Aveam șase ani pe atunci. Părinții mă iubeau nebun, si pe mine și pe sora mea mai mică, dar erau foarte ocupați cu viața. Trebuiau să-și croiască un drum, deși nu i-am văzut niciodată cu foarfeci sau cu ac și ață în mâini, trebuiau să construiască casa visurilor, vorba vine, puteau cumpăra și una de-a gata și să pună bazele unei familii sănătoase. La asta chiar lucrau de zor tocmai când eu împlineam șase ani. Fiindcă aveau foarte puțin timp pentru mine, îmi plăcea să-mi petrec zilele de vară în curte, în spatele tufelor de liliac sălbatec, sub mica ridicătură de pământ căreia eu îi spuneam emfatic colina. Aici sunt dator cu o explicație mai detaliată. Familia noastră locuia la marginea satului, într-o căsuță destul de modestă, dar frumoasă, din lemn și chirpici, însă având o curte uriașă, sălbatecă și plină mereu de surprize. Tata spunea întotdeauna că el vrea să trăiască în mijlocul naturii și că, spre deosebire de oameni unde e invers, la ceea ce te înconjoară e mult mai important ce-i în afară decât ce-i e înăuntru. De aceea casa noastră era fără pretenții, în schimb curtea, să fi tot fost vreun pogon, era absolut imensă, de departe cea mai mare din tot satul, ba chiar și din satele din jur. În fața casei era un petec de pajiște pe care mama și tata își așezau scaunele pliante și-și beau dimineața cafeaua și pe care tata o întreținea cu sfințenie, cosind săptămânal iarba cu un băț lung ce-avea în vârf două cuțite. Apoi, de-o parte și alta a casei era gradina de legume, apoi meri, peri, caiși, cireși, vișini, pruni, un gutui, un nuc, pomi pe care tata nu-i îngrijea niciodată și care atunci când fructele dădeau în pârg, țipau după vecini să vină să-i scape de greutatea în plus, ca o femeie gravidă în ultima lună ce țipă după infirmieră simțind că-i timpul să-și deșarte odrasla. Pe lângă gard creșteau căpșuni, zmeură și mure, pe care tata le plantase când ne mutasem și care se înmulțiseră dușmănos, dar de care ai mei își aminteau doar atunci când fructele începeau să-și arate fețele roșii și rumene dintre frunze și să le scuture ca pe niște clopoței în vânt. În fine, dincolo de peretele din spate al casei se întindea sălbăticia. Erau ierburi înalte cât un copil de șapte ani, urzici care săreau să te prindă de picior dacă nu erai atent, ciulini cu dinți ascuțiți și rânjet tăios gata să muște oricând, brusturi cu frunze mari cât umbrela sub care te puteai adăposti de ploaie, câteva sălcii plângătoare ce lăcrimau amarnic, mai ales toamna și primăvara când se schimba vremea, tufe de liliac sălbatec care te înnebuneau cu miresmele lor, dar și multe ierburi-floare ce împânzeau verdele cu stropi de culoare din martie până-n octombrie. Sălbăticia era tăiată în lung și-n lat de poteci făcute cu pasul, care după fiecare ploaie începeau să se piardă printre ierburi, dar cărora tata și mama le restabileau autoritatea, mai ales în serile cu lună plină când le băteau de sus în jos și de la stânga la dreapta ca doi inorogi nestăpâniți până cădeau osteniți în iarbă. Mie cel mai mult îmi plăcea să mă ascund în spatele tufelor de liliac. Se făcea acolo un fel de sanctuar al sigurității, un loc mărginit de tufele de liliac pe de-o parte și de colina nu foarte înaltă, ca un cub de iarbă din mijlocul curții, de cealaltă parte. Era un loc ascuns vederii oamenilor, ba chiar și a păsărilor sau a vietăților cu patru picioare. Multă vreme am considerat că dacă cineva ar fi făcut o hartă detaliată a satului nostru, locul acela nu ar fi apărut deloc, fiind pur și simplu înlocuit cu o bucată de sălbăticie ca cele din jur, ca și cum nici n-ar fi existat. Îmi adusesem acolo soldații de plastic, revistele cu Mickey Mouse și cu Pluto, monezile vechi găsite pe ici pe colo, pentru unele fiind nevoit să scarmăn cu unghiile pământul împietrit, borcanele în care ofeream găzduire noaptea la standard premium, cu pat de iarbă și plante aromate, diverselor gângănii găsite prin grădină, frunzele presate, pietrele rotunde de dimensiunea unui ochi, și care chiar arătau ca un ochi viu, descoperite în miezul colinei și multe altele. Cum însă cu timpul lucrurile strânse au fost tot mai multe, am săpat în colina sub formă de cub o mică adâncitură, unde le-am ascuns pentru a le feri de vânt și de ploaie. Am adus o pelerină galbenă și veche de-a tatei din care am tăiat spatele, fiindcă avea suprafața dreaptă cea mai mare, pentru a face mica mea grotă impermeabilă. Apoi lucrurile au început să se complice. Pe lângă faptul că ai mei erau ocupați toată ziua cu viața, au mai apărut și alte probleme. Îi auzeam seara din camera mea de la mansardă vorbind aprins despre datorii, despre dobândă, despre inflație, despre robor și recunosc că m-am speriat. Ai mei erau oameni blânzi și buni și calzi. Cel mai adesea vorbeau despre flori și despre albine și despre fluturi și despre adierile de vânt. Așa că atunci când i-am auzit povestindu-și despre lucrurile acelea îngrozitoare, mi-am imaginat că ele sunt niște păsări uriașe care se hrănesc cu carne de om și care puteau să distrugă într-o clipă tot ce clădiseră ai mei, un fel de archaeopterycși ai vremurilor noastre. Așa că începând de-a doua zi, am decis că ar fi mai bine să lărgesc mica mea grotă săpată în colina din dosul tufelor de liliac sălbatec. Pentru asta am folosit o cutie de sardine din cele multe risipite prin curte, în care tata aduna apă de ploaie pentru bondari și ale lighioane cu aripi însetate și folosind-o ca pe-o lopățică am tot săpat și-am tot săpat, până când locul a devenit destul de larg încât să încap și eu pe lângă comoara dosită. De-acum aveam un loc al meu unde mă puteam retrage dacă noii archaeopterycși aveau să atace vreodată casa familiei mele. Și chiar dacă nu aveau să atace.
Am fost un copil timid toată viața. Fiindcă locuiam la sat și eram departe de majoritatea caselor, nu prea aveam în jur copii cu care să mă joc. Cu sora mea mai mică nici nu se punea problema. Abia la școală i-am întâlnit, dar nu mi-a plăcut niciunul. Foloseau chestii care pe mine mă descumpăneau, cum ar fi niște telefoane mici cât palma, spre deosebire de al nostru care era cât pendula, cu care nu numai că puteai să vorbești, dar puteai să te și vezi cu alți oameni, ba chiar să-ți trimiți mesaje sau fotografii și discutau despre lucruri care mie îmi erau de neînțeles, ca microunde, stic, leptop, uairles jâpeg și multe altele. Lor nu le plăceau în schimb nici bondarii, nici libelulele, nici coropișnițele, nici frunzele de peliniță, nici mierla, nici pițigoiul. Așa că în timp, grota din spatele tufelor de liliac sălbatec a tot crescut. Întâi ca să încapă în ea cărțile, tot mai multe și ele, apoi mici piese de mobilier, cum ar fi un scaun cu piciorul rupt, căruia i le tăiasem pe toate și îl făcusem măsuță, sau cutia de pălării a mamei pe care o făcusem bufet de vase, câteva tacâmuri, o farfurie, o cană, o pufoaică veche și uzată, pe care tata o pusese în cușca câinelui să-i țină de cald iarna, dar pe care eu i-o furasem și o făcusem culcuș pentru mine, și pentru care tata s-a certat cu câinele o săptămână încheiată încercând să afle de la el unde a ascuns-o. În timp am mai adus lumânări și chibrituri, săpun, apă aveam de la ploaie, un prosop de față, dar și unul de picioare. Și cum lucrurile adunate încă se mai înmulțeau, am mai săpat puțin și am separat spațiul într-o cămară și o cameră numai a mea.
Din clasa a cincea doamna învățătoare ne-a părăsit, ceea ce m-a dezamăgit cumplit. Au venit alți oameni, care s-au perindat unul după altul, unul ieșea, altul intra și tot așa, ce s-au prezentat a fi profesorii noștri. Dar nu erau profesori și cu atât mai puțin ai noștri. Ei erau ai nimănui, cum ale nimănui erau vorbele pe care le lăsau pe colțul catedrei înainte să iasă. Singurul lucru care mi-a plăcut din acea vreme au fost cărțile, pe care le devoram ca pe clătitele cu dulceață de zmeură. Schimbarea aceasta m-a făcut să fiu și mai retras decât eram. Mama și tata n-au observat fără îndoială nimic, pentru că luam în continuare note satisfăcătoare și ei erau mulțumiți că sunt pe calea cea bună și că o să devin un om serios cu picioarele pe pământ. Ceea ce nu știau ei era că eu devenisem deja un om serios cu picioarele sub pământ. Îmi plăcea locul acela. După ce mâncam în casă, ieșeam în gradină și mă cufundam în el ca într-un ciubăr cu apă caldă, din care ies aburi moi ce se deșiră în aerul din jur în fluturi străvezii ce-și luau apoi zborul și se legănau pe pereți. Ziua ascultam mierlele și privighetorile, uneori presura sau cănărașul sau mărăcinarul, iar seara greierii și cosașii. De multe ori se auzeau din gospodăriile satului cocoșii ce păreau că se iau la întrecere în a incrusta în pacea nopții numele păsăretului pe care-l țineau sub aripă, cu-cu-ri-gu, cu-cu-ri-ga, cu-cu-ri-mea. De la o vreme chiar începusem să iau cărțile de școală în grotă și să-mi fac temele acolo. Era mai multă liniște, simțeam mai multă împăcare cu tot împrejurul, ca și cum marginile ei pământii ar fi protejat înlăuntrul de tot urâtul lumii. Aveam și o lanternă pentru drumeții, al cărui corp se ridica lăsând loc unui tub luminos care funcționa ca o veioză. Astfel, puteam citi toată noaptea, de fapt până când mama ieșea în cadrul ușii intrigată strigând după mine: „copileee, ești pe aici?”. Citeam și în plus față de teme, citeam multe cărți, întâi de povesti, apoi pentru tineri și în cele din urmă am început să citesc cărțile pentru oameni mari din biblioteca părinților. Luam câte una, să nu li se simtă lipsa, o citeam și o puneam înapoi. Când am început liceul, de necaz, am citit trei cărți în ultimele două zile înainte de deschiderea școlii.
Însă cea mai mare schimbare din viața mea nu a fost nici încheierea ciclului primar, nici începerea liceului, ci descoperirea lui Nox. L-am întâlnit într-o zi la capătul dinspre lac al grădinii, pe acolo pe unde cărările se subțiau atât de mult, încât păreau mai degrabă mângâieri ale vântului prin coama de iarbă, decât pași de pământ. Mi-a spus că el locuiește în satul de peste lac și a aruncat mâna înspre apus fără să indice vreun loc anume, deși eu știam cam pe unde e lacul și că nu se află nicio așezare dincolo de el. Vrei să ne jucăm, m-a întrebat, dar eu eram prea mare ca să mă mai joc, așa că i-am povestit mai degrabă despre grota din-dărătul tufelor de liliac sălbatec. Iar Nox a vrut să vadă imediat locul și tare i-a mai plăcut. A intrat, s-a culcușit în pufoaica transformată în pat, a mâncat biscuiții din farfurie, a băut apa din pahar și în cele din urmă a ieșit și mi-a spus încântat: este foarte frumos aici la tine, nu vrei să fim prieteni și să locuim amândoi aici? N-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu aveam niciun prieten, iar Nox părea un tip tare de treabă. El a fost primul care a luat de jos una dintre cutiile de sardele ce foloseau drept rezervoare de apă pentru păsăret și gândaci și a început să sape. Trebuie să o lărgim ca să încăpem împreună. O să facem o cameră a ta, una a mea și o sufragerie unde să stăm amândoi la taclale. A, și o bucătărie! Plus o cămară! La treabă, avem de muncă, a mai adăugat el și a început să sape cu însuflețire. Deoarece colina ajunsese să fie prea mică pentru proiectul nostru, am început să săpăm în jos, având însă grijă să nu ne adâncim foarte mult. În câteva săptămâni locul era gata, exact așa cum îl descrisese Nox. Iar acesta a fost doar începutul. Am locuit în casa de sub pământ câțiva ani. Nu ieșeam de acolo decât ca să merg la școală, să mănânc și să mă culc. În rest trăiam acolo, în noua mea lume. Nu, ca să fiu corect, în lumea mea și a lui Nox. Eram tare încântat de prietenia noastră. Era exact ca mine, îi plăceau aerul curat, gâzele, florile, frunzele colorate, pietrele, ploaia. Nu-l interesau însă deloc cărțile, dar chiar deloc-deloc, de aceea cât timp eu citeam, ceea ce-mi ocupa mare parte din timp, el se uita la stele. Privea stelele chiar dacă era zi și eu nu le vedeam. Dar el le vedea. Uite, acolo e Orion, îmi explica el avântat, e una dintre cele mai complexe constelații, Alnitak, Mintaka și Alnilam fiind cele mai strălucitoare stele. Acestea formează Centura lui Orion. Celelalte, de jos, formează Sabia lui Orion și sunt mai puțin luminoase. Lângă Orion sunt Câinele Mare și Câinele Mic, care-l ajută la vânătoare, precum și Taurul pe care el îl vânează. Iar prin apropiere trece și Iepurele, pe care Orion nici nu-l bagă în seamă, dar și fluviul Eridan. Una din stelele extraordinare ale lui Orion este Betelgeusa, care este o stea bătrână, ce s-a retras ca să moară pe umărul drept al lui Orion. Știi, numele constelației vine de la a un vânător gigantic crescut în poveștile de început de lume grecești, care a fost ucis de un scorpion la fel de uriaș și zeii l-au ridicat la cer ca să-l salveze de la o moarte definitivă. De fapt mulți spun că numele e mai vechi și vine de la akkadianul Uru-anna, care înseamnă Lumina din Ceruri și de acolo l-au luat de fapt grecii. Ei, uite d-asta îmi plăcea mie Nox, pentru că vedea lucruri pe care alți oameni nu puteau deloc să le vadă, sau nu puteau să le vadă odată cu Nox, ci li se înfățișau acestora mult mai târziu, după ce Nox deja terminase de vorbit cu ele și descoperise între timp altele noi cu care așezase la palavre. Pe lângă faptul că știa o sumedenie de lucruri, care pe mine mă uimeau, Nox era și foarte priceput la chestii lumești. De exemplu el s-a gândit să tragem apă în căsuța noastră de la cișmeaua din gradină, punând o conexiune care ramifica firul de apă și spre rezervorul din curte și spre grotă. Apoi tot el a venit cu ideea să tragem curent. La fel de simplu, am legat două fire la tabloul principal, pe care le-am tras apoi pe sub pământ, iar în capătul din grotă am legat un bec. Am adus și un primus care a fost perfect pentru gătit, astfel încât nu mai era nevoie să merg nici la masă în casă.
Niciodată n-am crezut că e atât de ușor să-ți construiești propria lume. Totul a mers perfect, fără poticneli, fără icnete, fără încrâncenări. Curând aveau să afle și alți oameni despre grota noastră și au început să întrebe de ea. Cel mai curios a fost un bătrân care locuia în celălalt capăt al satului, într-un bordei de pământ, asemănător cu al nostru. Bătrânul știa multe povesti și mai stătusem cu el pe băncuță la vorbe, iar el îmi depănase plăsmuiri pe care nu le auzisem niciodată și nici nu le citisem în cărți. O vreme am crezut că sunt întâmplări din propria-i viață, dar erau prea fantastice să i se întâmple chiar lui. Putem să-l primim și pe el, a spus Nox, iar eu l-am privit înmărmurit. Asta era de-acum altă treabă. Aducerea unei alte persoane însemna de fapt să îi dăm grotei din spatele tufei de liliac sălbatec alte dimensiuni și nu vorbesc de dimensiunile fizice. Dacă până atunci fusese un culcuș pentru doi copii zburdalnici, de acum devenea o altă așezare omenească, unde oamenii veneau să se așeze într-o nouă formă. Nu mă speria ideea, dar aveam senzația că în loc să mă adâncesc în pământ, urc astfel către cer, că mă apropii de Orion, cu sabia scoasă, gata să vânez iepurele, căci taurul îl păstram pentru el. Am luat toți trei cutiile de sardine și am săpat mai departe, construind încă o cameră. Și totul a funcționat perfect. Doar că... de aici a început nebunia. Întâi a venit fata învățătoarei pe care n-am putut s-o refuz, apoi prietena ei cea mai bună, apoi nepotul lăptarului, sora brutarului, fiul fierarului, finii preotului și alții și alții. Când cei care săpau au devenit atât de mulți încât nu am mai găsit în grădină cutii de sardine, i-am spus tatălui meu să mai cumpere, pentru că îmi plac foarte mult sardinele. Și a fost teribil de mirat să vadă cât de mult îmi plăcuseră, în două zile am terminat zece cutii, așa că mi-a mai cumpărat.
Când Nox mi-a spus că trebuie să facem o stradă și câte o casă pentru fiecare locuitor am crezut că glumește. Dar nu glumea. Nu vezi ce înghesuială este aici?! Câte camere să mai facem la casa asta neîncăpătoare?! Și apoi poți să-ți construiești casa aia pe care au visat-o ai tăi și pe care n-au apucat s-o construiască niciodată, a spus el și în priviri i-a apărut o licărire cum nu mai văzusem la nimeni altcineva. Asta m-a copleșit emoțional și m-a făcut să-i accept propunerea. Iar de aici a început transformarea totală. Am săpat întâi un coridor lung care a fost strada principală, apoi, în stânga și-n dreapta, casele. Fiecare a construit cum și-a dorit, nu exista nicio regulă și nicio opreliște, totul a depins de fantezia fiecăruia. A mea avea jos o bucătărie și o cameră de zi în care să-mi țin cărțile, iar sus două de noapte, una a mea și eventual a soției, dacă aș fi găsit una, și una pentru copii, pentru când m-or fi vizitat după ce îi voi fi făcut și ei vor fi plecat la casele lor. În fine, sus de tot, imediat sub acoperiș, un atic, numai pentru mine, unde să stau, să citesc și să privesc lumea care se perindă pe sub ferestre. Treaba n-a mers deloc ușor, intrasem deja la facultate și strada cu case nu era gata. De fapt a mers ușor, doar că a durat ceva. Abia când fiul librarului, oh, da, deja se aflase despre noi și în oraș, când fiul librarului ni s-a alăturat, a venit și cu ideea să săpăm cu scoici. M-am uitat la el năuc, văzusem și eu poze cu marea și scoicile nu erau mai mari de un deget. Cu scoici? Atunci el scos din buzunar o fotografie și mi-a arătat o scoică mare, cam cât o lopata, albă, înfășurată în jurul propriei axe ca un șarpe boa pe creanga copacului. Nu știu de unde le aducea, dar cum venea un nou locatar al orașului nostru, băiatul librarului aducea o scoică nouă. Cuiva i-a povestit că le scoate din Bătrânul și Marea, dar mie nu mi-a spus nimic în față și nici eu n-am întrebat. Cert e că după ce au sosit scoicile, treaba a mers mult mai repede. Și în mod miraculos odată cu folosirea lor în oraș, totul a devenit din ce în ce mai luminos, probabil fiindcă aveau cochilia strălucitoare și albă, astfel încât după ce orașul a trecut de o sută de locuitori, nici n-a mai fost nevoie de conexiunea la curent. Stai un pic, să vezi ce-ți mai aduc, a spus băiatul librarului entuziast și a venit într-o zi cu o stea de mare. Era puțin mai mare decât un cap de copil, galbenă și strălucea în palmă. Ce facem cu ea? Băiatul librarului s-a depărtat câțiva pași, a urcat pe cea mai înaltă casă din oraș, s-a înălțat pe vârfuri, a scos de la brâu ciocanul și cuiul cu care venise pregătit și a agățat steaua în perete. Lumina a devenit dintr-o dată atât de puternică, încât nu mai puteai deosebi orașul din grotă, de locul de deasupra. De fapt, stând și judecând drept, satul nostru fusese de fapt părăsit complet, toți locuitorii săi mutându-se în grota din spatele tufelor de liliac sălbatec. Când străzile au început să se ramifice, fiul librarului a mai adus și alte stele, astfel încât în orașul nostru cerul era tot timpul acoperit de stelele ce-l luminau fie că era noapte, fie că era zi. Dacă cineva voia să doarmă și îl supăra lumina, nu avea decât să acopere steaua de deasupra capului cu o batistă și putea adormi fericit.
Ultima zi de facultatea a fost ultima în care am mai ieșit pe pământ. Nu mai aveam de ce. În gradina din stânga casei cultivam legume și fructe, în dreapta era cotețul pentru găini, aveam în față o pajiște de câțiva metri pătrați unde eu și soția, oh, da, între timp m-am căsătorit cu fiica învățătoarei, îmi beam dimineața cafeaua, iar curtea din spate o lăsasem sălbatecă pentru ca pașii mei dezbrăcați să muște pământul și să se bucure de glod și de iarbă. Deja orașul se întinsese atât de mult încât într-o zi Nox a venit la mine cu capul plecat și a suspinat lung. M-am speriat tare, am crezut că a obosit și că vrea să plece, el, fratele meu, el, sufleul meu pereche, dar era vorba despre cu totul altceva. Cred că trebuie să facem o șosea și să începem să construim alte orașe. Acesta e deja prea mare și greu de administrat, a suspinat el iar, în timp ce eu am dat din umeri. Din momentul acela nu am mai putut ține socoteala despre ce se întâmplă cu lumea noastră. Era mult prea mare. În plus, fiecare știa ce are de făcut în bucățica sa de viață și nimeni nu-l deranja pe celălalt.
Abia când mi s-a născut primul copil, a crescut de-o șchioapă și a întrebat de bunici mi-am adus aminte că mai există o lume dincolo, undeva deasupra, la jumătatea distanței dintre pământ și cer. Și atunci am deschis vechea poartă din spatele tufelor de liliac sălbatec, pe care n-o mai deschisese nimeni de ani buni, sub care am mai descoperit câteva petece mici din vechea pelerină galbenă a tatei și am urcat. Satul nu mai exista, era doar un nor de praf și vagi urme de civilizație, cioburi de sticlă, bucăți mărunte din vechi vase de metal, fâșii de țesătură. Am mers spre locul unde fusese casa noastră. Nu mai era niciun zid în picioare, totul se descompusese, chirpiciul se întorsese înapoi în glod, lemnul mâncat de cari și de putreziciune se întorsese în verdele crud. Ierburi mari și viguroase acopereau acum totul. Ici colo se mai zăreau cioburi, bucăți de metal și de țesătură. Am râcâit cu vârful pantofului și am descoperit o fotografie cu ai mei, cu mine și cu sora mea. Am pus-o în buzunarul cămășii și m-am întors. Când am ajuns copiii mei erau deja mari.
