu un nor de praf ridicându-se-n zare. Poștalionul, a sosit poștalionul, păreau că spun gesturile agitate ale celor din jur. Și într-adevăr întâi văzu caii și-n urma lor apăru trăsura de poștă. Oamenii subew se strânseră cu toții în jurul ei. Vizitiul coborî, scoase din trupul întunecat un pachet învelit în hârtie și-l aruncă în țărână. Pentru o clipă, toți cei prezenți încremeniră ca la fotografie, iar domnului Ew îi stătu inima în loc. Vizitiul urcă înapoi pe capră și dădu bice cailor, în timp ce pachetul învelit în hârtie rămase îndărăt în mijlocul drumului. Nori deși de praf pluteau în jurul său, învelind-l în cenușiu. Imediat însă cineva se repezi, rupse sfoara și înlătură hârtia. Privind printre mâini și picioare, domnul Ew constată că în pachet era un teanc de cărți. Sau poate mai degrabă ar fi trebuit numite broșuri, căci erau destul de subțiri. Oamenii luau câte una, o desfăceau și plecau citind, așa, în timpul mersului. Tot orașul era o mulțime densă de oameni care citeau în timp ce se întorceau către casă, și potcovarul și surugiul și femeia care spălase și cele ce-și cumpăraseră postavuri. Domnul Ew se apropie și ridică la rândul său un exemplar. Era o carte de povești. De fapt, o carte cu o singură poveste ce se intitula „Oamenii subew”. Avea aproximativ zece pagini scrise cu litere mari. Povestea începea astfel „Domnul Ew ședea cu coatele rezemate pe pervaz la fereastra apartamentului său de la etajul 27 și privea în gol. Era fix mijlocul lui decembrie, ziua 16 și vremea era rece.” Cuprins de exaltare domnul Ew o citi din mers până la capăt. Ultimele rânduri citite au fost: „Cuprins de exaltare domnul Ew o citi din mers până la capăt. După ce citi și ultimul cuvânt, ridică ochii din carte și descoperi o fereastră, apoi zidul în care era înfiptă fereastra, apoi celelalte trei ziduri, podeaua și tavanul. Nu se mai afla în pustiul plin de colb, ci în apartamentul său de la etajul 27 din inima orașului. Fanta de lumină semănând atât de bine cu crăpătura din spinarea purcelușului roz dispăruse. Era întuneric beznă.”   

2 comentarii:

Liu Dejliu (LIM) spunea...

Îmi place.

mosu spunea...

Mă bucur! Mulțumesc pentru semn!