lăptarul aduce în fiecare dimineață două sticle
le lipește de ușă, ia banii de sub preș și pleacă
te lasă pe tine să le umpli, așa m-am înțeles cu el
eu o deschid mereu pe cea cu staniol roșu
e plină de cuvinte albe, de obicei un gând rotund, un vis
sau o poezie, știi că îmi place aia a lui popescu
cu telefonul în care dacă introduci o scoică
auzi sunetul valurilor
și mi-o reciți des
rup poleiala, înclin sticla și ascult cuvintele tale
cum alunecă precum picătura de ploaie de pe o frunză pe alta
pic, pic, pic și apoi poc în timpanul pământului
când s-a golit sticla o clătesc cu deșertăciune
pun o palmă la gură, o clatin în stânga și-n dreapta
și scurg ce-a mai rămas la rădăcina unui gând
care mă aștept să crească și să se rămurească cândva
apoi scot sticla la ușă și pun banii sub preș
pe cea cu staniol alb o duc în beci și o așez lângă celelalte
în astea ai îndesat îmbufnată
tot ceea ce n-o să-mi spui niciodată
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu