Când s-au ivit zorile, capul de zmeu numărul unu s-a trezit cel dintâi. El locuia la mansarda turnului principal al castelului și făcea primul cunoștință cu soarele. S-au trezit apoi pe rând capul de zmeu numărul patru, numărul doi, numărul trei. Doar capul de zmeu numărul cinci n-a apărut la baie să se spele pe dinți. Fiind un castel cu o sută de camere și mama zmeului ocupând numai una din pricină de bătrânețe, celelalte nouăzeci și nouă rămâneau zmeului și prințeselor răpite din când în când, care sălășluiau acolo o vreme în așteptarea prințului care avea să vină să le salveze tot din când în când. Având în vedere uriașul spațiu excedentar, capul de zmeu numărul unu, numit și Viteazul își alesese să doarmă în mansarda din turn, capul de zmeu numărul doi, numit și Vânjosul, lângă sala de forță a palatului, capul de zmeu numărul trei, numit și Bestia, lângă bucătărie, capul de zmeu numărul patru, numit și Flegmaticul, lângă temniță, în timp ce Pacoste, ultimul dintre capete, dormea pe un balot de fân în pivnița castelului. Deși primele patru capete își primiseră numele de la Zgripțuroaică, mama zmeului, cel de-al cincilea își primise numele de la moașă, Muma Pădurii. Asta fiindcă fusese mai leneș, sau rămăsese agățat pe undeva prin înlăuntruri din cauza gâtului lung și a capului mare, și tare s-a mai lăsat așteptat, așa încât atunci când în sfârșit și-a făcut apariția, mumă-sa a suspinat sfârșită „Doamne, ce pacoste”. Și moașă-sa l-a bătut pe spate ca să-și recapete răsuflarea, l-a bătut peste obraji ca să-și recapete culoarea, apoi a zâmbit galeș „O Pacoste dulceee”. Iar primarul satului, care asista și el la naștere, a zâmbit la rându-i și a trecut în catastif cu litere rotunde: Pacoste Zmeu. Și așa i-a rămas numele.
Din cauză că fusese ultimul și din cauza capului aplatizat urmare a palmelor primite de la moașă la naștere, frații lui nici nu prea îl aveau la inimă. Din cauzele acestea și din alte cauze. De exemplu când venea vremea să arunce flăcări pe nări ca să pârjolească păduri și orașe, Pacoste abia sufla o văpaie subțire, scurtă și complet incoloră, ca o scăpărare de chibrit, cu care nu puteai prăji nici măcar o pereche de potârnichi, apăi o pădure, argumentând că el folosește bioetanol din coji de portocale care are, e adevărat, putere calorică mică, dar care previne poluarea și împrăștierea particulelor gudronice conținute în petrolul nerafinat folosit de frații săi. „O simplă vizită la ORL-ist v-ar confirma că am dreptate și că gâturile voastre seamănă cu niște coșuri de oțelărie nescuturate de la înființare” le spunea el, dar ei întorceau capul și nici nu voiau să-l audă. Ba, când Flegmaticul s-a îmbolnăvit atât de tare încât n-a mai putut să pună gura pe flacără, Pacoste i-a spus scurt „Vezi?!”, dar Flegmaticul l-a repezit, răspunzându-i că e de la fumat și nicidecum de la petrol.
La fel și când era vorba de luptat cu prințul apărut din senin pe calul lui înaripat. În timp ce restul capetelor nu mai știau pe unde să scoată văpaia, fandând în retragere la fiecare lovitură a acestuia, Pacoste își scotea andrelele și se apuca de croșetat botoșei. Nu că ar fi avut cineva nevoie de ei, căci prințesele plecau așa cum veneau, dar psihologul îi recomandase o îndeletnicire recreativă, fără efort, în mijlocul naturii dacă se poate și înconjurat de cei dragi. Degeaba săreau ceilalți cu gura pe el, el o ținea una și bună că „important e să participi, nu neapărat să câștigi”, cum avea să spună peste timp Pierre de Coubertin, că arme are și el la fel ca ei și că periodic chiar îl împunge cu andreaua în partea dorsală pe prinț, ceea ce era perfect adevărat și oricând verificabil la locul indicat.
Chiar și la întoarcerea acasă după bătălie, sau după o pârjolire grozavă, în timp ce capetele celelalte nu știau cum să arunce mai precis buzduganul în poarta castelului de pe culmea celui mai apropiat deal, mai-mai s-o dărâme, Pacoste se gândea cum să arunce cu petale de trandafir, convins fiind că efectul acestora asupra Cosânzenei dinăuntru e mult mai puternic decât al buzduganului, căci nu auzise niciodată în vreo poveste ca prințul să arunce petale de trandafiri în calea prințesei, ceea cu siguranță l-ar fi complexat și l-ar fi făcut să intre în pământ de rușine dacă ar fi aflat.
De aceea lipsa lui Pacoste de la spălatul pe dinți de dimineață nu a deșteptat mirări în niciunul din capete, Viteazul, Vânjosul, Bestia și Flegmaticul observând că au totuși o problemă abia când încercară să iasă pe ușa castelului pentru a mai pârjoli niște sate și fură trași înapoi de gâtul lung al lui Pacoste care încă mai sprijinea capul întins pe baloții de paie din pivniță. Atunci au înțeles cei patru că ceva e într-adevăr în neregulă și au dat buzna în pivniță unde l-au găsit pe Pacoste cu capul crăpat ca un bostan copt și golul dinăuntru scurs printre paie.
Medicul sosit de urgență nu a putut decât să constate decesul capului de zmeu numărul cinci prin lovirea acestuia de pereți, iar polițistul satului, sosit și el la fel de repede, a trecut neobservate semnele care indicau o luptă aprigă și a trecut în raport exact ceea ce primise în recipisa anonimă pe care o primise pe drum: „Decesul numitului Pacoste Zmeu, de profesie aruncător de flăcări, domiciliat în localitatea Pârjol, strada Palatului numărul 1, a intervenit în urma izbitului cu capul de pereți. Având în vedere antecedentele psihiatrice ale individului nu există dubii privind suicidul. Așa să scrii că te mănânc de viu”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu