Peștera

Cu familia Ionescu am avut întotdeauna o relație de amiciție, care, fără să fie una foarte apropiată, a stat tot timpul sub semnul “corectitudinii” prietenești. Tocmai în spiritul acestei relații, mă trezesc miercuri seara pe la unsprezece și jumătate, imediat ce mă băgasem în pat, cu madam Ionescu, țipând la mine în pragul unei crize de isterie.

- Dorule, ajută-mă dragă, că înnebunesc, zău. Nu știu unde a dispărut Fluturaș. M-am trezit dimineață și l-am văzut că nu e, erau doar cearceafurile date de-o parte și adâncitura din saltea, da am crezut că s-a dus după lapte și croasanți, până aici la colț numa. N-a venit nici până acu, nu știu ce-o fi cu el. Întâi am zis c-o fi trecut pe la băieți, pe la baltă și s-a mai oprit cu ei la o vorbă, pe urmă am crezut că i-a pus vreunul undița în mână și s-a întins la stat, dar să nu vină nici până la ora asta, la unșpe noaptea?!  Dă-l dracului de caras!

- Hai, Floricico, liniștește-te! Trebuie să fie pe undeva, nu te-a lăsat el baltă, așa. La spitale ai sunat? La poliție ai încercat?

Trebuie să menționez aici, ca să fim bine înțeleși de la început, că Floricica nu este un diminutiv cu care am apelat-o pe madam Ionescu, chestie pe care nu mi-aș fi permis-o, mai ales acum când Fluturaș lipsește de acasă, ci este chiar numele dumisale, iar fraza „trebuie să fie pe undeva, nu te-a lăsat el baltă” nu e chiar în concordanță cu ceea ce-mi trece prin cap, căci madam Ionescu are micile ei defecte, să le spunem așa, pentru care, din punctul meu de vedere, Fluturașul ar fi fost foarte îndreptățit să-și ia zborul.

- Am sunat dragă, sigur că am sunat! Nu știe nimeni nimic, toți sunt niște mototoli. Am fost și pe la fetele alea de la non-stop, n-a trecut pe la ele. Nici să-și ia țigări, de la chioșcul de ziare, nu s-a oprit. A dispărut de parcă ar fi zburat peste blocuri și s-ar fi vaporizat în atmosferă. Nu știu dragă ce-o fi cu el săracu, pe unde o rătăci, prin ce șanț o fi zăcând...

- Daaa... a fost ceva între voi ieri, spune drept? V-ați certat cumva? S-o fi dus la maica-sa!

- Eee... am avut o discuție de principii, din care sigur că au ieșit și câteva scântei, dar din asta să te întinzi până noaptea târziu la baltă, zău, nu se face... Că nu știu dragă și cu voi bărbații, parcă sunteți de pe altă lume, nu poate omu să zică nimic, că voi imediat ori puneți botu pe gresie, ca Mituș, javra lu Adroneasca, ori săriți la ceartă. Nu sunteți în stare să participați constructiv la o discuție, să veniți cu argumente, cu idei. Aveți o gândire simplistă rău, două trei propoziții, asta e problema, asta e soluția și cu asta, basta. Pac! Nu e dragă așa, lucrurile sunt complexe, au mii și mii de fețe și trebuie să le vedem pe toate, să le analizăm în integralitatea lor și să abordăm problemele în ansamblu, nu dintr-o perspectivă cheală, scheletică și lipsită de substanță...

Simt deja cum mi se zburlește părul pe spinare, așa că o abandonez politicos pe madam Ionescu, cu promisiunea că o să continui căutările și că o să îi dau un semn imediat ce aflu noutăți.

- Hai, Dorule, te rog, că sunt moartă de îngrijorare și îți dai seama că nu pot să mă culc până nu aflu ceva.

Și din păcate nu află nimic! Cel puțin nu de la mine. După ce sun eu însumi la poliție, la spitalele din oraș, pe la prieteni și cunoscuți, unde Fluturaș ar fi putut să se ascundă o vreme, mă recunosc învins și mă văd nevoit să o sun pe madam Ionescu și să îi comunic vestea cea proastă.   

- Of, Doamne! – mi se prăbușește madam Ionescu în telefon și aud cum recamierul din dormitor icnește agresat.

Și poate că dispariția lui Fluturaș ar fi rămas un mister pentru mai multă vreme, dacă a doua zi pe la ora două, n-aș fi primit un telefon de la un număr necunoscut.

- Alo, domnul Georgescu?

- Da.

- Vă sun de la Muzeul Antipa, relații cu publicul.

- Greșeală! – îi tai eu avântul omului de la telefon și dau să închid. În ziua de azi, când primești un telefon, șansa este mai mare de nouăzeci la sută să fie de la cineva care vrea bani de la tine, sau vrea să te folosească într-un fel sau altul. Un telefon de la Antipa nu putea fi decât din aceasta categorie.  

- Domnu, domnu, numai puțin...

- Domnule, eu n-am copii, muzeul l-am văzut odată, cu școala, când eram printr-a unșpea, n-am nevoie de bilete, mulțumesc! – îi fac eu un sumar rapid omului de la celălalt capăt și dau iar să închid, dar în timp ce telefonul se depărtează de ureche, aud ca din fundul pământului.

- Nu e vorba de bilete, domnule, e vorba despre Cristinel Ionescu. Îl cunoașteți? Dumnealui susține că vă cunoaște.

Ooops... Cristinel Ionescu e chiar Fluturaș. Întorc degrabă telefonul din drumul său iuțit spre tăblia mesei din bucătărie și îl lipesc strâns de ureche.

- Da dom’le, sigur că îl cunosc! E acolo? E bine? S-a întâmplat ceva cu el?

- Domnule, nu pot discuta detaliile acestea la telefon, dar ar fi foarte bine dacă ați putea să veniți până aici, la muzeu, cât mai degrabă.

- Sigur, acum mă îmbrac și vin! – confirm eu într-o suflare și întind mâna în fugă după blugi, înhaț tricoul cu Guns N’ Roses și ies val-vârtej pe ușă.

Pe drum m-am tot liniștit pe mine însumi că nu poate fi altceva decât o simplă alunecare din real a lui Fluturaș. Cel mai probabil s-a dus la muzeu să se relaxeze o oră, două, a alunecat pe o treaptă, a căzut, s-a lovit la cap și asta i-a afectat puțin judecata. Bine că l-au găsit oamenii ăia, că e teafăr și că n-a rămas, Doamne iartă-mă, căzut printr-o crevasă din Cuaternar ca să nu-l mai descopere nimeni niciodată.

La Antipa mă primește un domn tinerel, scrobit, la costum, cravată, pantofi negri strălucitori, bățos de parcă i-ar fi intrat în fund femurul lui Deinotherium. Ne salutăm și îmi face semn să îl urmez, fără să îmi spună nimic despre Fluturaș.

- E aici, domnule? E bine?

- E aici, da! Bine însă nu cred că e! – îmi replică el peste umăr, în timp ce ne strecurăm printre grupurile de copii gălăgioși.  

- Dar unde e, domnule? Pot vorbi cu el?

- E la diorama pe care noi o numim Peștera. Și chiar asta este ideea, poate reușiți dumneavoastră să vorbiți cu el, pentru că noi nu am reușit – mai adăugă bărbatul cel tinerel și scrobit și se oprește în fine în fața unei peșteri artificiale în mărime naturală, de altfel interesantă și bine făcută. Desface o bretea din aceea prinsă între doi stâlpișori și îmi face semn să înaintez, el rămânând pe loc, înapoia mea, cu mâinile la spate, ca și cu ar fi fost pregătit să-mi asigure retragerea în caz de urgență. Cu coada ochiului, constat de asemenea, că zona a fost complet izolată de restul clădirii, vizitatorii neavând acces aici. Mă uit înăuntru și îl caut din ochi pe Fluturaș. Unde-i, îl întreb din priviri pe omul de la relații cu publicul și acesta îmi răspunde imediat.

- Acolo în spate după stalagmita aia galbenă – mă ghidează el și îmi arată cu mâna zona în care ar trebui să caut.

- Galbenă? – nu pot să mă abțin.

Omu dă din umeri.

- Ni s-a terminat culoarea noroiului și am zis să mai vopsim câteva în galben, că ne-a rămas niște Kober de la cercevele. A fost un proiect mare, dar n-am avut bani pentru chiar tot ce am fi vrut să facem. Da, dă bine, nu?

E rândul meu să dau din umeri și privind atent înspre zona indicată, descopăr într-adevăr pitit după stalagmita galbenă un bărbat, numai în chiloți, așezat pe vine, care scapără doua pietre mici și rotunde ca niște ouă de prepeliță, încercând să aprindă câteva fâșii subțiri și lungi rupte dintr-un șervețel, puse una peste alta, ca pentru foc de tabără. Mă apropii și mă uit atent. El e!

- Cristi?

Bărbatul mă privește, zâmbește, dar continuă să se focalizeze, cu răbdare si meticulozitate, asupra celor două pietre în drumul lor spre scânteia izbăvitoare.

- Ce dracu faci aici?

- Ei, e poveste lungă.

- O fi, dar va trebui să mi-o spui. Statutul tău aici e unul foarteee... șubred.

- Știu, știu, deja m-au amenințat de vreo zece ori că mă dau afară. Aseară cică nu și nu, să plec, că ei nu închid muzeul cu mine înăuntru. Le-am zis că n-au decât să nu-l închidă, la noaptea muzeelor cum fac?! Până la urmă a rămas cu mine o tanti de la curățenie, tanti Zia. Simpatică, dar cu o grămadă de probleme săraca, un bărbat bețiv, doi copii bolnăvicioși, stau într-o cămăruță doi pe doi, vai de mama lor – adăugă el cu ochii în pietricelele care nu vor nici moarte să scoată scântei.

- Și totuși! Ce dracu cauți aici? Ia-o ușor, zi de la început...

- Pai... aseară am avut o discuție mai aprinsă cu nevasta-mea.

- Știu! Mi-a zis!

- Ți-a zis?

- Îhî!

- Și ce ti-a zis, mă rog?

- Ei, generalități, că ați avut o discuție de principii, că au ieșit ceva mici scântei, că ea a încercat să privească problema în ansamblu și că tu prea o simplifici...

- Așa?! O mică ceartă, ți-a zis? – răbufnește Cristi. Da de lustra din sufragerie ți-a zis? Dar de plasma din bucătărie? Și ți-a povestit cum au ajuns chiftelele alea cu sos pe peretele din hol? În fine, nu pentru asta am ajuns aici. Astea sunt așaaa, chestii banale. Însă știi cum e, uneori bărbații au nevoie de retragerea asta. De retragerea în peșteră, unde să-și frământe singuri neliniștile, să se gândească în tihnă la locul lor în lume, la ce are sens și ce n-are sens pe lumea asta. Știi foarte bine, sunt sigur că și tu faci asta de multe ori.

- Sigur că fac, dar să… - îi răspund eu tăios, însă el replică imediat, luându-mi vorba din gură.

- Știu, recunosc! Dar ai tu idee de o altă peșteră mai aproape de Polonă? Cred că următoarea cea mai apropiată e abia la Cheile Dâmbovicioarei.

Rămân blocat, în timp ce Cristi continuă să scapere cu meticulozitate cele două pietre care nu vor cu niciun chip să scoată scântei. Mă scot din minți gesturile sale egale și monotone, de parcă ar bate toaca la biserică și dau să-i întind bricheta mea, dar el mă refuză scuturând nervos din cap și arătându-mi ceva în spatele meu, pe perete.

- N-avem voie cu focul aici. Scrie acolo.

- Păi și tu la ce mama naibii lovești pietrele alea? Nu tot ca să aprinzi focul?

- Nu măăă! Astea n-o să scoată scântei în vecii vecilor. Asta e doar așa, pentru relaxare. O vreme am încercat să stau întins pe spate, cu ochii în stalactite, de jos în sus așa par niște stele, dar mi se umplea capul de gânduri, îmi venea să mă ridic în picioare și să tropăi, nu alta. Așa, mă relaxez și îmi golesc mintea de orice gând care încearcă să se înfiripeze și să-mi vâjâie necontrolat prin țeastă…   

Sunt complet debusolat. Nu eram pregătit pentru asta. Pentru un Cristi lovit la cap și cu mințile pierdute eram, chiar mă gândisem să vorbesc cu Gina pe drum, să-mi faciliteze internarea la Elias. Dar așa, nelovit la cap…

- Șiii… cât crezi căăă… ar mai fi nevoie să stai în peșteră?! – încerc eu marea cu degetul.

- Ei, știi doar și tu! Nu există rețete pentru chestiile astea. Nu e ca la hapuri, trei pe zi înainte de masă, timp de o săptămână! Aici e vorba de simțuri, de construcția înlăuntrului, de repararea șubrezeniilor din noi…

- O zi!

- O zi, ce?

- Pot să vorbesc cu oamenii ăștia să te mai țină aici o zi. Pe urmă nu mai promit ce se va întâmpla, dar presimt că nu va fi bine ce se va întâmpla.

- Două!

- Două, ce?

- Două zile! Promit că fac eforturi să mă scutur în timpul ăsta.

Rumeg un pic propunerea amicului meu și confirm.

- Deal!

Mă întorc să ies din peștera lui Cristi și imediat ce pun panglica la locul ei pe stâlpișor, bățosul mă abordează furios.

- Domnule…

- Știți, m-am tot uitat la stalactitele astea galbene, par să iasă din ansamblu – îl opresc eu. Cred că ar fi mult mai bine dacă ar fi toate noroioase. Ce nuanță de Kober și ce cantitate credeți că ar trebui pentru ele?

Bățosul prinde din zbor idea și dă din cap a confirmare.

- Șiii… mai am o rugăminte. În loc de tanti Zia, nu puteți s-o trimiteți pe fata care e acum la caserie?