călătorie pe partea cealaltă a pământului

moș iosif avea un creion cu mină subțire cu care scurma mușuroiul atunci când începea ploaia și furnicile dispăreau, prin tunelul căscat ajungea pe partea cealaltă a pământului, în groapa marianilor, acolo plutea printre pești și nimeni nu-l întreba câți ani are și nici nu se holba la crevasele din obraji, căci aveau și ei crevasele lor, după oarecare ședere căpăta culoarea albastră ca ceilalți și interiorul se topea în dejurîmprejur, nu mai rămânea decât albastrul din el, ca un balon plin cu nimic, când se termina mina se întorcea înapoi în camera lui   

Miercurea care a dispărut

Îmi fac exercițiile fizice și, când termin, bifez în calendarul prins pe perete. Curios, azi e joi și miercurea apare nebifată, deși de la o vreme îmi fac exercițiile cu conștiinciozitate în fiecare zi. Probabil că am uitat, îmi spun și bifez și miercurea.  

Apoi, la amiază, când dau să-mi pregătesc dejunul îmi aduc aminte de întâmplarea de dimineață. Știu sigur că marți, după ce mi-am pus mâncarea în farfurie, mai rămăseseră în cratiță două porții. De aceea mi-am și pus pe listă să merg azi, joi, la cumpărături. Când arunc însă ochii în cratiță văd că mai sunt fix două porții. Sunt tulburat. Asta înseamnă că n-am mâncat ieri?! Fug la calculator. Îl pornesc, deschid chrome și caut în history. Nicio pagină vizualizată ieri. Ultima este de marți. Înlemnesc. Așa ceva e imposibil. Știu foarte bine că ieri am pierdut o grămadă de vreme pe internet. Atunci, când a fost „ieri”, marți sau miercuri?! Încerc să rememorez ce am făcut în ultima zi și tot ceea ce-mi amintesc pare să încolțească din ziua de marți. Despre miercuri nu-mi amintesc chiar nimic. Verific telefonul, apoi deschid televizorul. Da, azi e joi 24 octombrie, iar ieri a fost miercuri 23 octombrie. Și totuși toate semnele converg spre o concluzie imposibilă, miercurea care tocmai a trecut s-a pierdut din șirul zilelor ce s-au scurs. Sau în fine, am pierdut-o eu. Deschid televizorul și ascult știrile. Ieri, miercuri 23 octombrie s-au întâmplat o mulțime de lucruri, poliția a descoperit că fata e cea care l-a ucis pe afaceristul din Arad, porumbul românesc a fost refuzat la export din cauza unei ciuperci, europenii renunță la mașinile diesel, dar nu și românii, a început reuniunea BRICS de la Kazan. Deci lumea a funcționat și miercuri la fel ca și marți, ca și luni, ca și duminică. Dar fără mine. Mai fac o ultimă verificare. Caut în fișierele de business. Excelul pe care trebuia să-l trimit ieri nu e gata. Deschid la repezeală properties, last modified. Marți. Cu inima înghețată o sunt pe Ana. „Salut, ai primit ieri de la mine excelul pentru EDS?”. „Nu! Mi-l trimiți azi, da?! Te rog, știi că e urgent. Mi-ai promis că miercuri e gata”. Mă simt complet pierdut. Am senzația că m-am desprins de naveta spațială cu care am călătorit în ultimii ani și plutesc în abis. În jur totul e negru, ca și cum ochii mei ar fi complet închiși. Pata mică de alb care era pasărea de fier s-a stins. Nimic în jur. Costumul îmi pare dintr-o dată prea mic. Aștept indicații de la centrul spațial, dar căștile sunt la fel de mute ca și infinitul în care plutesc. Îmi aud doar respirația gâfâită. Dintr-o dată o bucată de lemn, neted și lăcuit, trece pe lângă mine. O apuc degrabă și mă țin cu putere de ea decis să nu-i dau drumul. Apoi deschid ochii. Sunt la birou și strâng în palme marginea tăbliei sale de lemn. Privesc din nou ecranul laptopului. Azi e joi 24 octombrie 2024, iar ziua de ieri 23 octombrie 2024 e în mod cu totul inexplicabil pierdută.  

Merg în dormitor, mă așez pe pat și îmi cuprind capul în palme. Îmi este imposibil să înțeleg cum se poate pierde o zi. Un nasture da, un ac de cravată da, chiar și certificatul de naștere înțeleg că poate fi pierdut. Dar nu o zi întreagă. Încerc să-mi limpezesc gândurile, să judec logic, fără să intru în panică. Prin minte îmi trec o mulțime de variante elucubrante, dar una singură îmi pare viabilă. Probabil că marți seara am căzut într-un fel de comă, sau poate într-un leșin, sau un somn mult mai lung decât cele obișnuite care a ținut până joi dimineață. Asta ar explica totul. 

„E foarte interesant ce mi-ați povestit, dar sincer să fiu eu aș merge mai degrabă pe o oboseală care vă face să vedeți realitatea ușor distorsionată. La dumneavoastră, corporatiștii, se întâmplă destul de frecvent. Am verificat analizele și toate au ieșit bine. Sunteți perfect sănătos. Nu există nicio indicație că ați fi putut avea un colaps atât de sever în 23 octombrie”, îmi spune doctorul zâmbind. Nu sunt deloc de acord cu explicațiile sale. Și nici cu zâmbetul său. Sunt mult mai liniștit acum decât am fost în prima jumătate a anului. Simțurile mele sunt treze, pot pipăi realitatea cu ușurință și îi pot simți textura rugoasă. Doar cu ziua de miercuri nu-mi explic ce s-a întâmplat. Și nici nu am elemente care să mă apropie de înțelegerea realității. Lucrând de acasă nu interacționez fizic aproape cu nimeni. O fac doar în zilele în care ies pentru cumpărături sau pentru alte chestii uzuale. În plus, am senzația că și aceia putini cu care comunic zilnic prin intermediul telefonului sau calculatorului păstrează o tăcere suspectă privitoare la ziua de miercuri, ca și cum ar fi complici la ceea ce s-a întâmplat. 

Dacă nu am fost în comă, atunci ce s-ar fi putut întâmpla?! Mai fac o verificare. Marți am văzut prima parte dintr-un documentar produs de National Geographic, „Journey to the Edge of the Universe”. E un documentar foarte interesant, care pornind de la planeta Pământ, iscodește prin lăuntrul Căii Lactee, explorând mai apoi galaxii, găuri negre, pulsari, quasari, nebuloase și supernove, în drumul său spre marginile Universului, încercând să răspundă la întrebarea „chiar suntem singuri în Univers?”. Am văzut prima parte marți și brusc mi-am amintit că am văzut și a doua jumătate, cea care ar fi trebuit să fie difuzată miercuri. Am sărit în sus de bucurie. Am căutat programul TV, m-am oprit la ziua de marți 22 octombrie și am căutat Journey to the Edge of the Universe, partea întâi. L-am găsit. Ora 21:00. Eram în al nouălea cer. Am căutat apoi ziua de miercuri, Journey to the Edge of the Universe, partea a doua. Însă ziua de miercuri lipsea cu desăvârșire din revistă. Am crezut că înnebunesc. Am răsfoit revista pagină cu pagină și până la urmă am găsit și programul zilei de miercuri. Ziua de miercuri nu exista deloc, în schimb toate informațiile zilei erau îndesate la sfârșitul zilei de marți, ca și cum miercurea ar fi fost un fel de apendice al acesteia. Am rupt revista, am aruncat-o la coș și m-am dus să mă culc. Nu am putut să închid un ochi toată noaptea.  

Când m-am sculat, m-am repezit la coșul de gunoi. Trebuia neapărat să verific dacă fusese doar un vis aiurea, cum sugera doctorul, sau era chiar realitatea. Am pus cap la cap cele patru bucăți de revistă și am căutat din nou documentarul. Cel de marți era la locul lui, în timp ce jumătatea a doua era înghesuită cu întreg programul zilei de miercuri în finalul zilei de marți. 

Era clar că cineva îmi juca feste. Am început să caut prin casă, sub pat, în șifonier, în cămară, în dulapurile din bucătărie, pe balcon. Nu era nimeni. Și totuși eram convins că cineva îmi juca feste. Nu erau decât două opțiuni, ori cineva îmi juca feste, ori documentarul ăla extraordinar îmi schimbase viața, așa cum o cunoscusem eu până marți. Cum se întâmplase asta, nu aveam nicio idee, dar îmi părea ciudată legătura între ceea ce văzusem în revistă și ceea ce mi se întâmplase în realitate. Am stat o vreme încercând să-mi înăbuș fierberea interioară și gândurile care se prăvăleau grămadă peste marginile frunții, apoi m-am apucat iar să caut, de data aceasta mult mai temeinic și cu multă răbdare. Am deschis toate ușile șifonierului, sertarele, ușile biroului, ale dulapurilor din bucătărie, ușa frigiderului, a cuptorului, am cotrobăit prin cămară, printre lucrurile înghesuite pe balcon. Nimic. Ba da, ceva ciudat văzusem totuși. M-am întors la aragaz, am deschis din nou ușa cuptorului și am tras tava afară. Pe tavă erau cinci gândaci. Maronii, cu antene lungi pe care le agitau întruna. Nu s-au mișcat când am deschis ușa, deși m-aș fi așteptat să fugă. Nu avusesem niciodată gândaci în casă, așa că apariția lor tocmai în tava din cuptor m-a mirat foarte tare. 

- Ne-ai găsit, asta e. Felicitări! - am auzit un glas venind parcă din fundul cuptorului. 

- Poftim? - am întrebat cu răsuflarea tăiată. 

- Aveam nevoie de ziua aia, zău. Nu credeam că vei observa. Era o amărâtă de miercuri ca oricare alta. Nu ne-am repezit nici la sâmbătă, nici la duminică, am ales cea mai banală zi din calendar.   

Am căscat ochii cât cepele și cel mai mare dintre gândaci a observat și a clătinat din cap într-o parte și alta. 

- Nu te uita la hainele astea care te pot induce în eroare, a fost tot ce-am găsit mai bun la second-hand. Noi venim de pe XT298WM, sau T Coronae Borealis, așa cum o cunoașteți voi. Este o stea moartă.   

- O stea moartă... – am bâiguit eu, încercând să îi privesc mai atent pe gândaci și să observ prin mantia de chitină urmele unei civilizații extraterestre sofisticate. Nu prea am reușit. 

- O stea moartă, da. Desigur, fiind moartă nici noi nu avem zile. O vreme ne-am descurcat cu ce-am pus deoparte pe când steaua trăia. Dar s-au terminat și proviziile acelea. Așa că a trebuit să ieșim în Univers pentru a culege o zi de ici, una de colo, dacă vrem să supraviețuim. Vouă oricum nu vă trebuie toate. Nici n-ai fi observat că ai trecut peste ziua de miercuri fără s-o trăiești dacă nu era blestematul ăla de calendar de perete unde notezi zilele în care ai făcut exerciții. 

Rămân cu gura căscată. Deci ziua de miercuri chiar a lipsit cu adevărat, întâmplarea nu a fost o creație a imaginației mele. Dar nu s-a pierdut pur și simplu, ci a furat-o cineva. 

- Acum înapoi nu ți-o putem da, chiar dacă ai vrea. Am trimis-o acasă în magazia noastră de zile negre. Tu oricum nu mai ai ce face cu ea.

Complet bulversat nu pot face altceva decât să dau din cap precum câinele din lunetă. 

- Am strâns câteva luni bune la deplasarea asta. Nouă o să ne ajungă câțiva ani, căci noi le dumicăm bine, nu le consumăm aiurea ca voi. La voi nouăzeci la sută din timp se pierde nefolosit, căscați ochii pe net, vă pierdeți în discuții complet inutile, stați la televizor și urmăriți talk-showuri stupide, frământați gânduri sterile. 

Îmi însușesc reproșul. Are dreptate. Și sincer mă bucur că ziua de miercuri a ajuns la tipii ăștia care chiar știu să aprecieze timpul. Mă gândesc dacă nu cumva aș putea să le dau și ziua de sâmbătă, dar gândacul cel mare își scutură iarăși capul cu antene lungi și-mi tulbură gândurile. 

- Acum, dacă n-ai nimic împotrivă, noi am dori să ne întoarcem acasă. Scuze încă o dată dacă ți-am pricinuit neplăceri, nu asta am vrut. 

Și-au dispărut. Au dispărut pur și simplu, ca și cum nici n-ar fi existat. Mă așez în genunchi, scot tava și privesc lung în fundul cuptorului. Nu mai e nimeni. Mă gândesc la doctorul care mi-a făcut analizele. 

Sara Kali din Bhadrakali

Era înspre amurg, ieșisem să-l caut pe Fulger și să-l aduc îndărăt. Am întâlnit-o nu departe de casă, pe tăpșanul de la marginea satului unde vara băieții joacă fotbal, iar iarna fac oameni de zăpadă care se adună tot mai mulți pe măsură ce se împuținează lunile, până când iarna le termină, iar oamenii de zăpadă pleacă cu toții pe la casele lor de la Polul Nord, lăsând tăpșanul pregătit din nou pentru fotbal. Când am întâlnit-o eu era primăvară. Era o fetiță oacheșă îmbrăcată ciudat, cum nu văzusem vreodată îmbrăcată o fată. Avea picioarele goale și murdare, o serie de fuste lungi până în pământ purtate una peste alta, sau cel puțin așa îmi părea mie, pe care un pictor azvârlise parcă toate culorile rămase pe paletă de la ultima sa lucrare și o cămașă roșie cu mâneci largi cu câteva numere mai mari decât i-ar fi trebuit. Pe cap avea o basma la fel de colorată ca și fustele, dar nu legată sub bărbie cum purtau femeile de la noi, ci legată la spate de arăta ca o șapcă pentru băieți. În fine, peste pânza care-i acoperea părul, avea prinsă o bentiță de care atârnau bănuți mici argintii. Pletele negre precum pana corbului erau împletite în două codițe lungi ce-i atârnau pe lângă cap până aproape de brâu. Am întins mâna să ating unul dintre bănuții de argint, dar ea m-a plesnit degrabă și mi-a îndepărtat palma. 

- Nu pune mâna, prostule! 

- De ce? – am apucat să bâigui, speriat de reacția ei. 

- Ai să te frigi. 

- Să mă frig? Din ce cauză? Din cauza bănuților de argint?

- Ăștia nu sunt bănuți, prostănacule, sunt stele. Stele de pe cer. Le-a cules mama când m-am născut și mi le-a dat să le port.

- Bine, dar tu cum de nu te arzi? – am încercat eu să arăt că sunt bărbat și că nu mă las dus de nas atât de ușor.

- De ce crezi că port basmaua asta, deșteptule? Ca să mă apere de fierbințeala stelelor. E o basma specială, țesută cu fir de păr de vierme stelar. Știi, din aceia care fac găuri prin cer.

Auzisem ceva despre găurile de vierme, dar îmi imaginasem tot timpul că ele sunt doar un fel de a spune, nu că un vierme adevărat găurește într-adevăr cerul. Cum însă nu eram stăpân pe subiect am preferat să nu intru în detalii, deși tare mă pișca pe limbă s-o întreb cum de poți țese o basma din părul unui vierme care face găuri în cer.

Am privit-o atent și la prima vedere avea dreptate. Basmaua îi acoperea complet capul, niciun bănuț neatingându-i fruntea sau părul. 

- Cum te cheamă? 

- Sara Kali. Sara Kali din Bhadrakali – mi-a spus ea mândră și mi-a întins mâna. 

- Bhadrakali? Pe unde vine asta? – am mers eu mai departe strângându-i mâna și constatând că strângerea ei era foarte băiețoasă.   

Sara Kali s-a întors cu spatele și mi-a arătat un loc pe cer, cam pe la jumătatea distanței dintre locul de unde răsare soarele și cel unde apune, urmând drumul arcuit de pe bolta primăverii. 

- Și câți ani ai? 

- Trei milioane două sute – mi-a spus fără să clipească și asta m-a mirat foarte tare fiindcă eu tocmai împlinisem șapte și păream cam de aceeași vârstă. 

- Dar pe tine cum te cheamă? 

- Ted. Ted Mulligan. 

- Mă bucur, Ted! – a zâmbit ea. 

- Dar părinții tăi cu se ocupă?  

- Mama e vrăjitoare, iar tata e deșter – mi-a răspuns fără să ezite.

Tiii... m-am mai întâlnit niciodată o fată de vrăjitoare, mi-am spus ridicând sprâncenele, pe care le-am coborât la loc când am auzit cu se ocupă taică-su.

- Poate meșter.

- Nu! Deșter. E meșter cu degetele, adică deșter – m-a contrazis ea răspicat. 

- Adică... ce face? Uite zilele astea de exemplu ce a meșterit cu degetele? – am întrebat eu ca să mă lămuresc în privința abilităților domnului Kali și am privit-o în ochi să văd dacă taică-su meșterește sau deșterește, dar a acceptat varianta mea, poate din politețe, poate fiindcă nu ar fi vrut să ducă conflictul până la cer. 

- Zilele astea a schimbat o roată la carul mare și a pus o oiște nouă carului mic, căci cea veche era mâncată de draconide. 

- Carelor de pe cer? – am întrebat nelămurit, dar ea nu răspuns, ci doar a pufnit „pufff”, ca și cum ar fi vrut să spună „dacă îți răspund că da, oricum n-ai să mă crezi, așa că mai bine pufff”. 

Am rămas încremenit. Fata din fața mea, deși semăna foarte mult cu noi oamenii, părea să vină dintr-o altă lume, una mult mai mare și de foarte departe. 

- Bradacali asta e o planetă? În ce constelație e?

- Bhadrakali – mă corectă ea mânioasă, privindu-mă dușmănos pe sub sprâncenele adunate nori. Cu hhh, cum face pisica când se înfurie! Bhhh... Bhhhadrakali. Și da, e o planetă în constelația Alfa-betu Centauri. 

Mi-a fost teamă să o mai corectez, dar oricum nu mi-ar fi lăsat timp pentru asta și nici eu nu eram sigur dacă e Alfa-Beta sau Alfabeta Centauri. 

-  E o planetă cu o singură casă uriașă care înconjoară toată planeta. Și are o curte maaare cu multă iarbă și cu flori. Și cu un pârâu care trece pe lângă gardul de lemn. 

- Înseamnă că e o casă foarte mare sau o planetă foarte mica – am bombănit eu nedumerit, mai mult pentru mine decât pentru ea.

- Chiar așa e. E o casă foarte mare pe o planetă foarte mică – a confirmat ea. De altfel de pe planetele apropiate, planeta noastră nici nu se vede, se vede doar casa și pajiștea din față, ca și cum casa ar zburda singură prin Univers.  

- Deci mai sunt și alte planete locuite în jur?

- O, da. Pe Bhadrakali locuim doar noi, adică eu și familia mea. Dar pe planetele din jur locuiesc veri de-al doilea, de-al treilea sau de-al patrulea. 

- Și familia ta cat de mare? 

- Nici nu știu, pentru că în fiecare zi se mai naște câte un copil, dar atunci când copilul se naște bărbații din Bhadrakali pun mână de la mână și construiesc o cameră nouă în casa noastră, în timp ce femeile pun mână de la mână și o împodobesc cu podoabe făcute de ele.  

- Casa voastră arată deci ca un bloc din oraș – o întrerup eu. 

- Nuuu. Arată ca o casă cu multe camere. Peste care s-a construit o altă cameră, lângă ea o altă cameră, peste ea o altă cameră și tot așa. Mereu apare câte o cameră mai sus, mai în stânga, sau mai în dreapta. Uneori apare și în jos, căci la noi susul e de fapt josul josului, iar josul e susul susului. Planeta fiind mică, ne ia o zi să ajungem din stânga în dreapta și tot o zi să ajungem de sus până jos. 

Nu am priceput mare lucru din explicațiile Sarei Kali din Bhadrakali, dar mi s-a părut extrem de interesant locul de unde venea. 

- Și cât de departe de Pământ este planeta voastră? Ați călătorit mult ca să ajungeți aici?

- Ooo... e departe, e foarte departe. La cinci catralioane de ani-dragoste depărtare.  

- Catralioane de ani-dragoste? Asta ce mai e?

- Așa măsuram noi distanțele dintre oameni, și dintre planete, dar mai ales dintre oameni, în ani-dragoste sau ani-nedragoste. Pe planeta noastră dragostea e mai importantă decât lumina, cum e la voi. La noi întâi vine dragostea, apoi lumina, dar și întunericul, și pe locul trei pieptul de porumbel prăjit cu mirodenii la ceaun.  

Recunosc că m-a oripilat plăcerea a treia a bhhhadrakalilor, cum hhh cum face pisica, și m-am prefăcut că n-am auzit, în schimb mi s-a părut interesant modul lor de a măsura distanțele. 

- Adicăăă... nu prea înțeleg cum vine asta cu anii-dragoste și anii-nedragoste...

- E foarte simplu. Tot ce e an-dragoste se pune cu plus și tot ce e an-nedragoste se pune cu minus, înapoi nu ne întoarcem. Deci dacă ai mers înainte doi ani-dragoste și un an-nedragoste, în realitate n-ai înaintat decât un an - mi-a explicat Sara Kali, ca unui țânc nedus la școală, ceea ce până la urmă și eram. 

- Hmm... deci Bhadrakali e cu adevărat foarte departe – am murmurat eu încă confuz, neștiind să aproximez foarte precis cam câți ani-lumina ar însemna un an-dragoste. Cu atât mi puțin un an-pieptdeporumbelfript. 

- Să știi că da! – a încheiat Sara Kali apăsând pe Da.

- Aaa... dar stai așa, cum vine asta cu lumina și cu întunericul? Nu se poate să pui pe aceeași treaptă lumina și întunericul. Dacă îți place lumina, nu îți poate plăcea întunericul și invers. De exemplu eu am avut la grădiniță o fată căreia îi era cu adevărat frică de întuneric, iar mama ei îi lăsa întotdeauna veioza aprinsă pe noptieră. Fiindcă lumina îi place.  

- Prostii – a dat din mână Sara Kali ca și cum și-ar fi făcut vânt cu un evantai. Daca îți place lumina atunci trebuie să îți placă și întunericul, căci întunericul e pauza de lumină care te ajuta s-o iubești și mai mult. Dacă ai avea tot timpul lumină nici n-ai știi ce e aceea lumină, pentru că nu ar mai fi nicio diferență între noapte și zi și bucuria de lumină s-ar risipi în obișnuință. 

Am stat o vreme, am cugetat și i-am dat dreptate. Sara Kali din Bhadrakali, la cei trei milioane două sute de ani ai săi, judeca întocmai ca un pământean matur. Deștepți bhadrakalienii.

- Și de ce ați venit pe Pământ? 

- Ca să vă salvam! 

- Ca să ne salvați? De la ce? 

- De la moarte, evident! Lumea voastră e în pericol de distincție – a răspuns Sara Kali și fața ei era cât se poate de serioasă când mi-a spus asta. 

- Poate de extincție.

- Poate!

- Crezi că suntem în pericol? E din cauza gazelor de seră? A dioxidului de carbon? Poluarea, deșeurile, lipsa ploilor? Ce pericol ne amenință? 

- Nț, cel mai mare pericol e să vă înecați

- Oh, adică încălzirea globală! O să crească apele oceanelor atât de mult încât o să ajungă apa până la geamurile casei noastre? – am întrebat speriat.  

- Nuuu... o să vă înecați în timp ce înghițiți.

Am rămas înțepenit. Dintre toate belelele lumii, cel mai probabil era să murim înecați cu propriul bol alimentar? Oricât de deșteaptă o consideram pe Sara Kali, asta mi se părea de neacceptat. 

- Și tu cum o să mă poți salva de la înec?

- O să-ți dau un pumn în spate. Dar acolo unde numai eu știu, acolo unde trebuie. Că voi sunteți ca Haplea. Mai mult, mai mult, mai repede, mai repede. Nu știți decât să vă grăbiți, să vreți mai mult, mai repede, mai bun. În fine, asta e altă poveste... 

- Bine, dar ceea ce înghit nu ajunge în spinare, ajunge în stomac. De ce să îmi dai un pun în spinare?

Sara Kali pufni din nou, ca și cum tot ce spuneam eu era vorbă în vânt, în schimb, ceea ce spunea ea era piatră de temelie. 

- Ei, în stomac. Ajunge în stomac! 

- Bine, dar asta am spus și eu – am scrâșnit eu cu lacrimile aproape să răsară în colțurile ochilor.

- Nu, tu ai spus stooomac, iar eu am stomaaac. Și apoi tu nici măcar nu te-ai gândit la același lucru la care m-am gândit eu. Tu te-ai gândit la o chestie ca un sac mare. Eu mă gândesc la un dulăpior cu multe sertărașe. Chestii complet diferite, deci nu-mi spune mie că la asta te-ai gândit și tu. 

- La voi mâncarea ajunge în dulăpioare cu multe sertărașe? – am încercat eu timid o reconciliere. 

- Dar cine a vorbit de mâncare?

- Mâncare! Mâncarea aia cu care ar trebui să ne înecăm.

- Aaa... Nuuu... nu e vorba despre nicio mâncare, cine a pomenit de mâncare? Este vorba despre gândurile nespuse. E vorba despre mulțimea de gânduri care vă vâjâie prin cap și pe care le înghițiți în loc să le dați drumul. Cu asta o să vă înecați voi oamenii.

- Și crezi că tu ai să mă poți salva? – am murmurat eu. 

- Cu siguranță! – mi-a răspuns Sara Kali cu încredere. Ooo... dar să nu spui nimănui despre asta. Nu știu câți oameni vom putea salva. O să fiți destul de puțini, poate vei fi chiar singurul.      

(cred că va continua)

O toamnă ca o baltă adâncă

 „Dragul meu František

A venit toamna. Deși știam de atâta timp că are să vină, ciocănitul în ușă m-a surprins, așa cum te poate surprinde pe traversarea pentru pietoni trecerea în viteză a unui vehicul mult prea grăbit. Tocmai închideam ușa, una din multele uși pe care le-am închis în urma mea, pentru a deschide altele, când am observat ochii câinelui domnului Kadlec. Îi prinsese lesa de robinetul caloriferului din hol și urcase pesemne până la dânsul. Uitase probabil ceva și urma să se întoarcă. M-au înspăimântat ochii triști ai lui Kar, dragul meu František. I-am privit lung timp de câteva minute, căci nu mă grăbeam, de la un timp nu mă mai grăbesc nicăieri, și am înghețat. Tot împrejurul acela rece, umed, întunecat, înecat în rafale de vânt, parcă s-ar fi adunat în ochii lui Kar. L-am mângâiat pe cap, dar el nici n-a clipit, ca și cum n-ar fi fost conștient de toamna din ochii lui, iar ceea ce vedeam eu acolo nu-l deranja niciun pic. Sau poate că eu am pus și frigul și umezeala și vântul în ochii lui Kar, iar el nu e decât Kar cel pe care-l știm cu toții de când lumea, niciun pic schimbat, nici eu nu mai știu, sunt atât de confuz. Am ieșit pe ușă degrabă în speranța că domnul Kadlec nu va coborî până să apuc eu să descui ușa și să ies, și nu-mi va cere socoteală pentru ceea ce va fi găsit în ochii câinelui său. 

Afară e o altă lume, o lume cu care nu sunt obișnuit. Am crezut că va fi vară mereu, soare, adieri calde de vânt, ciripit de păsări, flori, cer bleu de mătase. Însă orașul arată trist. A păstrat câteva culori risipite de vară, ca o copilă ce-și aruncă în dreapta și-n stânga zâmbetele fără teama că va rămâne vreodată fără ele, pe care le-a adunat în frunzele copacilor, dar în rest cenușiul acoperă totul. Cerul nu se mai vede, între el și pământ a crescut o pajiște de umbrele împerecheate cu aripi răvășite de păsări, ca o pătură groasă de licheni și iarbă, dar chiar dacă s-ar fi văzut nu cred că l-aș fi putut recunoaște. Azi n-am mers nici mai mult, nici mai puțin decât de obicei, dar am simțit că obosesc. Obosesc repede, dragul meu. Mă obosesc mai ales vorbele multe și fără sens, în special cele ascuțite și cele abrazive. Mă obosesc și gândurile, ridicate de vânt din colțurile întunecate și înguste ale înlăuntrului, ca într-un nor greu de frunze uscate. Și deși am mers cu pas vioi, nu am reușit să mă încălzesc deloc. Nu mă mai încălzește nimic, chiar nimic. Cu greu găsesc ceva care să mă înfioare. Tot drumul am strâns haina pe lângă mine încercând să-mi țin aproape de piept tot ceea ce-mi aparține, trecutul, memoria, bucuriile. Necazurile nu, pe ele încerc să le țin departe. De când a venit toamna, necazurile, mai mari sau mai mici, au crescut ca niște balauri. Când ridic ochii din pământ le văd capetele mișcându-se nestăpânit într-o parte și alta. Din când în când deschid gura și lungile șiruri de dinți ascuțiți taie felii subțiri în aerul dens, pe care le mestecă nervos și le scuipă ca pe niște broboane de rouă. În mod neașteptat, nu fac niciun fel de scandal, nu urlă, nu scrâșnesc, doar se mișcă agitați încolo și-ncoace, călcând apăsat, oh, mi-e și teamă să nu prindă pe cineva sub tălpile lor uriașe. 

Cred totuși că cea mai mare schimbare adusă de toamna asta surprinzătoare a fost de fapt nu în împrejur, ci în interiorul meu. Deși până acum eram plin de energie și dornic să încep proiecte noi, de la o vreme nu-mi mai doresc nimic. Și asta clar nu e bine, căci după ce se va termina toamna va începe iarna și atunci va fi cu adevărat greu.   

Of, Doamne, František! Stau și mă uit împrejur și nimic nu mai seamănă cu ceea ce era acum ceva vreme. Nici nu mai recunosc lumea în care am ajuns. Florile doamnei Poborský s-au uscat toate și au dispărut pur și simplu din jardiniere, domnul Vonášek nu mai iese la cumpărături cu bicicleta, zidurile colorate din cartier s-au acoperit cu o pojghiță cenușie de ploaie, domnișoara Poštulka nu-ți mai scoate la plimbare pudelul, vântul a despuiat copacii iar aceștia șed în mijlocul potecii, cuprinși de jenă, acoperindu-și cu ramurile subțiri părțile rușinoase, în timp ce chipul bătrânei doamne Skuhravý nu mai apare deloc în fereastra întredeschisă, mă tem că a și murit între timp singură în casă. Mă simt atât de înstrăinat de lumea din jur. 

Însă în tot cenușiul acesta ce mă înconjoară, am găsit astăzi ceva sclipitor. Când am ieșit să mă plimb, am descoperit în imediata apropiere a vilei o baltă. Probabil îți amintești că în stânga vilei în care locuiesc este un teren viran, unde ar fi trebuit probabil să fie construită o altă clădire, dar pe care cresc acum ierburi sălbatice. Ei bine, acolo s-a adunat apă de la ultimele ploi și s-a format o baltă. M-am uitat înăuntrul ei și m-a mirat că, deși nu poate fi prea adâncă, nu i se vede fundul. Și nici chipul meu nu se reflectă în oglinda de apă. Asta mă miră grozav și am de gând să cercetez mai departe în zilele ce vin.

Închei aici cu speranța că lucrurile se vor vedea mai bine în perioada următoare și îți urez numai bine. 

Al tău mereu,

Franky” 

„Bunul meu prieten

Înțeleg de bună seamă ce spui. Din păcate ăsta e mersul vremurilor, știi foarte bine și tu asta. Nu putem decât să ne obișnuim cu schimbările. Trebuie să ne urcăm în trenul ce trece și să ne găsim un loc într-unul dintre compartimente, indiferent de-l simțim confortabil sau nu, dacă vrem să mergem până la capăt. Nu putem nici să privim trenul de la distanță cum trece și nici să plecăm aiurea pe jos.  

Dacă aș avea o oaie ți-aș trimite-o ca să stați împreună de vorbă în după-amiezile ploioase. Cum însă nu am, nu pot decât să-ți trimit un desen cu o oaie. Cea din desen nu va scoate nicio vorbă toată ziua, dar cu siguranță îți va da niște sfaturi utile peste noapte dacă o lași să șadă pe noptieră.

De asemenea, te sfătuiesc să-ți cumperi și tu o umbrelă. Umbrela ta se va împleti cu umbrelele celelalte și cu aripile păsărilor răvășite de vânt, iar lumea ta se va înălța cu o treaptă. 

Al tău dintotdeauna,

František”

 

„Dragul meu František

Trebuie neapărat să-ți vorbesc despre întâmplarea asta extraordinară. Este vorba despre balta de care ți-am povestit în ultima scrisoare. După ce am timbrat plicul și l-am pus la poștă, am fost din nou acolo. Am aruncat un ochi înăuntru și l-am văzut pe Tomáš. Cred că ți-l mai amintești pe Tomáš Bittengel, colegul de bancă dintr-a opta. Era acolo sub ochii mei, deși nu l-am mai văzut probabil de cincizeci de ani. Stătea pe fundul bălții și scria ceva într-un caiet cu linii paralele orizontale. Își înmuia creionul între buze și scria apăsat în caiet fără să arunce vreun ochi în jurul său. Nu părea deloc afectat de apa care-l înconjura și îi intra în ochi, în urechi și în gură. Fundul bălții tot nu se vedea, dar un mănunchi de dungi verzi, ca pletele lungi de fată, se unduiau prin apă ca într-un dans lent. Am căutat să-mi văd propriul chip reflectat, însă tot n-am reușit. Iar asta mă intrigă mai mult decât prezența lui Tomáš. Nu înțeleg de ce pot vedea pe altcineva, dar propriul chip nu pot să mi-l văd, ca și cum eu n-aș exista.

Azi am fost din nou la baltă! E incredibil, František! În afară de Tomáš, care era tot acolo scriind cu creionul lui chimic în caietul liniat pe care-l ținea în poală, l-am zărit și pe plăvanul de Pavel Mikloško. El m-a salvat când era cât pe ce să mâncăm o bătaie soră cu moartea de la cei din cartierul Zizkov. Treaba fusese cât se poate urâtă, unii aduseseră și cuțite și erau extrem de mânioși. Pavel stătea la o masă soioasă a unei terase ieftine din fundul bălții și sorbea cu sete dintr-o halbă cu bere. După ce a băut toată berea și și-a șters buzele umede cu mâneca cămășii, a scos pachetul de Dalila și a tras dintr-o țigară cu atâta poftă că era cât pe ce să-i ajungă jarul până la degete. Pavel nu s-a schimbat aproape deloc în toți anii ăștia. Sigur, s-a maturizat, dar are tot un aer de plăvan cu capul în nori, nori care-i intră în țeastă printr-o ureche, i-o umple, și ceea ce rămâne îi iese pe partea cealaltă. E subțire și lung ca un chișcar pus la uscat cu sare, iar hainele stau pe el ca pe sperietoarea de grauri. I-am tot făcut cu mâna, dar Pavel nu m-a văzut. Am băgat și mâna în apă, însă nu am reușit să îl ajung. Ba chiar m-am așezat și în genunchi, mi-am suflecat mânecile și mi-am întrodus brațul până la umăr, dar fără folos. Chiar așa m-a surprins domnul Kadlec, vecinul de deasupra, nici nu știu ce-o fi gândit despre mine.   

Oh, František, n-o să-ți vină să crezi. Azi am fost din nou acolo, știi tu. Era plin de lume înăuntru. Toți oameni cunoscuți pe care i-am pierdut demult din vizor, ba unii credeam c-au și dat ortul popii de când nu i-am văzut. Însă erau acolo, își vedea fiecare de treaba lui învârtindu-se dintr-o parte în alta, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar cel mai grozav e c-am văzut-o pe Eliška. O mai ții minte pe Eliška?! A fost prima mea dragoste. Șiii... dacă stau bine să mă gândesc și ultima. Restul au fost doar tulburări ale înlăuntrului, un amestec de atracție animalică și înfiorare temătoare cu nedeschise petale, ca trandafirii ce dau a înflori în toamna târzie și rece. Eliška era la fel de frumoasă ca atunci când am privit-o pe malul râului. Era la picnic cu prietenele ei, iar mie mi-a fost atât de teamă să mă apropii. Noroc că una dintre fete m-a văzut cum le privesc pe furiș din dosul trunchiului bătrân de castan și i-a șoptit ceva la ureche. Eliška m-a privit atunci ca o ciută sălbatică, a clipit de câteva ori din gene, apoi s-a întors și a chicotit mai departe cu prietenele ei. Tot cu prietenele ei era și acum. Însă nu mai erau niște copilițe, ci niște tinere doamne cu umbreluțe de soare din bambus și pânză colorată, cu rochii diafane și coafuri elegante. Din păcate nu am reușit să o văd foarte bine pentru că, așa cum ți-am spus, era multă lume acolo și abia puteam să deslușesc chipul său printre atâtea. Și oricum, după ce am zărit-o am închis ochii. Nu mi-a făcut bine, František, nu mi-a făcut bine deloc. Tu știi doar că mie nu-mi place să mă uit îndărăt, ci doar înainte. Mi-e teamă de...

Dar poate ar fi mai bine să mă opresc aici. Închei cu speranța că lucrurile se vor vedea mai bine în perioada următoare. 

Al tău mereu

Franky”

„Stimate domnule František Skála

Vă trimit dumneavoastră această misivă pentru că am constatat că sunteți singura persoană cu care prietenul nostru comun a ținut legătura în ultimii ani, de când s-a mutat în Třinec. Numele meu este Miroslav Kadlec și sunt vecinul care locuiește la etajul unu, în timp ce dumnealui locuiește la parter. Având în vedere că František nu a mai dat niciun semn de viață vreme de-o săptămână și că din apartamentul său nu s-a mai auzit niciun zgomot, mi-am permis să anunț poliția și împreună cu ei să intru în apartamentul care arăta de parcă František ar fi locuit acolo până mai ieri. Scrisoarea trimisă de dumneavoastră ședea deschisă pe birou, iar la capătul lui erau așezate teanc o mulțime de alte scrisori, toate având numele dumneavoastră la expeditor. Oricât a fost scotocit apartamentul și împrejurimile, dumnealui a fost de negăsit, de parcă prietenul nostru s-ar fi evaporat odată cu apa ce băltește pe trotuare și s-ar fi ridicat pe nesimțite la ceruri. Poliția l-a dat în urmărire, și eu și ei așteptând un semn de pozitiv de la vreo persoană ageră în priviri care să-l fi văzut de curând prin oraș. 

Totuși, din punctul meu de vedere, speranțele sunt foarte mici. František era abătut în ultima vreme și de vreo zece zile a tot dat târcoale unei bălți care s-a format în stânga vilei în care locuim. Deși balta nu e mai adâncă de-o palmă, tare mi-e teamă, stimate domnule, că prietenul nostru comun s-a înecat în ea, deși n-aș putea să vă explic cum s-ar fi putut întâmpla una ca asta. De altfel, a trecut deja o lună și poliția nu a primit nicio veste. Nimeni nu l-a văzut pe František de când am declarat poliției dispariția sa.

Dacă credeți că vă pot fi de vreun folos în legătură cu această uimitoare poveste în care este implicat prietenul dumneavoastră, vă rog să-mi comunicați și voi face tot ce pot să ajut. 

În încheiere nu mă pot opri în a-mi exprima teribila mirare constatând că atât dumneavoastră, cât și vecinul meu purtați același nume și aveți aceeași adresă de corespondență.  

Cu deosebită stimă și considerație

Miroslav Kadlec 

Třinec, 5 octombrie 1964”

Cafele este?

Sunt în Medgidia. E cald. Mă învârt pe lângă spital și caut să-mi cumpăr un suc. În fața mea pe trotuar un bărbat cu șort negru cu dungă argintie de boxer, maieu fără mâneci tot negru, șlapi, ghiul și lanț. Lângă el o femeie tânără, uscată ca o teacă de fasole, cu părul galben viu, contrastând puternic cu tenul închis și purtând o rochie în culori țipătoare care sporovăiește cu el. Lângă ea, o alta mult mai în vârstă, și mai uscată, îmbrăcată într-o rochie albastru-metalic, care a tăcut tot drumul. Trecem prin fața unui chioșc mic cu două mese afară, care vinde snacksuri și băuturi.

- Șefu, cafele este? – întreabă politicos bărbatul. 

Băiatul care șterge mesele îi arată din cap automatul de cafea și mormăie în barbă abia auzit.

- Numa’ la dozator.  

Cei doi par nemulțumiți și merg mai departe. După ce au trecut de chioșc femeia cu păr galben începe să  hăhăie.

- Hă, hă, hă, ăștia nu știe că noi nu bem de la vibrator. 

Grota din spatele casei

Aveam șase ani pe atunci. Părinții mă iubeau nebun, si pe mine și pe sora mea mai mică, dar erau foarte ocupați cu viața. Trebuiau să-și croiască un drum, deși nu i-am văzut niciodată cu foarfeci sau cu ac și ață în mâini, trebuiau să construiască casa visurilor, vorba vine, puteau cumpăra și una de-a gata și să pună bazele unei familii sănătoase. La asta chiar lucrau de zor tocmai când eu împlineam șase ani. Fiindcă aveau foarte puțin timp pentru mine, îmi plăcea să-mi petrec zilele de vară în curte, în spatele tufelor de liliac sălbatec, sub mica ridicătură de pământ căreia eu îi spuneam emfatic colina. Aici sunt dator cu o explicație mai detaliată. Familia noastră locuia la marginea satului, într-o căsuță destul de modestă, dar frumoasă, din lemn și chirpici, însă având o curte uriașă, sălbatecă și plină mereu de surprize. Tata spunea întotdeauna că el vrea să trăiască în mijlocul naturii și că, spre deosebire de oameni unde e invers, la ceea ce te înconjoară e mult mai important ce-i în afară decât ce-i e înăuntru. De aceea casa noastră era fără pretenții, în schimb curtea, să fi tot fost vreun pogon, era absolut imensă, de departe cea mai mare din tot satul, ba chiar și din satele din jur. În fața casei era un petec de pajiște pe care mama și tata își așezau scaunele pliante și-și beau dimineața cafeaua și pe care tata o întreținea cu sfințenie, cosind săptămânal iarba cu un băț lung ce-avea în vârf două cuțite. Apoi, de-o parte și alta a casei era gradina de legume, apoi meri, peri, caiși, cireși, vișini, pruni, un gutui, un nuc, pomi pe care tata nu-i îngrijea niciodată și care atunci când fructele dădeau în pârg, țipau după vecini să vină să-i scape de greutatea în plus, ca o femeie gravidă în ultima lună ce țipă după infirmieră simțind că-i timpul să-și deșarte odrasla. Pe lângă gard creșteau căpșuni, zmeură și mure, pe care tata le plantase când ne mutasem și care se înmulțiseră dușmănos, dar de care ai mei își aminteau doar atunci când fructele începeau să-și arate fețele roșii și rumene dintre frunze și să le scuture ca pe niște clopoței în vânt. În fine, dincolo de peretele din spate al casei se întindea sălbăticia. Erau ierburi înalte cât un copil de șapte ani, urzici care săreau să te prindă de picior dacă nu erai atent, ciulini cu dinți ascuțiți și rânjet tăios gata să muște oricând, brusturi cu frunze mari cât umbrela sub care te puteai adăposti de ploaie, câteva sălcii plângătoare ce lăcrimau amarnic, mai ales toamna și primăvara când se schimba vremea, tufe de liliac sălbatec care te înnebuneau cu miresmele lor, dar și multe ierburi-floare ce împânzeau verdele cu stropi de culoare din martie până-n octombrie. Sălbăticia era tăiată în lung și-n lat de poteci făcute cu pasul, care după fiecare ploaie începeau să se piardă printre ierburi, dar cărora tata și mama le restabileau autoritatea, mai ales în serile cu lună plină când le băteau de sus în jos și de la stânga la dreapta ca doi inorogi nestăpâniți până cădeau osteniți în iarbă. Mie cel mai mult îmi plăcea să mă ascund în spatele tufelor de liliac. Se făcea acolo un fel de sanctuar al sigurității, un loc mărginit de tufele de liliac pe de-o parte și de colina nu foarte înaltă, ca un cub de iarbă din mijlocul curții, de cealaltă parte. Era un loc ascuns vederii oamenilor, ba chiar și a păsărilor sau a vietăților cu patru picioare. Multă vreme am considerat că dacă cineva ar fi făcut o hartă detaliată a satului nostru, locul acela nu ar fi apărut deloc, fiind pur și simplu înlocuit cu o bucată de sălbăticie ca cele din jur, ca și cum nici n-ar fi existat. Îmi adusesem acolo soldații de plastic, revistele cu Mickey Mouse și cu Pluto, monezile vechi găsite pe ici pe colo, pentru unele fiind nevoit să scarmăn cu unghiile pământul împietrit, borcanele în care ofeream găzduire noaptea la standard premium, cu pat de iarbă și plante aromate, diverselor gângănii găsite prin grădină, frunzele presate, pietrele rotunde de dimensiunea unui ochi, și care chiar arătau ca un ochi viu, descoperite în miezul colinei și multe altele. Cum însă cu timpul lucrurile strânse au fost tot mai multe, am săpat în colina sub formă de cub o mică adâncitură, unde le-am ascuns pentru a le feri de vânt și de ploaie. Am adus o pelerină galbenă și veche de-a tatei din care am tăiat spatele, fiindcă avea suprafața dreaptă cea mai mare, pentru a face mica mea grotă impermeabilă. Apoi lucrurile au început să se complice. Pe lângă faptul că ai mei erau ocupați toată ziua cu viața, au mai apărut și alte probleme. Îi auzeam seara din camera mea de la mansardă vorbind aprins despre datorii, despre dobândă, despre inflație, despre robor și recunosc că m-am speriat. Ai mei erau oameni blânzi și buni și calzi. Cel mai adesea vorbeau despre flori și despre albine și despre fluturi și despre adierile de vânt. Așa că atunci când i-am auzit povestindu-și despre lucrurile acelea îngrozitoare, mi-am imaginat că ele sunt niște păsări uriașe care se hrănesc cu carne de om și care puteau să distrugă într-o clipă tot ce clădiseră ai mei, un fel de archaeopterycși ai vremurilor noastre. Așa că începând de-a doua zi, am decis că ar fi mai bine să lărgesc mica mea grotă săpată în colina din dosul tufelor de liliac sălbatec. Pentru asta am folosit o cutie de sardine din cele multe risipite prin curte, în care tata aduna apă de ploaie pentru bondari și ale lighioane cu aripi însetate și folosind-o ca pe-o lopățică am tot săpat și-am tot săpat, până când locul a devenit destul de larg încât să încap și eu pe lângă comoara dosită. De-acum aveam un loc al meu unde mă puteam retrage dacă noii archaeopterycși aveau să atace vreodată casa familiei mele. Și chiar dacă nu aveau să atace. 

Am fost un copil timid toată viața. Fiindcă locuiam la sat și eram departe de majoritatea caselor, nu prea aveam în jur copii cu care să mă joc. Cu sora mea mai mică nici nu se punea problema. Abia la școală i-am întâlnit, dar nu mi-a plăcut niciunul. Foloseau chestii care pe mine mă descumpăneau, cum ar fi niște telefoane mici cât palma, spre deosebire de al nostru care era cât pendula, cu care nu numai că puteai să vorbești, dar puteai să te și vezi cu alți oameni, ba chiar să-ți trimiți mesaje sau fotografii și discutau despre lucruri care mie îmi erau de neînțeles, ca microunde, stic, leptop, uairles jâpeg și multe altele. Lor nu le plăceau în schimb nici bondarii, nici libelulele, nici coropișnițele, nici frunzele de peliniță, nici mierla, nici pițigoiul. Așa că în timp, grota din spatele tufelor de liliac sălbatec a tot crescut. Întâi ca să încapă în ea cărțile, tot mai multe și ele, apoi mici piese de mobilier, cum ar fi un scaun cu piciorul rupt, căruia i le tăiasem pe toate și îl făcusem măsuță, sau cutia de pălării a mamei pe care o făcusem bufet de vase, câteva tacâmuri, o farfurie, o cană, o pufoaică veche și uzată, pe care tata o pusese în cușca câinelui să-i țină de cald iarna, dar pe care eu i-o furasem și o făcusem culcuș pentru mine, și pentru care tata s-a certat cu câinele o săptămână încheiată încercând să afle de la el unde a ascuns-o. În timp am mai adus lumânări și chibrituri, săpun, apă aveam de la ploaie, un prosop de față, dar și unul de picioare. Și cum lucrurile adunate încă se mai înmulțeau, am mai săpat puțin și am separat spațiul într-o cămară și o cameră numai a mea. 

Din clasa a cincea doamna învățătoare ne-a părăsit, ceea ce m-a dezamăgit cumplit. Au venit alți oameni, care s-au perindat unul după altul, unul ieșea, altul intra și tot așa, ce s-au prezentat a fi profesorii noștri. Dar nu erau profesori și cu atât mai puțin ai noștri. Ei erau ai nimănui, cum ale nimănui erau vorbele pe care le lăsau pe colțul catedrei înainte să iasă. Singurul lucru care mi-a plăcut din acea vreme au fost cărțile, pe care le devoram ca pe clătitele cu dulceață de zmeură. Schimbarea aceasta m-a făcut să fiu și mai retras decât eram. Mama și tata n-au observat fără îndoială nimic, pentru că luam în continuare note satisfăcătoare și ei erau mulțumiți că sunt pe calea cea bună și că o să devin un om serios cu picioarele pe pământ. Ceea ce nu știau ei era că eu devenisem deja un om serios cu picioarele sub pământ. Îmi plăcea locul acela. După ce mâncam în casă, ieșeam în gradină și mă cufundam în el ca într-un ciubăr cu apă caldă, din care ies aburi moi ce se deșiră în aerul din jur în fluturi străvezii ce-și luau apoi zborul și se legănau pe pereți. Ziua ascultam mierlele și privighetorile, uneori presura sau cănărașul sau mărăcinarul, iar seara greierii și cosașii. De multe ori se auzeau din gospodăriile satului cocoșii ce păreau că se iau la întrecere în a incrusta în pacea nopții numele păsăretului pe care-l țineau sub aripă, cu-cu-ri-gu, cu-cu-ri-ga, cu-cu-ri-mea. De la o vreme chiar începusem să iau cărțile de școală în grotă și să-mi fac temele acolo. Era mai multă liniște, simțeam mai multă împăcare cu tot împrejurul, ca și cum marginile ei pământii ar fi protejat înlăuntrul de tot urâtul lumii. Aveam și o lanternă pentru drumeții, al cărui corp se ridica lăsând loc unui tub luminos care funcționa ca o veioză. Astfel, puteam citi toată noaptea, de fapt până când mama ieșea în cadrul ușii intrigată strigând după mine: „copileee, ești pe aici?”. Citeam și în plus față de teme, citeam multe cărți, întâi de povesti, apoi pentru tineri și în cele din urmă am început să citesc cărțile pentru oameni mari din biblioteca părinților. Luam câte una, să nu li se simtă lipsa, o citeam și o puneam înapoi. Când am început liceul, de necaz, am citit trei cărți în ultimele două zile înainte de deschiderea școlii. 

Însă cea mai mare schimbare din viața mea nu a fost nici încheierea ciclului primar, nici începerea liceului, ci descoperirea lui Nox. L-am întâlnit într-o zi la capătul dinspre lac al grădinii, pe acolo pe unde cărările se subțiau atât de mult, încât păreau mai degrabă mângâieri ale vântului prin coama de iarbă, decât pași de pământ. Mi-a spus că el locuiește în satul de peste lac și a aruncat mâna înspre apus fără să indice vreun loc anume, deși eu știam cam pe unde e lacul și că nu se află nicio așezare dincolo de el. Vrei să ne jucăm, m-a întrebat, dar eu eram prea mare ca să mă mai joc, așa că i-am povestit mai degrabă despre grota din-dărătul tufelor de liliac sălbatec. Iar Nox a vrut să vadă imediat locul și tare i-a mai plăcut. A intrat, s-a culcușit în pufoaica transformată în pat, a mâncat biscuiții din farfurie, a băut apa din pahar și în cele din urmă a ieșit și mi-a spus încântat: este foarte frumos aici la tine, nu vrei să fim prieteni și să locuim amândoi aici? N-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu aveam niciun prieten, iar Nox părea un tip tare de treabă. El a fost primul care a luat de jos una dintre cutiile de sardele ce foloseau drept rezervoare de apă pentru păsăret și gândaci și a început să sape. Trebuie să o lărgim ca să încăpem împreună. O să facem o cameră a ta, una a mea și o sufragerie unde să stăm amândoi la taclale. A, și o bucătărie! Plus o cămară! La treabă, avem de muncă, a mai adăugat el și a început să sape cu însuflețire. Deoarece colina ajunsese să fie prea mică pentru proiectul nostru, am început să săpăm în jos, având însă grijă să nu ne adâncim foarte mult. În câteva săptămâni locul era gata, exact așa cum îl descrisese Nox. Iar acesta a fost doar începutul. Am locuit în casa de sub pământ câțiva ani. Nu ieșeam de acolo decât ca să merg la școală, să mănânc și să mă culc. În rest trăiam acolo, în noua mea lume. Nu, ca să fiu corect, în lumea mea și a lui Nox. Eram tare încântat de prietenia noastră. Era exact ca mine, îi plăceau aerul curat, gâzele, florile, frunzele colorate, pietrele, ploaia. Nu-l interesau însă deloc cărțile, dar chiar deloc-deloc, de aceea cât timp eu citeam, ceea ce-mi ocupa mare parte din timp, el se uita la stele. Privea stelele chiar dacă era zi și eu nu le vedeam. Dar el le vedea. Uite, acolo e Orion, îmi explica el avântat, e una dintre cele mai complexe constelații, Alnitak, Mintaka și Alnilam fiind cele mai strălucitoare stele. Acestea formează Centura lui Orion. Celelalte, de jos, formează Sabia lui Orion și sunt mai puțin luminoase. Lângă Orion sunt Câinele Mare și Câinele Mic, care-l ajută la vânătoare, precum și Taurul pe care el îl vânează. Iar prin apropiere trece și Iepurele, pe care Orion nici nu-l bagă în seamă, dar și fluviul Eridan. Una din stelele extraordinare ale lui Orion este Betelgeusa, care este o stea bătrână, ce s-a retras ca să moară pe umărul drept al lui Orion. Știi, numele constelației vine de la a un vânător gigantic crescut în poveștile de început de lume grecești, care a fost ucis de un scorpion la fel de uriaș și zeii l-au ridicat la cer ca să-l salveze de la o moarte definitivă. De fapt mulți spun că numele e mai vechi și vine de la akkadianul Uru-anna, care înseamnă Lumina din Ceruri și de acolo l-au luat de fapt grecii. Ei, uite d-asta îmi plăcea mie Nox, pentru că vedea lucruri pe care alți oameni nu puteau deloc să le vadă, sau nu puteau să le vadă odată cu Nox, ci li se înfățișau acestora mult mai târziu, după ce Nox deja terminase de vorbit cu ele și descoperise între timp altele noi cu care așezase la palavre. Pe lângă faptul că știa o sumedenie de lucruri, care pe mine mă uimeau, Nox era și foarte priceput la chestii lumești. De exemplu el s-a gândit să tragem apă în căsuța noastră de la cișmeaua din gradină, punând o conexiune care ramifica firul de apă și spre rezervorul din curte și spre grotă. Apoi tot el a venit cu ideea să tragem curent. La fel de simplu, am legat două fire la tabloul principal, pe care le-am tras apoi pe sub pământ, iar în capătul din grotă am legat un bec. Am adus și un primus care a fost perfect pentru gătit, astfel încât nu mai era nevoie să merg nici la masă în casă. 

Niciodată n-am crezut că e atât de ușor să-ți construiești propria lume. Totul a mers perfect, fără poticneli, fără icnete, fără încrâncenări. Curând aveau să afle și alți oameni despre grota noastră și au început să întrebe de ea. Cel mai curios a fost un bătrân care locuia în celălalt capăt al satului, într-un bordei de pământ, asemănător cu al nostru. Bătrânul știa multe povesti și mai stătusem cu el pe băncuță la vorbe, iar el îmi depănase plăsmuiri pe care nu le auzisem niciodată și nici nu le citisem în cărți. O vreme am crezut că sunt întâmplări din propria-i viață, dar erau prea fantastice să i se întâmple chiar lui. Putem să-l primim și pe el, a spus Nox, iar eu l-am privit înmărmurit. Asta era de-acum altă treabă. Aducerea unei alte persoane însemna de fapt să îi dăm grotei din spatele tufei de liliac sălbatec alte dimensiuni și nu vorbesc de dimensiunile fizice. Dacă până atunci fusese un culcuș pentru doi copii zburdalnici, de acum devenea o altă așezare omenească, unde oamenii veneau să se așeze într-o nouă formă. Nu mă speria ideea, dar aveam senzația că în loc să mă adâncesc în pământ, urc astfel către cer, că mă apropii de Orion, cu sabia scoasă, gata să vânez iepurele, căci taurul îl păstram pentru el. Am luat toți trei cutiile de sardine și am săpat mai departe, construind încă o cameră. Și totul a funcționat perfect. Doar că... de aici a început nebunia. Întâi a venit fata învățătoarei pe care n-am putut s-o refuz, apoi prietena ei cea mai bună, apoi nepotul lăptarului, sora brutarului, fiul fierarului, finii preotului și alții și alții. Când cei care săpau au devenit atât de mulți încât nu am mai găsit în grădină cutii de sardine, i-am spus tatălui meu să mai cumpere, pentru că îmi plac foarte mult sardinele. Și a fost teribil de mirat să vadă cât de mult îmi plăcuseră, în două zile am terminat zece cutii, așa că mi-a mai cumpărat. 

Când Nox mi-a spus că trebuie să facem o stradă și câte o casă pentru fiecare locuitor am crezut că glumește. Dar nu glumea. Nu vezi ce înghesuială este aici?! Câte camere să mai facem la casa asta neîncăpătoare?! Și apoi poți să-ți construiești casa aia pe care au visat-o ai tăi și pe care n-au apucat s-o construiască niciodată, a spus el și în priviri i-a apărut o licărire cum nu mai văzusem la nimeni altcineva. Asta m-a copleșit emoțional și m-a făcut să-i accept propunerea. Iar de aici a început transformarea totală. Am săpat întâi un coridor lung care a fost strada principală, apoi, în stânga și-n dreapta, casele. Fiecare a construit cum și-a dorit, nu exista nicio regulă și nicio opreliște, totul a depins de fantezia fiecăruia. A mea avea jos o bucătărie și o cameră de zi în care să-mi țin cărțile, iar sus două de noapte, una a mea și eventual a soției, dacă aș fi găsit una, și una pentru copii, pentru când m-or fi vizitat după ce îi voi fi făcut și ei vor fi plecat la casele lor. În fine, sus de tot, imediat sub acoperiș, un atic, numai pentru mine, unde să stau, să citesc și să privesc lumea care se perindă pe sub ferestre. Treaba n-a mers deloc ușor, intrasem deja la facultate și strada cu case nu era gata. De fapt a mers ușor, doar că a durat ceva. Abia când fiul librarului, oh, da, deja se aflase despre noi și în oraș, când fiul librarului ni s-a alăturat, a venit și cu ideea să săpăm cu scoici. M-am uitat la el năuc, văzusem și eu poze cu marea și scoicile nu erau mai mari de un deget. Cu scoici? Atunci el scos din buzunar o fotografie și mi-a arătat o scoică mare, cam cât o lopata, albă, înfășurată în jurul propriei axe ca un șarpe boa pe creanga copacului. Nu știu de unde le aducea, dar cum venea un nou locatar al orașului nostru, băiatul librarului aducea o scoică nouă. Cuiva i-a povestit că le scoate din Bătrânul și Marea, dar mie nu mi-a spus nimic în față și nici eu n-am întrebat. Cert e că după ce au sosit scoicile, treaba a mers mult mai repede. Și în mod miraculos odată cu folosirea lor în oraș, totul a devenit din ce în ce mai luminos, probabil fiindcă aveau cochilia strălucitoare și albă, astfel încât după ce orașul a trecut de o sută de locuitori, nici n-a mai fost nevoie de conexiunea la curent. Stai un pic, să vezi ce-ți mai aduc, a spus băiatul librarului entuziast și a venit într-o zi cu o stea de mare. Era puțin mai mare decât un cap de copil, galbenă și strălucea în palmă. Ce facem cu ea? Băiatul librarului s-a depărtat câțiva pași, a urcat pe cea mai înaltă casă din oraș, s-a înălțat pe vârfuri, a scos de la brâu ciocanul și cuiul cu care venise pregătit și a agățat steaua în perete. Lumina a devenit dintr-o dată atât de puternică, încât nu mai puteai deosebi orașul din grotă, de locul de deasupra. De fapt, stând și judecând drept, satul nostru fusese de fapt părăsit complet, toți locuitorii săi mutându-se în grota din spatele tufelor de liliac sălbatec. Când străzile au început să se ramifice, fiul librarului a mai adus și alte stele, astfel încât în orașul nostru cerul era tot timpul acoperit de stelele ce-l luminau fie că era noapte, fie că era zi. Dacă cineva voia să doarmă și îl supăra lumina, nu avea decât să acopere steaua de deasupra capului cu o batistă și putea adormi fericit.  

Ultima zi de facultatea a fost ultima în care am mai ieșit pe pământ. Nu mai aveam de ce. În gradina din stânga casei cultivam legume și fructe, în dreapta era cotețul pentru găini, aveam în față o pajiște de câțiva metri pătrați unde eu și soția, oh, da, între timp m-am căsătorit cu fiica învățătoarei, îmi beam dimineața cafeaua, iar curtea din spate o lăsasem sălbatecă pentru ca pașii mei dezbrăcați să muște pământul și să se bucure de glod și de iarbă. Deja orașul se întinsese atât de mult încât într-o zi Nox a venit la mine cu capul plecat și a suspinat lung. M-am speriat tare, am crezut că a obosit și că vrea să plece, el, fratele meu, el, sufleul meu pereche, dar era vorba despre cu totul altceva. Cred că trebuie să facem o șosea și să începem să construim alte orașe. Acesta e deja prea mare și greu de administrat, a suspinat el iar, în timp ce eu am dat din umeri. Din momentul acela nu am mai putut ține socoteala despre ce se întâmplă cu lumea noastră. Era mult prea mare. În plus, fiecare știa ce are de făcut în bucățica sa de viață și nimeni nu-l deranja pe celălalt. 

Abia când mi s-a născut primul copil, a crescut de-o șchioapă și a întrebat de bunici mi-am adus aminte că mai există o lume dincolo, undeva deasupra, la jumătatea distanței dintre pământ și cer. Și atunci am deschis vechea poartă din spatele tufelor de liliac sălbatec, pe care n-o mai deschisese nimeni de ani buni, sub care am mai descoperit câteva petece mici din vechea pelerină galbenă a tatei și am urcat. Satul nu mai exista, era doar un nor de praf și vagi urme de civilizație, cioburi de sticlă, bucăți mărunte din vechi vase de metal, fâșii de țesătură. Am mers spre locul unde fusese casa noastră. Nu mai era niciun zid în picioare, totul se descompusese, chirpiciul se întorsese înapoi în glod, lemnul mâncat de cari și de putreziciune se întorsese în verdele crud. Ierburi mari și viguroase acopereau acum totul. Ici colo se mai zăreau cioburi, bucăți de metal și de țesătură. Am râcâit cu vârful pantofului și am descoperit o fotografie cu ai mei, cu mine și cu sora mea. Am pus-o în buzunarul cămășii și m-am întors. Când am ajuns copiii mei erau deja mari.  

Parcul

Închise poarta cu grijă mângâind ușor mânerul de bronz, atent parcă să nu trezească tufișurile de buxus dormitând pe vine aproape de gard. Muchia de fier a porții se apropie încetișor de cealaltă, ca buzele a doi îndrăgostiți la prima întâlnire, pentru ca în cele din urmă să se abia-atingă cu un zgomot surd ca un suspin. Privi în treacăt tufele de buxus și mulțumi cerului că niciuna nu a tresărit. Ezită o clipă în privința traseului pe care avea să-l urmeze, apoi porni cu pași galeși înspre șoseaua principală, de parcă s-ar fi lăsat în voia lor ca o barcă cu pânze în voia vânturilor. Coti o dată la dreapta și o dată la stânga, ajunse în șoseaua principală și o traversă atent la monștrii de fier oricând pregătit să se apere. 

Ieșise pur și simplu să respire. Avea uneori senzația că se sufocă. Fără niciun motiv evident și fără să poată lega această slăbiciune de o activitate anume. Simțea dintr-o dată că nu mai poate inspira aerul de care are nevoie. Îl trăgea în piept, dar părea că nu-i este suficient, că gâtul său s-a subțiat brusc și nu mai permite intrarea aerului pentru a-i umple plămânii. Senzația trecea de la sine, de cele mai multe ori în zece-douăzeci de minute. Dacă nu trecea singură, el se oprea din ceea ce făcea, încerca să se elibereze de orice gând și inspira adânc, trăgând parcă tot aerul din jur dimpreună cu umbrele lucrurilor de-aproape, ca un înecat care e salvat în ultima clipă din ghearele mării. Apoi totul revenea la normal. S-a gândit într-o zi că poate ar fi bine să meargă la medic. Dar ce i-ar fi putut spune, că viața îl sufocă uneori, dar că în majoritatea timpului se simte lucid și în putere?!

În seara aceea îl necăjise însă și o altă belea. Avea uneori mici amețeli. Simțea dintr-o dată o stare de leșin, de dezechilibru. Avea atunci nevoie să se așeze imediat pentru a nu cădea din picioare. De cele mai multe ori senzația păcătoasă îl părăsea repede, dar rămânea o zgaibă de neclaritate, de tulburare, nu a minții, ci a înlăuntrului, ca și când s-ar fi mutat brusc dintr-o lume cunoscută, familiară, pe care o putea pipai oricând, într-una diferită, cu toate variabilele ușor deplasate de la valorile cu care era obișnuit. Atunci, în măsura în care îi era permis, lăsa totul baltă și ieșea pe stradă, plimbându-se cu pași moi și încercând să-și desfacă trupul pentru ca tot înlăuntrul să se primenească, așa cum desfaci cutia de carton pentru a scoate la lumină dintre aripile cenușii cartea primită prin poștă. Cel mai probabil nici problemele cu respirația și nici amețelile neașteptate nu aveau legătură cu trupul, ci cu sufletul, dar n-ar fi știut să spună care-i boala de-l tulbură.

Intră în parc pe poarta principală ca într-un tuci în care fierbe întunericul. Era trecut de ora zece și întregul parc era cufundat în noapte, cu excepția aleii principale care tăia rotundul exact prin centru, ca o săgeată strălucitoare inima. „Marousek + ... = Love” i se ivi în fața ochilor. Cel de-al doilea nume însă era scris tremurat și oricât încercă să-și concentreze privirea, nu putu să-l descifreze. Înaintă pe aleea principală până la rondul cu flori care reprezenta centrul parcului și se lăsă greu pe o bancă. Ici-colo, în întuneric, licăreau luminițe palide, ca și cum feline curioase l-ar fi urmărit dinapoia copacilor. Își așeză coatele pe genunchi, își cuprinse bărbia în palme și rămase așa cu ochii risipiți în întuneric. 

Erau foarte putini trecători. Undeva în urmă, un om al străzii adormise pe o bancă, având pe lângă el câteva sacose în care adunase zilele-i serbede. Până să ajungă la rond trecuse pe lângă el cu pași repezi o femeie, privind adesea peste umăr și grăbind și mai mult pașii când ajunsese în dreptul său. Pe o altă bancă, opusă celei pe care se așezase, ședeau doi bătrâni. Stăteau lipiți unul de altul, fără să miște și fără să-și spună niciun cuvânt. Priveau amândoi vârfurile pantofilor, ca și cum s-ar fi așteptat ca din vârfurile acelea să se deschidă o ușă și întreaga lume să se lumineze ca într-un nou început. Trecând prin ușa îngustă, ei ar fi prins drumul care urcă în sinusoide molcome spre locul care împrăștia acea strălucire nenaturală. Bătrânii păreau încremeniți în liniștea lor. La un moment dat însă, văzând că așteptarea lor e în zadar, cei doi se ridicară si plecară. Fără să-și modifice poziția brațelor, Marousek își îndreptă la rându-i privirea spre vârful pantofilor. Și spre uimirea sa, de  îndată ce atinse cu ochii vârful acestora, o lumină orbitoare invadă parcul. Ridică ochii, încercând să găsească bărbatul îmbrăcat în alb, purtând în mâini un toiag lustruit de vreme și având barba albă și lungă. Dar nu-l descoperi. Descoperi în schimb de unde vine lumina. Venea de la locul de joacă aflat undeva la zece metri în stânga sa. Își amintea foarte precis ora când se aprinseseră luminile pentru că atunci, mirat de o asemenea întâmplare, își privise ceasul. Prin geamul mătuit acele arătau clar ora zece și jumătate. Fix. Marousek bănui că paznicii vor să închidă porțile și fac ultimele verificări înainte de plecare. Așteptă ca luminile să se stingă, dar asta nu se întâmplă. Se ridică în picioare și privi spre locul de joacă. Abia atunci îi văzu și îi auzi, de parcă stătuseră pitiți cu toții înainte ca el să-și arunce privirile într-acolo, dar odată deconspirați se apucaseră să-și vadă de ale lor. Erau vreo zece copii cu toții, băieți și fete, având în jur de cinci, șase, șapte ani. Privi speriat împrejur, căci nu văzuse niciun matur care să-i supravegheze. Și cum nici după o atentă cercetare a împrejurimilor nu zări niciunul, se apropie de țarcul unde era locul de joacă. Se învârti în jurul său până când îi dădu un ocol complet, dar tot nu zări niciun om matur, deși erau multe bănci, toate libere. Copiii nu păreau însă a avea nevoie de supraveghere. Se dădeau în leagăn, în scrânciob, pe tobogan, foarte atenți la ceea ce fac. Nu aruncau cu nisip unul în altul, nu se trăgeau de hăinuțele impecabile, nu se certau, ba mai mult, nici măcar nu-și vorbeau. Glasurile lor se auzeau stins abia atunci când cei ce nu aveau loc la jocuri le cereau celor care le ocupaseră o vreme să-i lase și pe ei. Iar aceștia coborau fără nicio supărare și le lăsau locul. Lui Marousek întreaga întâmplare i se părea teribil de stranie. Cu toate că erau cuminți și extrem de amabili unii cu alții, i se părea inacceptabil ca acei copii să se afle singuri în parc la o oră atât de târzie. Se apropie de gard și îl întrebă pe un băiețel care aștepta lângă unul dintre leagăne dacă e singur și dacă știe unde îi sunt părinții, dar copilul nu îi răspunse. Un frison îi scutură trupul. Nu avea copii, dar dacă ar fi avut, cu siguranță nu ar fi dorit să-i știe singuri în parc la ore atât de înaintate. Lăsă copiii și alergă înapoi pe aleea pe care venise către poarta principală a parcului. Șoseaua era pustie, din când în când câte o mașină traversând-o în viteză și lăsând în urmă nori pufoși de lumină roșie. Privi în stânga, apoi în dreapta. Nici țipenie. Hotărî să o ia la dreapta și spre norocul său întâlni imediat un bărbat îmbrăcat cu blugi, jachetă de piele și șapcă cu însemnele lui Detroit Tigers. Domnule, copiii! În parc sunt câțiva copii nesupravegheați. N-ar trebui să se afle acolo la ora asta. M-am tot învârtit, dar părinții nu par a fi cu ei. Sunt singuri. Cred că ar trebui făcut ceva, poate să sunăm la politie, turui el febril. Bărbatul cu jachetă de piele îl ascultă cu atenție și când încheie ultima propoziție îi propuse să meargă împreună să vadă despre ce este vorba. Marousek porni înainte cu pași mari, urmat îndeaproape de bărbatul cu jachetă de piele. Ajunse la rondul cu flori, dar lumina orbitoare dispăruse. Se apropie de locul de joacă, însă înapoia gardului nu mai era niciun copil. Făcu câțiva pași de-a lungul său alunecându-și palma peste marginea de sus până când dădu peste primul stâlp. Ridică ochii. Reflectorul uriaș era acolo, la locul său, dar era stins. „Cred totuși că au plecat. Îmi cer scuze” murmură el. Bărbatul cu jachetă de piele înclină politicos din cap și se îndepărtă. Marousek căzu înapoi pe bancă cu capul plecat. 

Povestea l-a măcinat toată noaptea. A adormit abia spre dimineață, dar un gol a rămas într-ansul ca o lume făcută ghem într-o lume mai mare. A doua zi pe seară a purces iar înspre parc. Tot pe la zece. De data aceasta însă pașii i-au fost repezi, târâți de curiozitatea ce-i măcina stomacul. Ca în seara dinainte a întâlnit doar câteva persoane. Începutul toamnei, deși plăcut, ținea oamenii prin case, fie țintuiți de treburile aduse odată cu belșugul anotimpului, fie îmbătați de culori și miresme, fie împinși în canapele de aerul răcoros mult diferit față de zilele călduroase de vară. A dat un ocol gardului cuminte, a privit echipamentele de joacă încremenite în întuneric, și-a înălțat privirile spre lămpile mute agățate pe stâlpi. Nimic nu amintea de seara dinainte. Avusese grijă să-și ia telefonul pentru a putea suna la politie de îndată ce se aprind felinarele. Dacă s-ar mai fi aprins. Și-a așezat din nou coatele pe genunchi, dar de data aceasta și-a fixat ochii pe ceas în loc să-i mai fixeze pe vârful pantofilor. La zece și jumătate fix reflectoarele uriașe din vârful stâlpilor au strălucit iar. A alergat de jur împrejurul locului de joacă încercând să găsească cutia de conexiuni de unde se aprind și se sting luminile, în speranța că-i va găsi pe ce-i ce-o fac. N-a descoperit-o. Nici cutia și nici oamenii ce manevrau butoanele. S-a apropiat însă de gard, și-a rezemat brațele peste marginea de sus și i-a scrutat lung. Păreau să fie alți copii, nu le reținuse fizionomiile, dar tot așa, cu vârste între patru ani și șapte, sau poate opt ani, băieți si fete, deopotrivă. Îi privi foarte atent, fără să clipească, ca hipnotizat. Putu să observe ușor aceeași ordine care domnea între ei. Nu se certau, nu se loveau, de fapt nici măcar nu se atingeau, își vorbeau rar, doar atunci când unul dorea să ia locul altuia, lucru care se întâmpla fără nicio remușcare din partea celui din urmă. Privindu-i cum trec de la un aparat la altul, cum așteaptă politicoși lângă ele să le vină rândul, Marousek avu impresia că merg pe trase prestabilite, ca și cum ar aluneca pe șine îngropate în pământ. Întregul loc îi părea un joc uriaș cu păpuși mecanice învârtite cu cheița și al căror arc elicoidal răsucit se deșira până la capăt, moment în care luminile se stingeau și totul se cufunda în întuneric. Brusc, își smulse privirea de la copii, scoase telefonul din buzunar și formă numărul de la poliție. Explică pe îndelete ce văzuse și ceru ca cineva să vină să cerceteze împrejurările întâmplării. De la celălalt capăt o voce feminină îi confirmă că un echipaj de poliție a plecat deja într-acolo. Când lumina telefonului păli și ridică ochii din ecran, reflectoarele erau deja stinse și copiii dispăruseră. 

Se simți tare rușinat pentru povestea cu poliția din seara dinainte. Oamenii îl luaseră desigur drept nebun, deși îi vorbiseră frumos și chiar îl rugaseră să telefoneze din nou dacă mai vede ceva suspect, în special străini dând ocol locului de joacă al copiilor. Ba îi lăsaseră și o carte de vizită. Marousek o cântări o vreme în palmă, apoi o puse în buzunarul de la piept al cămășii. Într-un fel sau altul trebuia să o scoată la un capăt cu povestea atât de stranie care-l învăluia tot mai strâns ca o pânză de păianjen. Nu avea decât o soluție, să deschidă portița și să-i atingă, să vorbească cu ei, să-l ia măcar pe unul în brațe, să-i pipăie carnea. Dacă nu va putea face asta, va ști că boala de care suferă e mult mai serioasă decât îi păruse. Dar dacă va putea să-i atingă, dacă erau reali, atunci trebuia să rămână lângă ei, să-i țină de mână, să meargă împreună acolo unde-i ducea drumul atunci când luminile dispăreau și totul se cufunda în beznă.   

Trecu prin parc în viteză și se așeză pe bancă, speriat deja de ceea ce avea să se întâmple. Oricare dintre variante avea să fie cea reală, povestea îl îngrozea. Însă pisica trebuia sfâșiată. Așteptă ca pe ace să se facă ora zece și jumătate. Când secundarul ajunse în vârful cadranului, luminile zvâcniră orbitor. O vreme ochii nu se putură obișnui cu strălucirea puternică, apoi din bulgărele de lumină începură să se destrame contururi subțiri de funigei, ce prinseră a dansa o vreme în văzduh ca la un bal cu fantome, pentru a se întregi în cele din urmă în trupuri de copil. Marousek se ridică de pe bancă și se apropie de portiță. Puse mâna pe piedică și o ridică. Împinse portița cu un deget și aceasta se deschise fără probleme. Privirile-i căzură pe dunga ce separă iarba din parc de nisipul care acoperea mare parte din locul de joacă. Ridică piciorul dar ezită să-l treacă peste ea. Așeză piciorul înapoi. Avea impresia că marginea aceea tremură, ca și cum ar fi separat un vas ancorat la mal ce se legănă-n valuri, de pontonul care-l leagă. Ori mă clatin eu, ori dunga aceea, își spuse Marousek privind cu ochii mari cât luna. Deja nu mai avea nicio îndoială că locul de joacă făcea parte dintr-o altă lume pe care cineva, nu știa să spună cine, o adusese pe Pământ ca pe o nava spațială. Nava cobora seara, rămânea o vreme acolo, nu știa în ce scop, apoi se ridica iar înspre cer. Tocmai când încerca să-și imagineze nava spațială dinapoia leagănelor și a toboganelor, o fetiță mai răsărită se apropie de el. Avea o rochiță cu pitici albaștri, sandale roșii și șosete galbene cu ciupercuțe. Fetița se opri în fața lui. Vrei să ne jucam, întrebă ea cu glas de poveste și îi întinse mâna. Marousek o întinse pe a sa, dar tot nu făcu pasul peste marginea tremurândă. O să ne jucam de-a mama și de-a tata, reluă fetița întinzând și mai mult mâna către el. Eu o să fiu mama, iar tu o să fii tata. O să facem sex și o să avem mulți copii. Câți copii vrei să avem, întrebă ea galeș și degetele sale aproape că i le atinseră pe cele ale lui Marousek. La auzul cuvintelor copilei bărbatul se crispă ca un cal aflat în fața unui obstacol înalt și dizgrațios. Ar fi vrut să intre în pământ, să nu mai vadă, să nu mai audă. Oscilă între a o certa pe fetiță sau a-i zâmbi și încercă, fără să reușească, să încropească câteva vorbe. Atunci auzi țipătul sfâșietor, ca al unei păsări uriașe ce-și vede din cer cuibul răvășit și ouăle sparte. Nuuu, nu o atinge, dacă o atingi are să te tragă după ea și-ai să mori. Recunoscu pe dată vocea. Era a Milenei. Întoarse capul iute și zări trupul care-i vorbea, dar nu și pe Milena. Femeia din spatele său era îmbrăcată într-o salopetă militară stropită-n pete cafenii, purta în picioare bocanci cu carâmbul înalt și în brațe o pușcă semiautomată. Fetița întinse și mai mult degetele peste marginea lumii ca să-i prindă mâna, dar Marousek se feri și se trase un pas îndărăt. Atunci auzi prima împușcătură. Într-o clipă fetița căzu secerată. Celelalte focuri de armă veniră unul după altul cu o cadență de marș triumfal. Închise ochii și încercă să-și astupe urechile. Nu mai auzea nici arma, nici copiii, nici adierea vântului de toamnă, nu auzea decât un vuiet înalt și înspăimântător, de parcă marea încerca să cuprindă în brațe uscatul, iar acesta, ferindu-se de buzele ei umede, se topea în nisipuri risipite de vânt. Când totul se liniști, Marousek deschise ochii cu teamă. Toți copii zăceau acum într-o baltă uriașă de sânge ce cuprinsese nisipul până la gard. Milena lăsase arma pe pământ și se apucase să desfacă șireturile bocancilor. Își scoase încălțările, apoi dezbrăcă salopeta. Rămase în papucii cu puf roșu și-n pijamaua galbenă cu maci albaștri. Privind-o acum pe femeie, Marousek nu mai avea nicio îndoială că e soția sa. Aceasta făcu sul salopeta și o îndesă în coșul de gunoi de aproape. Bocancii îi așeză sub el, așa cum și-i așază soldații la capătul patului sub bancheta pe care stau hainele. Luminile se stinseră brusc. Marousek privi prin portița rămasă deschisă, dar nu-și putu da seama dacă trupurile mai erau acolo sau nu. Era prea întuneric, iar ochii săi neobișnuiți cu abisul. Ai scăpat! Copiii sunt niște bestii, de aceea noi n-o să avem niciodată, îi spuse Milena la ureche și îl trase de cot înspre casă.