Mașina de aspirat gânduri

Liniștea urbei noastre a fost acoperită în ultimele zile de murmure necontenite, amplificându-se și divizându-se, așa cum acoperite sunt culturile din nordul Africii de norii negri de lăcuste înfometate. Se zvonește că domnul Lindstrom, ce lucrează de mai multe zeci de ani la un aparat care se știe că va schimba definitiv fața lumii, este gata să aducă înaintea semenilor rodul muncii sale neprecupețite. Activitatea domnului Lindstrom a fost întotdeauna învăluită într-o mantie de mister și un joben de ceață, cei mai mulți dintre concetățenii săi fiind convinși că dumnealui nu doar că a abandonat demult munca de cercetare, care îl făcuse atât de vestit în întreaga lume, ci și că mintea sa ascuțită s-a șubrezit în asemenea măsură, din cauza izolării și a condițiilor improprii de trai, încât dumnealui nu s-ar fi putut prezenta în fața auditoriului decât cel mult cu un pamflet despre știință, scris rar și cu litere mari, pe maxim două pagini A4 și nicidecum cu o invenție capabilă să schimbe din rădăcini felul în care oamenii interacționează cu împrejurul. Domnul Lindstrom nu mai ieșise din casă de mai bine de zece ani, mulți fiind convinși chiar că a trecut în neființă, singura sa legătură cu realitatea de dincoace părând să fie vecina sa, doamna Nilsson, care îi aducea în fiecare săptămână cele de trebuință traiului, dar căreia, conform chiar spuselor dumisale, i se refuzase cu obstinație accesul în laboratorul cercetătorului.
Tocmai de aceea, ideea că doctorul Lindstrom finalizase magica sa invenție dădea frisoane locuitorilor urbei. Mulți dintre cei care se opreau, cu sacoșele mai mult sau mai puțin pline, la o vorbă în piața centrală, considerau acum că invenția doctorului avea să fie una excepțională.
- Eu sunt convins că neisprăvita – așa porecliseră concetățenii domnului Lindstrom invenția care nu se mai arata de atâta amar de vreme – e o chestie mică, foarte mică. Cum să vă spun, toată gândirea asta strânsă în atâția ani de cercetare, a fost condensată într-o chestiune nebănuit de măruntă, dar cu impact extraordinar de mare, așa, ca o gaură neagră – se exprimase domnul Loff, schimbând sacoșa cea mare și grea din dreapta în stânga și pe cea mică și ușoară din stânga în dreapta. Mă gândesc că cel mai probabil o să fie ceva care să eradicheze foametea pe Pământ pentru totdeauna. Și ca să spun mai precis, mă gândesc la o pastilă. O pastilă făcută din prafuri miraculoase, pe care dacă o înghiți, gata, s-a dus foamea. Ai acolo tot ce-ți trebuie ca să supraviețuiești, nu trebuie să mai ieși la cumpărături, să stai la cozi, să cureți legumele și carnea, sau să gătești. 
- Haide, domnule Loff, dumneata desigur că glumești. Cum crezi oare că femeile vor accepta vreodată să fie deposedate de plăcerea de a oferi bărbaților lor un kottbullar, o prăjitură cu struguri, sau un tort de bezea cu cremă de lămâie. Asta nu se va întâmpla niciodată! Cred mai degrabă că este vorba despre o mașinărie care ne va ajuta să ajungem în orice punct de pe Pământ într-o clipă – îl contrazise aspru doamna Carby, care aruncă imediat un ochi la heringii din sacoșă, ca și cum i-ar fi fost teamă ca aceștia să nu fugă. Acum când lumea a devenit atât de mică, e nevoie de altceva decât un avion pentru a ne putea deplasa în orice oraș din lume și a-i descoperi minunățiile. Imaginați-vă numai, Tokio, Paris, Dubai, New York, Singapore, toate la doar o aruncătură de băț. Pac, te sui în mașină, îți pui centura, apeși pe buton și fix în secunda următoare ești pe șoseaua care duce spre orașul dorit. Ceva așaaa... ca la Star Trek, engage și gata!
- Nici vorbă, doamnă Carby, neisprăvita are să ne înlesnească drumul, dar nu către Tokio, stimată doamnă, ci către Marte, către Venus, către toate constelațiile Universului. Nu credeți că e timpul să le arătăm celor din jur că suntem capabili să scoatem nasul în lume, în lumea adevărată vreau să spun?! Să le arătăm tuturor andromedanilor, venusienilor, reptilienilor, reticulianilor și hopkinsvilleinilor cine suntem noi! Să le dovedim că nu suntem niște nevolnici ai spațiului și ai timpului, ci suntem humanoizi cu capul pe umeri. Și nu orice fel de cap, ci unul plin și îndesat cu materie cenușie, chestie pe care nu cred că o au mulți dintre indivizii ăștia din Univers!
- Hei, hei, Bold, nu te înfierbânta așa. La dracu, ca să ajungem să ne fluturăm motoarele superluminice pe sub nasul klingonienilor, cred că trebuie să ne rezolvăm mai întâi problemele pe care le avem aici, pe Pământ. Domnul Loff are dreptate, dar nu cred că foametea este cea mai mare problemă în acest moment, ci energia. Energie gratis pentru toată lumea, eu cred că asta ne va aduce neisprăvita. Și ar fi absolut colosal, căci odată ce ai energie gratis poți produce ce vrei în orice cantitate, și hrană, și haine din fire sintetice, și mobilă din lemn artificial. Ca să nu mai vorbesc de transport, doamnă Carby, transportul ar deveni practic gratis pentru toată lumea, ar exista aerodromuri în fiecare parc al orașului, iar chioșcul de ziare ar deveni turnul de control al zborurilor. Căci sursele de energie, gândiți-vă domnilor, sunt inepuizabile, hidrogenul și oxigenul, trebuie doar o minte luminată ca o domnului Lindstrom pentru a transpune teoria atât de cunoscută de toată lumea, în practică – mai adaugă și domnul Hast, schimbând sprijinul burdihanului dumisale de pe piciorul stâng pe piciorul drept.
Tocmai datorită acestei învolburări de idei și a unei adevărate întreceri în ghicirea contururilor neisprăvitei, anunțul doamnei Nilsson privind apropiata prezentare pe care doctorul Lindstrom avea să o facă la catedrala din centrul orașului, însufleți urbea mai ceva decât sosirea în port a lui Symphony of the Seas, uriașul cu optsprezece punți, care aduce în fiecare lună, exact pe treisprezece ale sale, cinci mii cinci sute de pasageri, la care se adaugă încă două mii două sute de membri ai echipajului, plus un dram de culoare și căldură din Caraibe. 
Fix când bătrânul orologiu din turn bătu ora douăsprezece, iar oamenii fremătau deja nerăbdători din picioare, își făcu apariția doctorul Lindstrom, ținând sub braț, acoperită cu o cârpă albă, neisprăvita. O așeză cu grijă pe masa special pregătită să o primească, își împreună mâinile în dreptul pântecului și glăsui abia auzit.
- Prieteni! – apoi urmă o pauză lungă. Domnul Lindstrom avea fața obosită și glasul pierit. Ochii i se adânciseră în anii din urmă tot mai mult în orbite, iar carnea alunecase de sub piele, lăsând oasele trupului și ale feței tot mai mult expuse privirii. Prieteni, mă simt lipsit de puterea de a vorbi astăzi în fața voastră. Nu, nu pentru că munca depusă în ultimii ani mi-ar fi afectat forța și voința de a fi alături de voi, ci pentru că mă simt mic și neputincios în fața voastră, cei care ați avut atâta răbdare cu mine și care ați venit în număr atât de mare astăzi să vedeți neisprăvita.
În sală se stârni rumoare, unii zâmbind amuzați pe sub bărbie, în timp ce alții șușotind indignați că doctorul Lindstrom avusese parte de o asemenea jignire.
- Da, da, știu că îi spuneți neisprăvita – reluă el – dar de astăzi gata, așteptarea s-a isprăvit, iar invenția mea se află în fața dumneavoastră și sper din tot sufletul ca ea să aducă liniște, bucurie și îndestularea sufletului în fiecare familie. Sper să fie un pământ mănos, din care să încolțească frumosul și binele, să fie un vehicul care să strivească sub roți urâtul și să ducă mai departe zâmbetul – mai adaugă el și cu un gest imprevizibil smulse cârpa care acoperea neisprăvita, curmând, ca un tăiș de macetă, așteptarea.
Un moment de uluială încremeni mulțimea. Nu se mai auzea nicio respirație, niciun foșnet. Apoi brusc, vorbele începură să se împrăștie printre coloane, întâi molcome, apoi din ce în ce mai îndrăznețe, pentru a ajunge în cele din urmă energice și impetuoase.
- Dar asta e exact ca gramofonul pe care îl are bunica în camera ei – sări un copil din rândul al șaptelea înainte ca maică-sa să îl tragă de mânecă și să îl așeze la loc pe bancă.
Toată lumea dădu dreptate copilului, căci invenția doctorului Lindstrom arăta exact ca un gramofon. Era o cutie simplă din lemn lăcuit, de care era prinsă o pâlnie amplă aurie și în lateral era dotată cu o manivelă. Este adevărat, nu chiar tot auditoriul știa ce este acela un gramofon, dar celor mai bătrâni asemănarea neisprăvitei cu ceea ce-și aminteau din tinerețile lor, era izbitoare.
- Nu, tinere, acesta nu este un gramofon, aceasta este o mașină de aspirat gânduri – veni în cele din urmă explicația doctorului Lindstrom.
Urmă o nouă clipă de năucire. Oamenii rămaseră efectiv cu gurile căscate, limbile înțepeniseră suspendate undeva între buze, ca veverițele surprinse în deschiderea scorburii. „Asta e nemaipomenita invenție?”, „Pentru asta a muncit zeci de ani?”, „De asta avem noi nevoie acum?”, „Pentru asta ne-am adunat cu toții aici?”, „Ce deziluzie, sunt complet dezamăgit!” se auzea tot mai tare dintre rândurile de bănci și glasurile se ridicau tot mai puternice către cupola catedralei, acoperindu-se unele pe altele, cățărându-se unele peste altele, ca într-o întrecere către înălțimi, către deschiderea spre în afară, spre cer. Doctorul Lindstrom făcu un semn autoritar cu mâna și mulțimea își domoli nestăvilirea.
- Poate lucrul acesta vi se va părea neînsemnat, dar gândiți-vă, câți dintre voi nu au gânduri de care vor să scape. Câți nu vă culcați cu capul îmbibat de griji și de temeri. Câți nu trăiți cu rănile trecutului nevindecate în cuget. Câți nu ați vrea să scăpați de gestul sau de vorba de care vă rușinați. Ei bine, spuneți, câți?!   
Dintr-o dată se făcu liniște. Oamenii își întoarseră vorbele azvârlite în afara, către înăuntru. Se sfădiră mânioși cu ei înșiși, și fiecare dintre cei prezenți, dar fiecare, ajunse la concluzia că doctorul Lindstrom avea dreptate, chiar foarte mare dreptate.
- Nu este oare acesta lucrul care ne lipsește cel mai mult, liniștea?! Nu este liniștea înlăuntrului lucrul cel mai de preț?! Nu după asta tânjim? – adăugă el și glasul său întremat se ridica viguros în spirale mari deasupra capetelor tuturor.
- Da, așa e! – se auzi timid, de undeva din spate. Apoi alte da-uri se ridicară unul după altul, tot mai puternice, precum capetele puilor de vrabie cătând spre ciocul plin ce se întoarce la cuib. 
- Asta este ceea ce vă aduc azi, aici, după atâția ani de muncă. Și ca să vă dovedesc că nu sunt doar vorbe goale, o să vă invit să îi probați funcționarea.
Din nou se făcu liniște. Oamenii se priveau pe de o parte fericiți, pe de alta speriați. De pe fresca din dreapta Sfântul Gheorghe lăsase și el jos sulița cu are împungea balaurul și privea curios spre masa pe care era așezată neisprăvita.
- Eu – ridica două degete Theodor, rupând tăcerea asurzitoare. Eu vreau să încerc!
- Cum spui fiul meu, așa să fie. Ești curajos, recunosc.
- Daaar… o să îmi pierd toate gândurile? Nu o să mai rămân cu nimic?
Doctorul Lindstrom zâmbi larg.
- Mă așteptam că asta va fi prima întrebare care mi se va pune. Desigur că nu! Vor fi șterse doar gândurile care vă trec prin minte atunci când vă așezați în fața aparatului.
Theodor respiră ușurat, ieși dintre rândurile de scaune și se apropie de mașină. La îndemnul doctorului Lindstrom se așeză pe scaunul de lângă masă și își lipi capul de pâlnia mașinăriei. Apoi se gândi insistent la cele două pachete de biscuiți cu cremă de alune, pe care le furase de la magazinul de dulciuri al lui Elliot cu o săptămână în urmă. Doctorul Lindstrom își frecă cu emoție mâinile. Era pentru prima dată când mașina trebuia să dovedească că tot efortul său, toată pasiunea și energia sa, nu fuseseră în zadar. Își duse palmele împreunate la buze, ca într-o rugăciune, trase aer în piept, apoi suflă printre degetele lipite. Cu mâna stângă apucă manivela și începu să rotească, încet, puțin apăsat, așa cum ai măcina cafeaua în râșnița de alamă. Un șuierat subțire se auzi dinspre pâlnie. Theodor se sperie pentru o secundă, iar mulțimea icni. Dar șuieratul nu era deloc agresiv. Tânărul simți apoi cum un curent ca un aer cald îi cuprinde capul, îi intră în interiorul craniului și i se plimbă prin-năuntru. Avu o vreme senzația că o să-și piardă cunoștința. Se simțea ca anesteziat. Tot așa se simțise când se operase de apendicită, în urmă cu cinci ani, își amintea bine. Nu se mai putea gândi la nimic. Gândurile sale se desfăceau, se împrăștiau plutind ușor, risipit, ca fulgii de porumbel când uliul îl prinde în gheare. Nu reuși să se mai concentreze asupra niciunei imagini, niciunei litere. Capul său părea absolut gol. Apoi, dintr-o dată, manivela încetă să se mai învârtă, iar aerul cald, ca și șuieratul, se opriră. Theodor își îndreptă capul și îl prinse în palme, bucuros de senzația fizică de proprietate pe care o redescoperea. Ridică apoi privirea spre cupolă și închise ochii. Încercă să-și amintească de ce se afla pe scaunul acela. Știa foarte bine că ridicase singur două degete și că ieșise dintre rânduri pentru a testa aparatul, dar nu-și mai amintea deloc ce anume voise să piardă dintre gânduri.
- Cred că a funcționat – chicoti el amuzat – habar n-am ce trebuia să facă aparatul ăsta, dar este un semn bun, înseamnă că și-a făcut treaba. Mulțumesc, doctore!
Auditoriul rămase o clipă fără aer, apoi ropote de aplauze umplură naosul până sus în cupolă, acoperind complet spațiul, aglomerându-se, îndesându-se, chircindu-se, ca să încapă și cele ce veneau din urmă. Oamenii se ridicară în picioare ovaționându-l îndelung pe doctorul Lindstrom. „Bravo doctore!”, „Bună treabă ai făcut!”, „Extraordinară invenție!”, „Minunată mașinărie!”, „Fenomenala descoperire!” se rostogoli dinspre băncuțele de lemn până în față spre altar, apoi degete începură a se ridica pereche, două câte două, ca urechile de iepuri după ce praful de pușcă s-a risipit în văzduh. Eu, eu, eu... izbucniră concetățenii doctorului Lindstrom, încercând să capete prioritate în ștergerea unor felii de gânduri nedorite. 
Haosul nu dură mult. Căci privindu-și vecini, fiecare dintre cei prezenți se cutremură de frenezia cu care mâinile se întindeau spre neisprăvită. Aveau atât de multe să-și șteargă din minte?! Trăiau atât de copleșiți de felii din trecut?! Aveau atâta nevoie să se scuture de bucăți de înlăuntru?! Privindu-se unul pe celălalt răspunsul nu putea fi decât afirmativ și asta începu să îi sperie.
Săptămâni de-a rândul mașina de aspirat gânduri a doctorului Lindstrom funcționă în continuu. Oameni de toate vârstele, cu cele mai diverse meserii, dorințe sau trecuturi, se înghesuiră să-și îndese capul în pâlnia neisprăvitei. Primul fu chiar domnul Ahlin, secretarul primăriei, care împingându-și consoarta afară dintre rânduri, rosti cu glas baritonal.
- Se poate să o iei acum pe nevastă-mea, doctore?!
Sala izbucni în hohote de râs, dar domnul Ahlin nu se sinchisi de hazul mulțimii, ci aplecându-se spre urechea consoartei șopti gâfâit, în timp ce aceasta se îndepărta.
- Auzi dragă, despreeee... aventura cu Tove, secretara... acum e momentul să o uiți, te rooog...
Urmă apoi tânărul Lucas, care voia să nu-și mai amintească nimic din dramatica sa poveste de dragoste cu Tilde, dentistul Blix care voia să uite pentru totdeauna că în loc să scoată măseaua stricată de minte a doamnei Sall, i-o scosese pe cea dinainte, complet sănătoasă, fără să îi spună acesteia nimic despre ispravă, apoi doamna Tapper, care nu voia să-și mai amintească niciodată că a pus apă în uleiul de motor al Saabului, crezând că este rezervorul pentru parbriz, mai pe urmă gemenii Vass care își îndesară împreună capetele în pâlnie, ca să uite de șotia pe care o făcuseră soților Kalm, când intraseră pe hornul casei deghizați în Moș Crăciun și Renul Rudolf, dar îi găsiseră pe aceștia făcând dragoste goi pe masa din sufragerie, speriindu-i de moarte, apoi domnul Lingren care voise să uite complet că echipa sa preferată pierduse finala cupei pentru a treia oară la rând și alții și alții, fiecare cu bucata sa de gând iritant, care se dorea pentru totdeauna pierdut...
Probabil că și dumneavoastră ați fi fost astăzi un nume pe lista aceasta, dacă un lucru înfiorător nu s-ar fi întâmplat între timp. La nu mai mult de o lună de când doctorul Lindstrom își prezentase invenția, pe când ușile catedralei se deschiseseră și oamenii începuseră a se alinia în fața mesei pe care fusese așezată neisprăvita, părintele Paul însuși descoperi nenorocirea. Mașina de aspirat gânduri ședea dezmembrată pe masă. Pâlnia aurie căzuse jos, lângă piciorul mesei, în timp ce cutia de lemn era fărâmată, bucăți din ea fiind împrăștiate peste pânza albă și împrejurul mesei. Mașinăria era complet compromisă, nu era nicio îndoială. Nu dură mult și obștea îl găsi pe vinovat, tânărul Lucas, unul dintre primii oameni care folosise mașinăria, aflând în același timp și motivul dureroasei întâmplări.
- Totul a început de la fotografii, de când am găsit fotografiile în cutia de pantofi pitită sub pat – își începu tânărul povestea. În toate apărea o fată superbă, Tilde. Și eu alături de ea în multe dintre fotografii. M-am îndrăgostit pe dată de fata din poze și după ce mi-am luat inima în dinți, i-am mărturisit dragostea mea. Dar ea m-a respins. Și nu numai că m-a respins, dar mi-a reproșat cu mânie: „Ai fost la doctorul Lindstrom, nu-i așa? Ai băgat și tu capul în pâlnie. Ai vrut să uiți tot!”, apoi mi-a plesnit o palmă peste obraz și a fugit. Mi-au trebuit câteva zile să înțeleg despre ce este vorba și când în cele din urmă m-am lămurit, am știut că nu am decât o soluție, să-mi capăt gândurile pierdute înapoi. Trebuia să știu ce fusese între mine și Tilde, trebuia să pricep de ce se rupsese prietenia noastră și cum să o reînnod. Dar nu puteam face nimic din toate astea atâta timp cât gândurile mele cu privire la Tilde ședeau închise într-o cutie de lemn dinapoia zidurilor groase ale catedralei. Așa că, ieri seară, am profitat că am găsit o fereastră deschisă și am intrat înăuntru. Am încercat să deschid cutia, dar nu părea să aibă nicio îmbinare pe care aș fi putut s-o desfac, așa că am luat un sfeșnic de bronz și am lovit-o, am lovit-o de câteva ori până când a crăpat. Voiam s-o am pe Tilde înapoi, voiam să o văd în gândurile mele dinainte, să o aud cum cântă, să o văd cum dansează... Dar în cutie nu am găsit nimic altceva decât praf, da praf, praf asemeni celui pe care îl găsești în oricare aspirator de rând. Am plâns, amarnic am plâns, căci Tilde cea de demult fusese pierdută pentru totdeauna. Am fugit la ea în seara aceea și i-am povestit tot, cum am găsit fotografiile, cum m-am îndrăgostit de ea nebunește, cum nu am înțeles nimic din reproșurile ei, cum am pus apoi totul cap la cap, cum am intrat în catedrală pe fereastră și am spart mașinăria crezând că o să-mi capăt înapoi gândurile... Iar Tilde m-a prins la pieptul ei, m-a lăsat să plâng mai departe și m-a iertat...
Tânărul si-a șters cu mâneca o lacrimă care îi aluneca pe obraz și a continuat.
- Oameni buni, prieteni. Lucrarea doctorului Lindstrom este minunată. Dar nu putem trece cu buretele peste amintiri, nu e drept să le ștergem ca și cum n-ar fi existat niciodată. Ele trebuie să rămână acolo, căci sunt o bucată din noi. Așa cum ne-ar fi greu să trăim fără un ochi sau un deget, așa ne va fi greu să trăim fără bucăți de memorie. Chiar dacă ne dor, chiar dacă ne înțeapă în coaste, trebuie să le înfruntăm, trebuie să le retezăm asperitățile până la liniștea pajiștii de munte, să le netezim învolburarea până la transparența mării netulburate. Trebuie să ne regăsim liniștea prin noi înșine și nu prin magii...
Oamenii, care se adunaseră în număr tot mai mare la judecata tânărului Lucas, își plecară capetele. Mașina doctorului Lindstrom era absolut minunată, dar dacă tânărul avea dreptate?! Dacă trebuie într-adevăr să ne regăsim liniștea prin noi înșine, netezind asperitățile trecutului?! Dacă avem cu adevărat nevoie de toate gândurile și depinde de noi ca cele dureroase să devină doar o pajiște verde de munte?! Unul câte unul, cu privirea în pământ, oamenii începură să se risipească...
Ramase doar părintele Paul, care ridică ochii spre cer a mulțumire, apoi se apucă să adune bucățile de cutie, depunându-le cu grijă în lada cu lemne de foc. Praful îl adună cu mătura și îl azvârli pe fereastra încă deschisă...