Negura

La început nu era decât o dungă fină și brumărie, ridicându-se câteva degete deasupra orizontului și făcând soarele să se disipeze ușor până la dispariție, în loc a se adânci ca un cufundac curajos în mare. Apoi depărtările au început să joace, așa cum joacă aerul sub dogoarea deșertului, desfăcându-se în fâșii subțiri și refăcându-se incomplet, sau alergând una în jurul celeilalte în căutarea unui contur niciodată deslușit. Atmosfera a început să se umezească și un frig, ca o carte poștală trimisă din linia întâi a frontului, a început să pătrundă pe sub uși, pe sub haine, pe sub limpezimea privirii. N-a trecut mult și văzduhul a prins a se încreți, a căpăta cute prin care ochiul nu mai izbândea în atingerea necuprinsului. Depărtările coborâseră și se târau nu mult înaintea privirii, pentru ca în spatele lor nimicul să acopere restul de lume. 
- Ce negură nesuferită! – mormăi Ardon. De unde s-o fi pogorât așa, dintr-o dată?! Pesemne că fost furtună pe mare azi-noapte.
- Tiii, n-am mai văzut demult așa grozăvie. Zici că Necuratul a aruncat o plasă peste noi, așa cum aruncă pescarul peste zvârcolirea de ape – îl completă Medad, zbârcind nasul a dezgust. 
Ghemotoace de nori rostogolindu-se în țărână, ca tufișurile uscate de artemisia alergând peste uscatul Negev, se adunau din împrejur, înghesuindu-se unul în altul, contopindu-se unul cu altul, pentru a se stinge în final într-o negură ca o pătură groasă, precum se stinge rostogolirea fluviului în mare. Distanța dintre casele de pe Strada Împăcării crescuse dintr-o dată atât de mult, încât gardul lui Rotem abia se mai vedea de la fereastra lui Sivan, iar magazinul lui Tivon dispăruse cu totul. 
- Doamne, cu ce-om fi păcătuit, de ne-ai urgisit cu asemenea treceri?! – ridică ochii spre cer Marva, dar nimeni nu-i răspunse, nici din Cer, nici de pe Pământ. 
- Probabil că e din cauza temperaturii. S-a făcut dintr-o dată rece și umezeala din aer a început să condenseze brusc. De aceea pare aerul atât de dens. Și particulele de apă împiedică soarele să mai pătrundă spre pământ, de aici și negura. Iar faptul că soarele nu mai pătrunde, face ca aerul să se răcească și mai mult, îngroșând negura. Trebuie să se încălzească un pic și scăpăm de ea. O să se întâmple asta mâine dimineață, precis așa se va întâmpla – explică pe îndelete Oded.
Peste noapte însă, negura continuă să se întindă ca o pisică a întunericului, pătrunzând pe sub uși în valuri groase și răspândindu-se prin încăperile caselor ca un musafir nepoftit, înmuindu-și botul umed în vasele de pe masa din bucătărie, în vaza cu flori, în farfuria pisicii, sau aruncându-și ochii licărind peste tablourile vechi, peste broderiile delicate ale fețelor de masă, peste carpetele persane și lăsând peste toate urma trecerii sale, ca un melc peste piatra rotundă și albă.
De la fereastra lui Rotem nu se mai vedea gardul lui Sivan. Nu se mai vedea de fapt nimic, nici măcar gardul propriei case. Odată cu primii stropi ai zorilor, nimicul se lipi de retinele fiecărui locuitor din Retamim și înlocui ceea ce cu o zi înainte fusese lumea largă. Era greu de acceptat, dar ce-ar fi putut face până la urmă?!
- N-ai nimerit-o, bombăni Zack după ce ajunse la băncile din piața centrală mai mult ținându-se de garduri și apoi bazându-se doar pe instinct. Ești aici, Oded?
- Sunt aici Zack, lua-o-ar dracu de negură – mormăi Oded. Nu mă așteptam la așa ceva. Dar să mai avem puțină răbdare, soarele abia acum începe să încălzească și negura ar trebui să se împrăștie de îndată.
- Ce să se-împrăștie, nu vezi că ne-a prins aici, ca într-o capcană? Eu zic să fugim cât încă se mai poate – ridică Yair tonul, dinspre colțul cu brutăria al pieței. 
- Unde naiba să fugim? Spre est, spre vest? Negura e negură, se întinde, se lungește, se plimbă. Nici nu știi dacă mergi în aceeași direcție cu ea, sau în direcție opusă. Trebuie să avem răbdare, dacă nu plecăm noi, va pleca ea. Ai văzut cu ochii tăi cum ne-a cotropit, probabil așa o să și plece, dintr-o dată!
- E semn de sus - nu se răbdă Marva în a continua căutarea unui motiv mistic în dezlănțuirea atât de pământeană a urgiei. Suntem cu toții niște păcătoși și trebuie să ne dezvelim sinceri păcatele. Apoi să ne spălăm de ele. Abia atunci și numai atunci are să plece. 
O vreme nu se mai auzi niciun glas. Cei strânși în piață înclinau să accepte explicația lui Oded, dar începeau să alunece tot mai mult spre a găsi un motiv tainic pentru ceea ce li se întâmpla. Ceva asemănător nu mai pățiseră niciodată. Nori da, ceață da, furtuni de nisip uneori, dar niciodată o negură atât de deasă încât să acopere totul. Și atunci nu era oare ceva de dincolo de propriile simțiri și puteri, care le controla viețile?! Iar dacă era de dincolo de înțelegerea și de puterile oamenilor, izbăvirea nu ar fi trebuit să vină și ea de dincolo de lume?! 
Negura nu se dădu dusă până la sfârșitul zilei. Nici în următoarea, nici în cealaltă, nici în celelalte. Nemulțumirea crescuse, transformându-se în teamă, din teamă în mânie și din mânie în scrâșnet de neputință. 
- Asta nu e treabă lumească – bombăni Wihe. Ar trebui să ne pună serios pe gânduri. 
Lui Wihe i se părea extrem de ciudat că oamenii alături de care trăise atâta vreme încetaseră să mai aibă chip. Ba chiar nici trup. Aveau doar glas. Un glas al înlăuntrului, un glas al individualității. Oamenii se rupseseră din lumea care practic încetase să mai existe și se refugiaseră în interior, în propria lume. Și de acolo emiteau semnale sonore, așa cum emit balizele bărcilor de salvare ale navelor scufundate, plutind deasupra oceanului.    
- Nu cred că e vorba despre păcate, păcatele sunt pământene și Dumnezeu știe asta. Ni le-a lăsat ca să avem unde cădea și de unde ne ridica înapoi pe calea binelui, pentru a-L aprecia și mai mult. Sigur, Dumnezeu nu vrea să ne vadă scăldând-ne cu bucurie în păcate, dar nimănui de aici nu i se întâmplă așa ceva, asta e de neînchipuit.
- Ar mai fi extratereștrii, ar putea foarte bine să fie mâna lor. Dar nu văd ce ar avea de câștigat dacă ne-ar lăsa așa, în ceață. 
- E un mod de a ne închide ochii. Poate că ei nu au ochi, poate că se ghidează prin ultrasunete ca liliecii. Sau poate că au sisteme și mai avansate, pe care nici nu le înțelegem. Pentru ei ar fi ca și cum s-ar plimba cu mâinile în buzunare prin țara orbilor. 
- Mda... poate că ai dreptate, poate că cineva o face înadins. Poate că ei vad lumea așa cum e, doar noi suntem orbiți. 
O vreme nimeni nu mai veni cu nicio teorie și fiecare continuă să își rumege în barbă neputința. Fiecare era conștient că nu putea găsi o soluție atâta timp cât nu înțelegeau cauza. Și nicio logică nu părea să reveleze cauza. 
Apoi Sivan veni cu o ipoteză nouă.
- E vorba de ceva mult mai complex, ceea ce niciunul dintre noi nu poate înțelege, e vorba despre spațiu și timp. Spațiul și timpul s-au alterat, asta e! 
- S-au alterat? – se strâmbă cineva. 
- Da, s-au alterat. Fără Soare nu mai putem spune dacă e zi sau e noapte, nu mai știm să ținem șirul zilelor. Iar distanțele nu ne  mai spun nimic atâta timp cât tot ce putem să măsuram e distanța de la ochi și până la primul nasture al cămășii. Despre ce spațiu mai vorbim?!
Șoapte murmurate îi dădură dreptate. Spațiul și timpul de bună seamă că se alteraseră. 
- Și ce ar putea cauza aceasta alterare?
- Nu știu. Poate o scamă în galaxie, o explozie a unei supernove, apariția unei găuri negre.
- Și atunci? Nu ar mai fi nimic de făcut? 
- Probabil ca nu...  
Groaza pătrunse în sufletele încremenite. Urcase din tălpi prin gambe, prin pulpe, se strecurase prin vase de sânge până la inimă și se revărsase acolo, ocupând-o toată. Spațiul și timpul se alteraseră, fără îndoială.
- Ăsta nu e un capăt de lume, ne putem crea spațiul și timpul nostru. Trebuie să ștergem cu buretele tot ce știm despre ele și să începem cu repere noi. 
Cei strânși în piață ciuliră urechile. Ceea ce spunea Tivon era încurajator, dacă nu chiar încântător. Deci exista o soluție și le era la îndemână. 
- Asta e toată șmecheria, să ștergem tot ce știam până acum despre spațiu și timp. Vom reinventa spațiul și timpul plecând de la zero. Vom avea spațiul și timpul nostru. Și alte spatii și un alt timp, dacă va fi nevoie. Dacă tot ceea ce vedem e primul nasture al cămășii, atunci vom considera că asta e unitatea de măsură a spațiului nostru și o vom multiplica de câte ori va fi nevoie. Cu timpul e și mai simplu. Avem ceasuri, ele ne vor spune mereu încotro mergem. Nu trebuie decât să număram zilele și să ne asigurăm că ceasurile nu se opresc. 
- E grozav ce spui, nu mă gândisem la asta. Dar ai dreptate, dacă ștergem complet ceea ce știm, atunci putem construi ceva nou, fie el timp, spațiu, bun, frumos. Nu exista spațiu alterat, pentru că spațiul îl definim noi, nu are cum să fie alterat ceva ce nu s-a născut, ce nu a fost definit...
Oamenii erau în extaz. Ceea ce spuneau Tivon și Oded avea sens, chiar dacă sensul însuși avea să fie redefinit în lumea nouă pe care aveau să o construiască. Însă exista o cale, o direcție...
- Nu e vorba nici despre spațiu, nici despre timp, nici despre extratereștrii, nici despre păcate. E vorba despre uitare – vorbi cu glas moale și egal Elohim.
Gândurile tuturor amuțiră. Elohim era complet dus cu pluta. Acum când aveau și calea și sensul, el venea cu o asemenea aberație? Și nu era pentru prima dată când făcea asta...
- E vorba despre uitare. Uitare care ne alterează propriul spațiu și propriul timp. Nu mai știm încotro să ne uităm, nu mai știm ce vedem, ne dezlipim de curgerea timpului. 
Nimeni nu voia să audă vorbele lui Elohim. Fiecare s-ar fi ridicat și ar fi plecat pe dată, dacă ceilalți nu ar fi rămas înțepeniți locului.  
- Uitarea ne face să ne simțim de pe altă planetă și ne face să ne căutam în adânc trecutul și păcatele. Căci până la urmă ne adâncim pas cu pas în uitare, până când devenim praf. Și atunci vrem să ne cunoaștem păcatele care rămân ca o amprenta de cenușă în urma trupului ce dispare. Căci în definitiv ce lăsăm înapoi? Urma tălpilor în țărână? A degetelor pe pahar? A respirației în fereastră? Lăsăm urme în suflete și ne dorim ca ele să fie curate.
- Stai, stai, stai puțin! Vrei să spui că noi uităm, sau că suntem uitați? E o chestie esențială în toată discuția asta. 
- Până la urmă nici nu are prea mare importanță – continuă Elohim cu același ton molcom. Ne depărtăm de realitatea pe care o cunoșteam până mai acum ceva vreme. Câtă vreme? E greu de spus și nici asta nu contează, căci de la un moment dat timpul nu mai are dimensiuni, o oră are aceeași valoare cu un mileniu sau cu o eternitate. Cert este că ne depărtăm. Și nu numai asta, dar facem alegeri. De fapt nu facem nicio alegere. Doar avem senzația că facem alegeri. Altcineva le face, în realitate. E ca și cum am intra în holul unei case, hol impunător, masiv și de jur împrejur sunt uși. Suntem puși în situația să alegem ușa pe care vrem să o deschidem. Și avem impresia că alegem ușa pe care vrem să o deschidem. De fapt, nu știm ce e în spatele ușilor și că de fapt altcineva decide unde va duce ușa deschisă, ca într-un teatru în care decorurile se mișcă în spatele unui perete înalt. 
- E mult prea încurcat ceea ce ne explici. De fapt vrei să spui ca lumea noastră a rămas în urmă și că trecem dintr-o lume în alta? - murmură Feya.
- Că de fapt noi nu mai existam și că suntem doar umbre? - mai șopti altcineva.
- Sau că am ajuns cu toții într-un purgatoriu unde ni se decide soarta? – mai adaugă un altul.
Nu le răspunse nimeni, însă. 
- Elohim, asta vrei sa spui? – reveni un alt glas după o bună bucată de liniște.
Dar Elohim dispăruse demult.    
***
Primul se trezi Wihe. Era soare și cald. O simțea fără să deschidă ochii. Se întinse și zâmbi. Dădu din picioare să alunge cearceaful din pat și se întinse din nou, lungindu-și cât putu de tare mâinile și picioarele. Ori Oded avusese dreptate, ori Tivon. Nici nu mai avea importanță cine. Cert e că unul din ei descoperise cu adevărat cauza. Iar dacă fusese descoperită cauza, soluția era la degetul mâinii stângi. Deschise ochii. Nu putu să îi țină deschiși decât o secundă, apoi îi închise la loc îngrozit. Bănui că nu văzuse bine. Probabil că vederea îi fusese alterată după multele zile de negură. Posibil că privirea îi juca feste. Îi deschise din nou. Același peisaj. Patul era în mijlocul deșertului nesfârșit. Nisip, doar nisip cât vedeai cu ochii. Nisip și patul său. Cu siguranță negura îi afectase și judecata, nu numai privirea. Negura le intrase nu doar în oraș și în case, dar și în trup și în suflet. Privi din nou în stânga și în dreapta. Nimic Doar nisip. 
- Off - urlă din adâncul sufletului care se căscă până în ultima celulă din călcâi. Aerul vibră și i se păru că și cerul
- Ce-ai, ce urli așa?
Se cutremură. Privi în dreapta, de unde venea glasul. Ardon stătea pe un scaun de bucătărie cu trei picioare la nici cinci metri depărtare de el. Părea mult mai liniștit, ba chiar nesănătos de liniștit. 
- Cum să nu urlu. Nu înțeleg nici să mă pici cu ceară ce se întâmplă. Ieri m-am culcat la mine în pat și azi uite unde ne-am trezit. 
- Ei, unde te-ai trezit, tot la tine în pat – chicoti cineva. 
Wihe privi spre stânga, de acolo de unde venea glasul și îl descoperi pe Zack. Stătea pe tron și citea ziarul. 
Încet, încet locuitorii orașului începură să apară în jurul său, ca trandafirii de Jericho, fiecare în cele mai ciudate ipostaze. 
- Ce bine că s-a ridicat negura!
- Ce naiba vorbiți? – izbucni Wihe. Văd că pe niciunul nu-l interesează că cineva ne-a teleportat din orașul nostru în mijlocul deșertului. S-a ridicat negura, dar s-a ridicat cu tot cu casele noastre, cu orașul nostru, cu viețile noastre. E îngrozitor și de neînțeles ce se întâmplă – mai adaugă Wihe cu ochii aproape în lacrimi.
- Ba eu cred că nu ne-a teleportat nimeni. Așa arăta locul ăsta și acum aproape 70 de ani, îmi aduc bine aminte când am ajuns. Așa arăta. De atunci, însă, s-au întâmplat multe, prea multe – murmură Elohim apucându-și bastonul și depărtându-se ușor către Soare.