Zvâc

Vecinu Axinte e scriitor. Nu şstiu ce scrie. Eu sunt inginer. Nu cred că a scris nimic important căci n-am auzit niciodată vreo vorbă despre el. N-au zis nimic nici la radio, nici la teveu, n-au scris nici in ziare, cât mai citesc eu ziarele. Că e scriitor am auzit de la Tanti Rădiţa. Ea spune că a publicat mai multe poezii, eseuri, proză scurtă iar acum lucrează la un roman. Un roman horror combinat cu SF. De publicat a publicat mai mult pe net, pe saituri, dar şi in revista “Flori de cireş” a ansamblului folcloric al armatei. Nici nu ştiam că mai există aşa ceva. Nu, nu flori de cireş, ansamblul ăsta al armatei. Tanti Rădiţa zice că scrie bine. Şi alţii zic că e bine că scrie. Că uite a lu Teodosie de exemplu, de când a ieşit la pensie a luat-o razna complet. Stă toată ziua pe pervaz şi ţipă la ăştia mici, ba că urlă ca decreieraţii şi strică liniştea cartierului, ba că joacă fotbal pe spaţiul verde dintre blocuri, ei aş, de unde spaţiu verde, că-i doar pământ bolovănos, ba că una, ba că alta. Cică tot el ar fi cumpărat de la Brutăria lu Şchiopu o duzină de covrigi uscaţi de i-a legat de coada câinilor aciuiaţi prin cartier, de s-au încăierat ăia mai mai să se înghită unul pe altul. De unde se vede treaba că oricât ai vrea să faci o lume unde umblă câinii cu covrigi în coadă, până la urmă tot se încaieră între ei. De la covrigi!
Ieri pe la doişpe a sunat Nea Axinte la uşă. A avut noroc că m-a găsit acasă, că-mi luasem liber şi-l aşteptam pe unu cu frigideru, că una două face bârrr, bârrr, bârrr şi se opreşte, dracu să-l ia. Aşa, din senin, bârrr, bârrr, bârrr şi pac, se opreşte. Că i-am şi spus nevesti-mii “altă dată nu mai luăm d-astea frumoase, după cum vrei tu, ci d-alea sănătoase, aşa cum trebuie!” Credeam că el e, ăla cu frigideru, când colo Nea Axinte. Cam abătut.
- Auzi tinere, am nevoie să mă ajuţi vreo juma de oră cu o treabă. Hmm, ce zici?
Eu cu gândul la ăsta cu frigideru dau din cap că nu, dar el insistă.
- Hai dom’le că-i o treabă de viaţă şi de moarte.
Ei, dacă-i o treabă de viaţă şi de moarte nu pot să las omu nerezolvat. Scriu un bilet, îl pun în uşă şi cobor cu Nea Axinte până în beci. Aştept să deschidă boxa şi când intru dau cu ochii deee… ce credeţi? Un cosciug! Frumos, nimic de zis. Trebuie că era de fag, dat cu baiţ de Nea Axinte şi cu lac strălucitor pe deasupra. Îl sprijinise de butoiul cu varză într-un capăt şi de polizoru pentru ascuţit cuţite în celălalt. Nea Axinte s-a apropiat, a dat cu degetul pe deasupra, şi-a frecat arătătorul de degetul mare ca să se convingă că s-a uscat lacul şi a făcut din cap către mine.
- Hai!
Era greuţ coşciugul şi cam lung iar scara îngustă. Treabă complicată şi cu moartea asta dacă n-ai cum să te strecori fără chin pe lumea ailaltă. Poate e bine să nu te grăbeşti pe scări. N-am zis nimic. Mi-era şi jenă. Daca îl făcuse cu mâna lui trebuie că era pentru cineva foarte apropiat. L-am urcat până la patru şi l-am aşezat în sufragerie. Nea Axinte pregătise două fotolii puse faţă în faţă. A încăput perfect între ele. Nici nu-mi imaginasem eu câtă dreptate avusese când îmi spusese că-i “o treabă de viaţă şi de moarte”.
- L-am măsurat înainte. E cât mine, că doar d-aia l-am adus – mi-a făcut el cu ochiul.
M-au cuprins frisoanele pe şira spinării. Tanti Rădiţa îmi spusese doar că e scriitor, nu şi bolnav. Am tăcut mâlc, m-am încovoiat şi mai mult de spate, am băgat nasu în pământ şi am dat sa plec.
- Stai, stai, că vreau să mă mai ajuţi la ceva.
Nea Axinte dispare din cameră şi reapare cu o pătură din alea vechi, care are o etichetă cu o lebădă, pe care o aşterne frumos în coşciug, netezindu-i atent marginile cam dezlânate. Eu casc ochii cât cepele, dar el nu mă bagă în seama şi dispare din nou pentru a reveni cu o pernuţă fantezie, o veioză, un caiet şi un pix. Aşeaza pernuţa la capătul coşciugului, pune veioza înăuntru, apoi aşează caietul şi pixul pe pernuţă. Nu înţeleg absolut nimic. Doar n-are de gând să moară de faţă cu mine. La naiba! Treaba asta se face în intimitate, cu decenţă, nu aşaaa… Simt cum s-a puricat pielea pe mine. E timpul ş-o sterg. Dar Nea Axinte nu-mi dă voie. Mă prinde de mânecă şi mă trage înapoi.
- Numai o clipă tinere, două minute şi gata, poţi pleca.
Aşa-mi zice el “tinere” deşi între noi probabil că nu sunt mai mult de cinşpe ani. Nea Axinte pregăteşte capacul aşezându-l vertical pe perete lângă “Cina cea de taina” şi numără şuruburile. Închid ochii. Ce dracu are de gând să facă? Sau mai bine zis cum? Are cianură între măsele? Sau îşi taie venele cu lama? Sau… s-o baza pe mine că-i dau vreo mână de ajutor. Ba să-şi pună pofta-n cui, că eu nu pun botu la aşa ceva. Se pare că-s toate. Nea Axinte îmi face semn să mă apropii, se sprijină de umărul meu, îşi ridică un picior, apoi pe celălalt şi gata, e în coşciug. Se pare că e pentru prima dată, pentru că nu prea îşi găseşte locul, mai ales că ăsta se bălăbăne pe fotolii mai ceva ca o barcă pe apă. În fine, îşi găseşte poziţia cea mai comodă, se uită în stânga, se uită în dreapta, îşi încrucişează mâinile pe piept şi-mi spune răstit.
- Închide-l – apoi fără să ia în seamă perplexitatea mea adaugă – şi vii să-l deschizi pe la patru jumate înainte să vină nevastă-mea.
Nu mai înţeleg nimic. Dar nimic, nimic… Însă nici nu pot răbda.
- Care-i treaba? Ce vrei să faci matale, că nu mai înţeleg nimic?!
Nea Axinte se trezeşte ca din transă. Se uită lung la mine ca şi cum tocmai aş fi fost teleportat din Kepler-22b şi îmi zâmbeşte dulce. Se ridică în fund, îmi face semn să mă apropii, îmi pune o mână pe umăr şi îmi transmite cu un aer declamativ.
- Apoi vezi tinere, noi scriitorii avem nevoie de zvâc – face el către mine pocnind din degetul mare şi cel mijlociu – avem nevoie de o atmosferă creativă. Nu poţi crea o operă cu adevărat impresionantă, măreaţă, dacă stai în fotoliul tras lângă calorifer în halat şi cu papuci de blană în picioare şi te prefaci că scrii. Trebuie să fii pătruns de atmosfera pe care o descrii, de fiorul scrierii, trebuie să te contopeşti în ceea ce prezinţi cititorului. Altfel totul e doar o farsă. Ai văzut şi dumneata cred cărţile astea care stau pe tarabe prin librării. Tot felul de nume pe care critica le consideră mari, dar pe care lumea nu dă doi bani. Nu le cumpără nimeni pentru că nu au zvâc – spune el privindu-mă în ochi şi-şi pocneşte iar degetul mare de mijlociul. Înţelegi?! Asta e esenta artei, ieşirea din sine şi intrarea în pielea personajului. Ei bine, asta fac eu! Probabil că ştii că lucrez asiduu la un roman horror-sefe. Şi e momentul să creez ceva cu totul excepţional...
Dacă mă gândesc bine şi pentru mine ar fi momentul potrivit, aşa că mă grăbesc să închid capacul. Îl aşez binişor peste sicriu, îl potrivesc în dreptul găurilor şi bag şuruburile. Intră perfect. Meticulos domnu Axinte. Şi priceput!
În timp ce strâng şuruburile simt cum mă eliberez. Mă crispasem de tot, îmi îngheţase sângele în vene. Credeam că Nea Axinte vrea să-şi ia gâtul acolo de faţă cu mine. Când colo totul nu era decât o farsă, un decor de mucava şi o scenetă desuetă. Zâmbesc descătuşat. Totul e doar o şaradă, Nea Axinte nu vrea să moară iar coşciugul nu e decât o saltea de meditatie. Toată tărăşenia ca să intre Nea Axinte în mood creativ. Zâmbesc larg şi mai iau o dată şuruburile la mână strângându-le bine.
- E bine Nea Axinte? Totul OK? – bat eu cu palma în capac.
- Bine, bine – se aude înfundat dinăuntru.
Ia uite, chiar îmi place. Am intrat în pielea personajului cum s-ar zice. La dracu, cât sunt eu de inginer dar uite că m-a prins microbul. Am intrat în mood! Se pare că am prins esenţa artei, ieşirea din sine şi intrarea în pielea personajului. Parc-aş fi însuşi Necuratul, trimit pe lumea ailaltă, aduc înapoi, fac, desfac… În timp ce închid uşa la Nea Axinte deschid telefonul şi o sun pe vecina.
- Alo doamna Poalălungă? Ghiţescu sunt, vecinu de la doi. Mi-a spus soţul să vă transmit că Andriuşa a fost implicată într-un accident de maşină. Nu, nu-i grav, nu vă speriaţi, a fost la urgenţă dar acum e acasă. Nu, nu e în spital. Nu, a zis să n-o sunaţi că nu mai are telefon. S-a făcut ţăndări în accident. Nea Axinte a spus să vă duceţi la Suceava că el a plecat deja şi vă întâlniţi acolo. Cu cea mai mare plăcere. N-aveţi pentru ce doamnă.
Apoi îmi iau un pix, un caiet, mă fac lejer în halatul de bambus şi bumbac egiptean, îmi iau papucii de blană şi paharul cu vin şi m-aştern la scris în fotoliul lipit de calorifer. Până la urmă e important şi moodul ăsta. Chiar nu poţi să scrii dacă n-ai zvâc…