- Ce s-aude? Ia, șhhht! - se încruntă cel mai masiv dintre bărbați, făcând
cu mâna un semn circular, de parcă ar fi măturat mușamaua pătată, dintr-o
margine în cealaltă.
Tuspatru lăsară paharele din mână și ciuliră urechile. Se auzea într-adevăr ceva, un murmur surd, ca și cum cineva, undeva departe, turna vin dintr-o carafă în căni de metal. Nu părea să fie vorba despre vreo mașină care se apropie și nici despre vreo căruță. Strâmbară din nas și ridicară din nou paharele, pentru a mai bea un gât. Zgomotul însă se auzea din ce în ce mai tare, ceea ce îi nedumeri pe bărbați și îi făcu totuși să se gândească la un vehicul care se apropie. Ieșiră de sub acoperișul de azbociment al terasei, ce ascundea cele trei mese sub o felie groasă de umbră, lăsându-și paharele pe masă și se proțăpiră în șosea. Priviră lung în dreapta. Apoi lung în stânga. Nu era nimic de văzut, același pustiu ca întotdeauna, aceeași liniște mlăștinoasă răscolită din când în când, fie de către vânt, ridicând praful în aer și izbindu-l ca pe un bici de zidurile fierbinți, fie de către o voce răstită, ridicând capetele plecate.
- Cred că e un avion – decretă într-un târziu cel mai pirpiriu dintre bărbați.
Ceilalți trei încremeniră, pentru ca niciun fâșâit, nici măcar propria răsuflare, să nu perturbe liniștea dreaptă și priviră în zare. Satul nu era în calea avioanelor de linie, drumurile albe de pulberi ocolind pe departe, ca și cele de fier, satul. Doar șoseaua, cu două benzi pline de gropi și cu asfaltul crăpat, îl tăia în două, aruncând crâșma și biserica, și împreună cu ele întreaga suflare a satului, de-o parte și de alta a sa. Dacă era un avion, trebuia să fi fost unul mic. Poate chiar unul militar. Ai lor se băteau în capătul celălalt al țării, o știau cu toții. Dar pentru ei era capătul celălalt al lumii, la mai bine de o mie de kilometri depărtare. Mult prea departe. Însă posibilitatea ca războiul să se fi apropiat atât de mult le încleștă carnea pe oase pentru câteva secunde.
- O fi ajuns până aici? – șopti bărbosul, ridicându-și șapca de pe ceafă și ștergându-și sudoarea.
- Ei, la naiba! Doar n-aveau timp să ajungă în câteva zile – replică cu glas de țârcovnic al patrulea, un tuciuriu cu ochii înfundați în ceafă și slab ca paiul de grâu, fără ca vreunul din ei să pomenească cuvântul război.
Nu se vedea însă nimic. Doar mormăitul se auzea din ce în ce mai tare, ceea ce părea să fie cel puțin straniu, căci nimic nu tânjea să împungă încremenirea cerului sau a pământului, nici înainte, nici înapoi.
- Hai fuga la primărie. Trebuie să vorbim cu primarul să tragă al bătrân clopotele. Nu-i de glumă. C-or fi ai noștri, c-or fi ai lor, musai să tragă moșul clopotele. Să știe toată lumea – ridică vocea bărbatul cel zdravăn, răsucindu-se pe călcâie și prinzând drumul spre soare-apune.
- Hei, heeei, ce dracu?! Nici măcar nu știm dacă e un avion sau nu, apăi de-o fi de-al lor sau de-al nostru și tu gata, dai fuga la primărie.
- Ce poate fi altceva? – fu de acord pirpiriul. Dacă nu vine pe șosea, musai să vină prin aer, că șine de metal nu avem și nici apă lungă.
- Și dacă o trage clopotele, ce?! O să-ți vâre femeia găinile în cuibar, ca să le scape de gloanțe? O să vă adăpostiți în beci lângă butoiul cu varză, ca să vă feriți de bombe? Poate doar să ne împrăștiem peste câmp care-ncotro ca șobolanii, de-o fi, să nimerească cât mai puțini dintre-ai noștri – se înverșună bărbosul, iar ceilalți fură nevoiți să îi dea dreptate. Până la urmă și la urmă ce-ar fi putut face?!
- Uite-l – strigă pirpiriul, care nu contenise a cerceta atent cerul, arătând cu degetul de-a lungul șoselei.
Și într-adevăr, dinspre celălalt capăt al lumii se vedea venind un avion. Părea să fie unul mic, poate chiar unul utilitar de împrăștiat chimicale, însă ceea ce constatară cu toții uimiți, era faptul că zbura foarte aproape de pământ.
- Tiii, lua-l-ar dracu să-l ia. Este!
Avionul nu era la o distanță foarte mare și venea drept înspre ei. Era greu de spus dacă era mare sau mic, dacă era un avion obișnuit, unul utilitar, sau unul militar. Nu i se vedea decât botul strălucind în soare și aripile lungi și subțiri ca o lamă de brici.
- O fi de-al lor?! – șopti tuciuriul. Parcă vine să ne atace, așa jos și direct pe linia satului. Avion normal nu e, precis e unul militar.
- Zău așa, e militar! – îl completă pirpiriul. Zboară razant cu pământul să nu fie văzut de radare și bateriile antiaeriene. Clar e de-al lor și vine să ne atace!
- Vai de măiculița mea, da ce naiba cată ăștia să ne atace tocmai pe noi, aici, la capătul lumii? Altceva nu aveau de atacat?! Ceva tancuri, tunuri, aerodromuri, acolo unde-i războiul și au ceva de descâlcit...
O vreme se lăsă liniștea, cei patru urmărind cu sufletul la gură pasărea de fier care plutea ușor, apropiindu-se.
- Parcă nici nu ar avea motoare, așa se aude. Doar vâjâie prin aer. Niciun pic nu trage de el. Păi eu când calc accelerația, tractorul meu scântei scoate, nu alta. Ăsta abia toarce ca o mâță. Nu huruie ca o hardughie adevărată.
- Cred că înadins merge așa, să nu fie descoperit. Să nu i se înroșească motoarele și să-l ia la ochi pe termocamere.
- Descoperit de cine? Că mă iau dracii, zău așa! Și dacă îl descoperim ce-o să facem, o să aruncăm cu furcile după el? O să dăm cu pietre să-i spargem capul pilotului? O să-i înfundăm motoarele cu fân? Zău dacă mai înțeleg ceva din tot tărăboiul ăsta.
Avionul se apropiase destul de mult, astfel încât bărbații putură să descopere cele două învârtoșări ale aripii, de-o parte și alta a carlingii.
- Nu-i de-al nostru, uite desenele de pe aripi – mai șopti pirpiriul, dar niciunul din ceilalți trei nu izbutiră să descifreze semnele de pe aripi.
- Ei zic sa fugim – reluă cel mai masiv dintre bărbați și întoarse iar pașii înapoi spre primărie.
- Ce să mai fugim, în câteva secunde e aici, poate doar să ne aruncăm în șanț. Da zău că mie nu-mi vine. Să m-arunc așa, ca prostu?!
- Da, nu-i de-al nostru, acu se văd bine semnele de pe aripi. Ptiu, drace! – se înfurie bărbosul și luând o piatră de jos o aruncă înspre trupul de fier. Dar piatra nu făcu altceva decât să sperie câțiva căinii lățoși, așezați la umbră sub zarzării uscați de la marginea drumului, câțiva metri mai încolo. Mama voastră de canalii.
- Poate a fugit de ai lui și vrea sa se predea. Cred ca d-aia a zburat încoace. Precis! O să aterizeze peste câmp îndărăt, o să vedeți.
- Poate nici nu o să-l arestăm, poate că îl lăsăm să se ducă în plata Domnului. Nu ne-a făcut nimic. Îl întrebăm dacă ne urăște și dacă nu, îl lăsăm să plece-n pacea lui – icni tuciuriul, scărpinându-se cu măna pe spinare, între omoplați.
Ceilalți trei simțiră nevoia să se scărpine și ei, căci varianta eliberării ostaticului era una complexă. Ca și cea a arestării lui.
- Tiii... și dacă ni se predă, ce-o să facem cu el?! Că o să dureze niște vreme până o să vină cei de la armată să îl ia! Iar noi n-avem închisoare să-l ținem.
- Eu zic că cel mai bine e să-l închidem în beci la brutar. Are beci mare și adânc. Tragem zăvoarele și apoi stăm cu rândul de pază. Eu am cuțitul ăl mare de jugănit taurii, de-o fi nevoie.
- La naiba, nici o pușcă n-avem și noi, nici măcar un glonț fără țeavă. Dacă el e înarmat până în dinți și vrea să ne atace?
- Cum să ne atace? Nu vezi câți suntem?!
Avionul se apropiase atât de mult încât acum se putea vedea clar că este un avion militar inamic, însă intențiile sale tot nu păreau a fi clare.
- Să nu care cumva să arunce vreo bombă peste noi, Doamne apără și păzește!
- Ești prost, ăsta e avion de vânătoare, ăsta vânează alte avioane.
- Dar dacă are mitralieră la bord și acu începe să răpăie?
- O să vedem – oftă pirpiriul. Cum ne-o fi scris așa o s-o și ducem.
Avionul era acum atât de aproape și atât de jos, încât cei patru putură să-l vadă pe pilot în cabină pentru o bucățică de timp. Sau cel puțin așa își imaginară. Avionul zbură drept pe deasupra capetelor lor, reteză crucea din turla bisericii, apoi se pierdu din raza privirii pe sub liziera de mesteceni. După doar câteva secunde se auzi o explozie care le zgudui pământul de sub picioare și un balon de foc se ridică în aer.
***
Când cei patru ajunseră lângă groapa adâncă săpată de explozia avionului, mare parte din sat era deja acolo.
- Cred că n-a mai putut să aterizeze. Ceva s-a întâmplat. Poate nu i s-a mai deschis trenul de aterizare, sau poate că hârtoapele din păpușoi l-au împiedicat...
Indiferent care fusese cauza ratării aterizării, toată suflarea constată că nu mai rămăsese nimic din avion, explozia sfârtecând mațele păsării de fier. Bucăți de metal aburind se răspândiseră de jur împrejur, ca sângele găinii țopăind cu gâtul sfârtecat.
- Auzi, pilotul s-o fi catapultat sau o fi murit?
- Da cine dracu poate să mai spună. Nu vezi că n-a mai rămas nimic din ăsta?! Dar e bună întrebarea. Eu unul cred că s-a făcut scrum.
- Eu zic să nu pomenim nimic despre toată povestea asta. Dacă află ai noștri o să trimită trupe aici, o să trebuiască să îi ținem pe la casele noastre, să îi hrănim, să-i spălăm. O să devenim zonă militarizată, cu garduri de sârmă ghimpată, cu permise de acces, cu stins lumina la șapte și stat în case de cum se lasă întunericul, cu pături puse în geam...
- Apăi drept zici. Și cu avionul ce facem?
- Îl îngropăm. Aruncăm bucățile care au rămas înapoi în groapa pe care-a făcut-o și îl astupăm pe urmă cu totul. Să nu se vadă nimic. Punem și păpușoiul deasupra.
- Bine zici, așa facem!
***
- Ce s-aude? Ia, șhhht! - se ridică cel mai masiv dintre bărbați, ridicând palma drept, ca polițiștii care opresc mașinile-n șosea.
Tuspatru lăsară paharele din mână și ciuliră urechile. Se auzea într-adevăr ceva, ca un murmur surd, de pasăre rătăcită pe boltă. Ca la un semn se ridicară toți patru în picioare și-și împlântară privirile în cer. Și în streșina crâșmei, descoperiră hulubul ce se căznea să pătrundă în pod prin gaura putredă a stinghiilor. Izbucniră în hohote.
- Auziți! Da, știți ce cred eu că s-a întâmplat cu avionul de luna trecută?! Cred că pilotul a murit undeva în cer și n-a mai putut face nimic. Odată ce-ai murit și ai ajuns în cer, nu te mai îndemni să cobori. A coborât doar avionul. Încet, încet, vreme de sute de kilometri, până când înălțimea lui s-a risipit cu totul tocmai aici, în sat la noi – dădu din cap bărbosul. Ceilalți trei trântiră paharele pe masă și îl priviră admirativ. Stătură o vreme așa tăcuți, privind admirativ, apoi le apucară iar și le dădură peste cap.
Tuspatru lăsară paharele din mână și ciuliră urechile. Se auzea într-adevăr ceva, un murmur surd, ca și cum cineva, undeva departe, turna vin dintr-o carafă în căni de metal. Nu părea să fie vorba despre vreo mașină care se apropie și nici despre vreo căruță. Strâmbară din nas și ridicară din nou paharele, pentru a mai bea un gât. Zgomotul însă se auzea din ce în ce mai tare, ceea ce îi nedumeri pe bărbați și îi făcu totuși să se gândească la un vehicul care se apropie. Ieșiră de sub acoperișul de azbociment al terasei, ce ascundea cele trei mese sub o felie groasă de umbră, lăsându-și paharele pe masă și se proțăpiră în șosea. Priviră lung în dreapta. Apoi lung în stânga. Nu era nimic de văzut, același pustiu ca întotdeauna, aceeași liniște mlăștinoasă răscolită din când în când, fie de către vânt, ridicând praful în aer și izbindu-l ca pe un bici de zidurile fierbinți, fie de către o voce răstită, ridicând capetele plecate.
- Cred că e un avion – decretă într-un târziu cel mai pirpiriu dintre bărbați.
Ceilalți trei încremeniră, pentru ca niciun fâșâit, nici măcar propria răsuflare, să nu perturbe liniștea dreaptă și priviră în zare. Satul nu era în calea avioanelor de linie, drumurile albe de pulberi ocolind pe departe, ca și cele de fier, satul. Doar șoseaua, cu două benzi pline de gropi și cu asfaltul crăpat, îl tăia în două, aruncând crâșma și biserica, și împreună cu ele întreaga suflare a satului, de-o parte și de alta a sa. Dacă era un avion, trebuia să fi fost unul mic. Poate chiar unul militar. Ai lor se băteau în capătul celălalt al țării, o știau cu toții. Dar pentru ei era capătul celălalt al lumii, la mai bine de o mie de kilometri depărtare. Mult prea departe. Însă posibilitatea ca războiul să se fi apropiat atât de mult le încleștă carnea pe oase pentru câteva secunde.
- O fi ajuns până aici? – șopti bărbosul, ridicându-și șapca de pe ceafă și ștergându-și sudoarea.
- Ei, la naiba! Doar n-aveau timp să ajungă în câteva zile – replică cu glas de țârcovnic al patrulea, un tuciuriu cu ochii înfundați în ceafă și slab ca paiul de grâu, fără ca vreunul din ei să pomenească cuvântul război.
Nu se vedea însă nimic. Doar mormăitul se auzea din ce în ce mai tare, ceea ce părea să fie cel puțin straniu, căci nimic nu tânjea să împungă încremenirea cerului sau a pământului, nici înainte, nici înapoi.
- Hai fuga la primărie. Trebuie să vorbim cu primarul să tragă al bătrân clopotele. Nu-i de glumă. C-or fi ai noștri, c-or fi ai lor, musai să tragă moșul clopotele. Să știe toată lumea – ridică vocea bărbatul cel zdravăn, răsucindu-se pe călcâie și prinzând drumul spre soare-apune.
- Hei, heeei, ce dracu?! Nici măcar nu știm dacă e un avion sau nu, apăi de-o fi de-al lor sau de-al nostru și tu gata, dai fuga la primărie.
- Ce poate fi altceva? – fu de acord pirpiriul. Dacă nu vine pe șosea, musai să vină prin aer, că șine de metal nu avem și nici apă lungă.
- Și dacă o trage clopotele, ce?! O să-ți vâre femeia găinile în cuibar, ca să le scape de gloanțe? O să vă adăpostiți în beci lângă butoiul cu varză, ca să vă feriți de bombe? Poate doar să ne împrăștiem peste câmp care-ncotro ca șobolanii, de-o fi, să nimerească cât mai puțini dintre-ai noștri – se înverșună bărbosul, iar ceilalți fură nevoiți să îi dea dreptate. Până la urmă și la urmă ce-ar fi putut face?!
- Uite-l – strigă pirpiriul, care nu contenise a cerceta atent cerul, arătând cu degetul de-a lungul șoselei.
Și într-adevăr, dinspre celălalt capăt al lumii se vedea venind un avion. Părea să fie unul mic, poate chiar unul utilitar de împrăștiat chimicale, însă ceea ce constatară cu toții uimiți, era faptul că zbura foarte aproape de pământ.
- Tiii, lua-l-ar dracu să-l ia. Este!
Avionul nu era la o distanță foarte mare și venea drept înspre ei. Era greu de spus dacă era mare sau mic, dacă era un avion obișnuit, unul utilitar, sau unul militar. Nu i se vedea decât botul strălucind în soare și aripile lungi și subțiri ca o lamă de brici.
- O fi de-al lor?! – șopti tuciuriul. Parcă vine să ne atace, așa jos și direct pe linia satului. Avion normal nu e, precis e unul militar.
- Zău așa, e militar! – îl completă pirpiriul. Zboară razant cu pământul să nu fie văzut de radare și bateriile antiaeriene. Clar e de-al lor și vine să ne atace!
- Vai de măiculița mea, da ce naiba cată ăștia să ne atace tocmai pe noi, aici, la capătul lumii? Altceva nu aveau de atacat?! Ceva tancuri, tunuri, aerodromuri, acolo unde-i războiul și au ceva de descâlcit...
O vreme se lăsă liniștea, cei patru urmărind cu sufletul la gură pasărea de fier care plutea ușor, apropiindu-se.
- Parcă nici nu ar avea motoare, așa se aude. Doar vâjâie prin aer. Niciun pic nu trage de el. Păi eu când calc accelerația, tractorul meu scântei scoate, nu alta. Ăsta abia toarce ca o mâță. Nu huruie ca o hardughie adevărată.
- Cred că înadins merge așa, să nu fie descoperit. Să nu i se înroșească motoarele și să-l ia la ochi pe termocamere.
- Descoperit de cine? Că mă iau dracii, zău așa! Și dacă îl descoperim ce-o să facem, o să aruncăm cu furcile după el? O să dăm cu pietre să-i spargem capul pilotului? O să-i înfundăm motoarele cu fân? Zău dacă mai înțeleg ceva din tot tărăboiul ăsta.
Avionul se apropiase destul de mult, astfel încât bărbații putură să descopere cele două învârtoșări ale aripii, de-o parte și alta a carlingii.
- Nu-i de-al nostru, uite desenele de pe aripi – mai șopti pirpiriul, dar niciunul din ceilalți trei nu izbutiră să descifreze semnele de pe aripi.
- Ei zic sa fugim – reluă cel mai masiv dintre bărbați și întoarse iar pașii înapoi spre primărie.
- Ce să mai fugim, în câteva secunde e aici, poate doar să ne aruncăm în șanț. Da zău că mie nu-mi vine. Să m-arunc așa, ca prostu?!
- Da, nu-i de-al nostru, acu se văd bine semnele de pe aripi. Ptiu, drace! – se înfurie bărbosul și luând o piatră de jos o aruncă înspre trupul de fier. Dar piatra nu făcu altceva decât să sperie câțiva căinii lățoși, așezați la umbră sub zarzării uscați de la marginea drumului, câțiva metri mai încolo. Mama voastră de canalii.
- Poate a fugit de ai lui și vrea sa se predea. Cred ca d-aia a zburat încoace. Precis! O să aterizeze peste câmp îndărăt, o să vedeți.
- Poate nici nu o să-l arestăm, poate că îl lăsăm să se ducă în plata Domnului. Nu ne-a făcut nimic. Îl întrebăm dacă ne urăște și dacă nu, îl lăsăm să plece-n pacea lui – icni tuciuriul, scărpinându-se cu măna pe spinare, între omoplați.
Ceilalți trei simțiră nevoia să se scărpine și ei, căci varianta eliberării ostaticului era una complexă. Ca și cea a arestării lui.
- Tiii... și dacă ni se predă, ce-o să facem cu el?! Că o să dureze niște vreme până o să vină cei de la armată să îl ia! Iar noi n-avem închisoare să-l ținem.
- Eu zic că cel mai bine e să-l închidem în beci la brutar. Are beci mare și adânc. Tragem zăvoarele și apoi stăm cu rândul de pază. Eu am cuțitul ăl mare de jugănit taurii, de-o fi nevoie.
- La naiba, nici o pușcă n-avem și noi, nici măcar un glonț fără țeavă. Dacă el e înarmat până în dinți și vrea să ne atace?
- Cum să ne atace? Nu vezi câți suntem?!
Avionul se apropiase atât de mult încât acum se putea vedea clar că este un avion militar inamic, însă intențiile sale tot nu păreau a fi clare.
- Să nu care cumva să arunce vreo bombă peste noi, Doamne apără și păzește!
- Ești prost, ăsta e avion de vânătoare, ăsta vânează alte avioane.
- Dar dacă are mitralieră la bord și acu începe să răpăie?
- O să vedem – oftă pirpiriul. Cum ne-o fi scris așa o s-o și ducem.
Avionul era acum atât de aproape și atât de jos, încât cei patru putură să-l vadă pe pilot în cabină pentru o bucățică de timp. Sau cel puțin așa își imaginară. Avionul zbură drept pe deasupra capetelor lor, reteză crucea din turla bisericii, apoi se pierdu din raza privirii pe sub liziera de mesteceni. După doar câteva secunde se auzi o explozie care le zgudui pământul de sub picioare și un balon de foc se ridică în aer.
***
Când cei patru ajunseră lângă groapa adâncă săpată de explozia avionului, mare parte din sat era deja acolo.
- Cred că n-a mai putut să aterizeze. Ceva s-a întâmplat. Poate nu i s-a mai deschis trenul de aterizare, sau poate că hârtoapele din păpușoi l-au împiedicat...
Indiferent care fusese cauza ratării aterizării, toată suflarea constată că nu mai rămăsese nimic din avion, explozia sfârtecând mațele păsării de fier. Bucăți de metal aburind se răspândiseră de jur împrejur, ca sângele găinii țopăind cu gâtul sfârtecat.
- Auzi, pilotul s-o fi catapultat sau o fi murit?
- Da cine dracu poate să mai spună. Nu vezi că n-a mai rămas nimic din ăsta?! Dar e bună întrebarea. Eu unul cred că s-a făcut scrum.
- Eu zic să nu pomenim nimic despre toată povestea asta. Dacă află ai noștri o să trimită trupe aici, o să trebuiască să îi ținem pe la casele noastre, să îi hrănim, să-i spălăm. O să devenim zonă militarizată, cu garduri de sârmă ghimpată, cu permise de acces, cu stins lumina la șapte și stat în case de cum se lasă întunericul, cu pături puse în geam...
- Apăi drept zici. Și cu avionul ce facem?
- Îl îngropăm. Aruncăm bucățile care au rămas înapoi în groapa pe care-a făcut-o și îl astupăm pe urmă cu totul. Să nu se vadă nimic. Punem și păpușoiul deasupra.
- Bine zici, așa facem!
***
- Ce s-aude? Ia, șhhht! - se ridică cel mai masiv dintre bărbați, ridicând palma drept, ca polițiștii care opresc mașinile-n șosea.
Tuspatru lăsară paharele din mână și ciuliră urechile. Se auzea într-adevăr ceva, ca un murmur surd, de pasăre rătăcită pe boltă. Ca la un semn se ridicară toți patru în picioare și-și împlântară privirile în cer. Și în streșina crâșmei, descoperiră hulubul ce se căznea să pătrundă în pod prin gaura putredă a stinghiilor. Izbucniră în hohote.
- Auziți! Da, știți ce cred eu că s-a întâmplat cu avionul de luna trecută?! Cred că pilotul a murit undeva în cer și n-a mai putut face nimic. Odată ce-ai murit și ai ajuns în cer, nu te mai îndemni să cobori. A coborât doar avionul. Încet, încet, vreme de sute de kilometri, până când înălțimea lui s-a risipit cu totul tocmai aici, în sat la noi – dădu din cap bărbosul. Ceilalți trei trântiră paharele pe masă și îl priviră admirativ. Stătură o vreme așa tăcuți, privind admirativ, apoi le apucară iar și le dădură peste cap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu