Rata

Sunt obosit. Închid uşa, îmi arunc din mers geanta pe un scaun, îmi deschei cǎmaşa pânǎ la ultimul nasture şi alerg în bucǎtǎrie sǎ-mi potolesc setea cu o bere rece. Altǎ zi nasoalǎ. Îmi trec ochii peste plicurile din cutia de scrisori. Sunt douǎ. Factura de la apǎ şi o scrisoare de la bancǎ. Sunt cam ascet de felul meu. Am doar câţiva prieteni, mai mulţi amici, vorbesc puţin, nu-mi place sǎ pup pe nimeni în fund şi nici sǎ fac sluj. De-aia mulţi mǎ evitǎ. Par sobru şi scorţos dar nu sunt aşa, am însǎ oroare de cealaltǎ faţǎ a monedei şi mǎ scot din sǎrite mǎscǎricii şi lingǎii. Aşa cǎ printre altele, nu primesc mai deloc telefoane şi scrisori. De aceea am şi cǎpǎtat o fobie a telefonului şi a scrisorii. Dacǎ mǎ cautǎ cineva e 99% cǎ ori am ceva de platǎ ori vrea sǎ-mi vândǎ ceva. Ultima oarǎ m-a sunat o cucoanǎ de vreo trei ori, de m-a înnebunit. “Domnule vrem sǎ vǎ facem o ofertǎ superavantajoasǎ. Compania noastrǎ nu are contracandidaţi în ceea ce priveşte calitatea ofertelor şi mai ales preţul acestora. Suntem siguri cǎ nu ne veţi refuza. Îmi puteţi acorda câteva minute sǎ vǎ explic mai pe larg despre ce este vorba?”. N-am zis nu, cǎ de fel sunt politicos şi zâmbesc frumos. “Ascult”. Mi-a îndrugat verzi şi-uscate vreo cinşpe minute şi recunosc cǎ într-un final am fost nevoit sǎ o opresc. “Ce vindeţi doamnǎ pânǎ la urmǎ?” “Asigurǎri”. “Ce fel de asigurǎri?”. “De orice fel, de viaţǎ, de casǎ, de maşinǎ, turistice. Mai nou vǎ puteţi asigura de exemplu picioarele sau vocea”. “Capul mi-l puteti asigura doamnǎ?” - o întorc eu ca la Ploieşti încercând sǎ pun capǎt discuţiei ce pare sǎ se prelungeascǎ mult peste ceea ce a fost programat iniţial. “Cu creier sau fǎrǎ?” – rǎspunde vocea de dincolo. Mǎ pufneşte râsul şi o parte din berea ce începuse sǎ gâlgâie usurel pe gât explodeazǎ în milocul camerei împroşcând cu schije covorul şi televizorul. “Bineînţeles cǎ împreunǎ cu creierul cǎ doar n-o sǎ-l dau afarǎ”. “Ştiţi de ce vǎ întreb, pentru cǎ avem un caz, un domn care nu ştiu exact în ce domeniu lucreazǎ, cǎ n-a vrut sǎ ne spunǎ, dar sparge nuci cu fruntea. Şi-a asigurat la noi calota cranianǎ. Şi pe o sumǎ frumuşicǎ. Deci domnule, dumneavoastrǎ ce vreţi sǎ vǎ asiguraţi?” “Viitorul” – i-am rǎspuns scurt şi observând cǎ vocea femininǎ de la celǎlalt capǎt a tǎcut subit, am adǎugat rapid – glumesc, nu doresc nici o asigurare. Vǎ mulţumesc pentru ofertǎ şi vǎ doresc o zi bunǎ”. Se pare cǎ obrazul meu subţire şi faptul cǎ nu i-am închis telefonul din prima a fǎcut-o sǎ revinǎ peste câteva zile şi sǎ-şi încerce iar norocul. De data asta i-am retezat-o mai rapid şi i-am spus politicos cǎ ofertele firmei pe care o reprezintǎ nu mǎ intereseazǎ câtuşi de puţin pentru cǎ îmi place sǎ-mi port singur de grijǎ şi o fac destul de profesionist. Se pare însǎ cǎ doamna e obişnuita cu altfel de rǎspunsuri pentru a decela între un DA şi un NU aşa cǎ a treia oarǎ a trebuit sǎ îngroş obrazul “Ştii ce cucoanǎ, mǎ oboseşti. Şi aşa viaţa e grea, te rog eu, nu mi-o face şi mai grea.” Şi i-am închis telefonul. N-a mai sunat. Altǎdatǎ sǎ-mi fie învǎţǎturǎ de minte.
Cum spuneam, plicul de la bancǎ nu putea fi decât aducǎtor de veşti rele. Aşa cǎ m-am prǎbuşit pe canapea ca un sac de cartofi, mi-am delectat pe îndelete papilele gustative cu ceea ce mai rǎmǎsese din bere, apoi oarecum rǎcorit am deschis plicul. “Stimate Domn”. Stimat pe dracu. Ultima oarǎ când am fost la ei sǎ-mi plǎtesc rata mi-am fǎcut un car de draci. Dupǎ ce cǎ era un codǎlǎu ce m-a îngrozit de cum l-am vǎzut, a trebuit sǎ mai stau o grǎmadǎ şi în faţa ghişeului. Ba cǎ a picat reţeaua, ba cǎ s-a blocat softu, ba cǎ nu ştiu ce formulare s-au schimbat şi trebuiesc refǎcute. Şi nimeni nu-mi spunea nimic. Fǎtuca aia care stǎtuse pe scaun în faţa mea de partea cealaltǎ a tejghelei se ridicase şi plecase fǎrǎ sǎ sufle o vorbǎ. Iar când am îndrǎznit sǎ întreb ce se întâmplǎ şi de ce nu mai vine fǎtuca, o voce piţigǎiatǎ din fundal mi-a rǎspuns obraznic. “Ai domnule rǎbdare, nu ţi-a spus colega cǎ s-a blocat softu. Vin acum bǎietii de la aitiu şi se rezolvǎ într-un minut.” Ei bine n-a fost un minut, au fost vreo douǎzeci, dar ce mai conteazǎ pe lângǎ celelalte patruzeci şi încǎ cinşpe şi încǎ zece. Mi-era fricǎ atunci când am plecat sǎ nu-mi cearǎ şi bani de cazare, atât de mult am stat prin birourile lor. În fine… “Stimate domn. Vǎ comunicǎm cǎ rata dumneavoastrǎ scadentǎ în data de 1 iunie 2009 la contractul … pam-pam-pam, pam-pam-pam… nu a fost plǎtitǎ integral nici pânǎ la data prezentei. Vǎ facem cunoscut cǎ în conformitate cu…” Şi urmeazǎ un şir întreg de ameninţǎri prin care stimaţii domni îmi comunicǎ cǎ îmi iau tot şi casa şi maşina şi mobila şi amanta dacǎ nu mǎ prezint cu încǎ douǎ sute de euroi în dinţi la cea mai apropiatǎ caserie în decurs de trei zile de la data emiterii prezentei. Simt cum mi se urcǎ iar sângele la cap. Deschid dosarele, jupoi filele de contract şi toate hârtiile mele legate de bancǎ, m-arunc pe burtǎ pe covor şi…. Voila! Am plǎtit atâţia bani şi uite aici, scrie clar cǎ rata are exact valoarea sumei pe care am plǎtit-o. Sunt stupizi. Pun mâna pe telefon şi sun la numǎrul indicat în scrisoare “în caz cǎ aveţi vreo nelǎmurire vǎ rugǎm sǎ sunaţi la….”. “Alo doamnǎ, am primit nişte ameninţǎri de la banca dumneavostrǎ. Dacǎ vǎ uitaţi bine la rata mea şi la ceea ce am plǎtit luna trecutǎ, o sǎ vedeţi cǎ este vorba despre exact aceeaşi sumǎ. Aşa cǎ vǎ rog sǎ vǎ luaţi vorbele înapoi.” “O clipǎ sǎ verific – urmeazǎ o pauzǎ lunguţǎ – mai sunteti? Mai aşteptaţi puţin vǎ rog, trebuie sǎ confirm cu colega – da domnule, este adevarat dar în data de 15 mai rata dumneavoastrǎ a crescut datoritǎ...” “Cum adicǎ a crescut? – sar de fund în sus - pǎi ce-i Fǎt Frumos?! C-a mai crescut de trei ori şi s-a fǎcut aproape dublǎ faţǎ de cât era acum un an când am fǎcut împrumutul”. “Nu pot domnule sǎ vǎ dau detalii, dar rata dumneavoastrǎ este acum de xxx euro. Dacǎ aveţi neclaritǎţi vǎ rog sǎ sunaţi la derulatorul dumneavoastrǎ de contract.” Şi-mi dǎ alt numǎr de telefon. E deja prea mult pentru o singurǎ zi. Sunt ca o kukta înfierbântatǎ. Aaa…. nu ştiti ce e o kukta?! E oala minune, din aia sub presiune, în care fierbeau mamele noastre fasolea boabe acu patrujdǎani de zece ori mai repede decât pe foc. Aia era ruseascǎ, acum au apǎrut altele, de tot felul. Eu fierb şi mai rapid şi deja a început sǎ se ridice supapa. Aşa cǎ îmi închei la loc cǎmaşa, arunc din mers cutia de bere în chiuvetǎ şi ies glonţ pe uşǎ.
Clǎdirea bǎncii este nesimţitǎ. Nesimţit de înaltǎ, nesimţit de impunǎtoare, nesimţit de curatǎ. Noi ǎştilalţi suntem nişte jegoşi. Adevǎrul e cǎ… stiţi de ce bǎncile au sedii atât de impunǎtoare? Pentru ca hienele dinǎuntru sǎ capete alurǎ umanǎ. Da i-a lovit, i-a lovit tare criza. Problema e cǎ vor sǎ treacǎ peste crizǎ cu banii mei. Dar n-o sǎ-i las. Acu la rece îmi vine sǎ râd. Ce-o fi fost în capul meu?!. Cum dracu sǎ te pui cu SISTEMU?! Dar atunci eram prea nervos. Eram chiar furios. Aşa cǎ am deschis uşa de sticlǎ fumurie şi am intrat ca taifunul. Hmmm…. chiar cǎ afarǎ-i vopsit gardul şi înǎuntru-i leopardul. Holul bǎncii, care mǎ aşteptam sǎ fie impunǎtor şi imens, e micuţ, îmbrǎcat în marmurǎ albǎ şi neagrǎ extrem de veche, crǎpatǎ şi tocitǎ, iar din tavan atârnǎ nişte lǎmpi cu ţurţuri de plastic cum erau acum o sutǎ de ani. Cam ca o scarǎ de bloc, de bloc din ǎla vechi meseriaş nu astea noi fǎcute de Ceauşescu din prefabricate. Ce naiba, nu au mai avut bani sǎ facǎ şi interioarele?! În stânga, la un birouaş de lemn, din acelea simple cu o masǎ şi un dulǎpior cu douǎ rafturi pe-o laturǎ, stǎ un bǎrbat. Dupǎ şapca cu cozoroc pe care o poartǎ pe cap pe care scrie cu litere mari PORTAR îmi dau seama cine este. E bǎtrân, gǎrbovit şi uscat. Are faţa brǎzdatǎ de riduri adânci ca ale Marelui Canion. Doar ochii jucǎuşi indicǎ faptul cǎ e viu. Seamǎna foarte bine cu moşuleţul ǎla care era partenerul lui Benny Hill, ǎla cǎruia Benny îi tot arde scatoalce peste scǎfârlie şi şuturi în fund. “Dumneavoastrǎ?” – mǎ întreabǎ el asemeni unui ventriloc, fǎrǎ sǎ-şi ridice capul din catastiful gros cu foi îngǎlbenite în care parcǎ numǎrǎ literele uitate de vreme şi fǎrǎ ca vreun muşchi al feţei sau buzele subţiri sǎ se mişte în vreun fel,. “La contracte vreau şi eu, doamna Georgescu” – îi rǎspund bǎtrânelului şi arunc un ochi de jur împrejur. Din hol, în mod foarte ciudat, nu pleacǎ nici o scarǎ, doar un lift vechi, unul singur, din acela deschis, cu grilaj acordeon din care poţi sǎ vezi totul pe mǎsurǎ ce liftul urcǎ. Bǎtrânelul urmǎreşte cu degetul o listǎ pe care o are în faţa sa şi care începe cu Gheorghe Cintezǎ – Director General, etaj xx, camera 1. Degetul bǎtrânului a ieşit demult de pe listǎ şi continuǎ sǎ caute acum pe tǎblia murdarǎ şi scrijelitǎ a birouaşului sǎu de lemn. Apoi degetul se rǎsuceşte brusc cu nouǎzeci de grade arǎtându-mi liftul. “Etaj cinci, pe dreapta” – adaugǎ glasul care parcǎ vine din dulapul biroului, nicidecum din gura bǎtrânului.
Urc în lift. Îmi place. Grilajul de fier ce se strânge şi se întinde ca o armonicǎ e simpatic. Doar cǎ e cam înţepenit. Trebuie sǎ trag serios de el ca sǎ-l aduc în poziţia închis. Nu are becuri înǎuntru dar nici nu vǎd de ce ar avea, fiind deschis. Mǎ rǎsucesc sǎ apǎs pe buton. Ciudat. Nu existǎ câte un buton pentru fiecare nivel. Este doar unul mare si galben. Îmi vine sǎ râd. Ca la avioanele de vânǎtoare, “eject”. Pe ǎsta nu scrie eject. Nu scrie nimic. O sǎ vǎd eu unde mǎ lasǎ şi apoi o iau uşurel spre etajul xx, camera 1. Nişte freaks bancherii ǎştia, auzi etaj xx. Liftul se pune încet în mişcare. E tare mişto. Trece uşor peste podeaua de la etajul 1. Acelaşi hol mic, acelaşi mix de marmurǎ albǎ şi neagrǎ. Apoi doi, apoi trei… Liftul se mişcǎ din ce în ce mai repede. Pe cinci apuc sǎ-l vǎd doar cu coada ochiului. Apoi viteza creşte atât de mult încât nu mai apuc sǎ vǎd nimic în afarǎ. E practic un tunel. S-a fǎcut şi întuneric. Începe sǎ mǎ sperie drǎcia. Îmi dau seama cât de repede urcǎ dupǎ cum mi se grǎbeşte fundul spre podea, ca atras de un magnet. Trebuie sǎ mǎ ţin cu mâinile de grilaj pentru ca sǎ-mi pot pǎstra poziţia verticalǎ. Apoi liftul încetineşte. Undeva deasupra, ca şi cum pânǎ acum aş fi urcat printr-un tub închis, se zǎreşte o luminǎ puternicǎ. La cât de repede s-a mişcat cred cǎ sunt pe la etajul douǎ sute şi ceva. Liftul se opreşte în cele din urmǎ. Lumina este atât de puternicǎ încât nu vǎd nimic. Soarele, trecând printr-un perete de sticlǎ aflat în faţa mea, mǎ orbeşte. Trag aer în piept şi îmi strâng dosarul sub braţ. Nu se vede absolut nimic. Pe pipǎite deschid primul grilaj, cel al liftului. Al doilea, cel al palierului nu vrea sǎ se deschidǎ, e înţepenit. Încet încet încep sǎ disting contururi. E un apartament mare, probabil la ultimul nivel al clǎdirii, un penthouse. Fiind la etajul douǎ sute şi, probabil cǎ e deasupra norilor unde soarele e veşnic – îmi zic în gând nemulţumit de lumina puternicǎ ce continuǎ sǎ-mi intre în ochi. E uriaş. Nu are camere, practic e un spaţiu deschis pe care sunt parcǎ desenate livingul, bucǎtǎria, diningul, dormitorul… E mai ceva decât în revistele de design. Ai dracu bancherii ǎştia plini de bani. Chiar în faţa mea e diningul. O masǎ uriaşǎ de cristal. Scaune cu forme rotunjite în care corpul se cufundǎ şi se pierde. În mijlocul mesei troneazǎ o carafǎ mare cu suc de portocale. Miroase a cornuri calde. Totul e alb, extraordinar de alb, împroşcat ici şi colo cu pete mici de bleu, de portocaliu sau de galben. Pe scaunul din stânga stǎ un pǎsǎroi. Un cintezoi uriaş. Stǎ picior peste picior şi citeşte ziarul. Din când în când soarbe dintr-o ceaşcǎ de cafea. În dreapta o cintezǎ şi un cintezel. Vorbesc serios. Nu e glumǎ. Sunt chiar pǎsǎri. Pǎsǎri de-astea de-adevǎratelea, cu pene şi cioc. Mǎ-ntrebaţi cum o sǎ stea un cintezoi picior peste picior?! Ei bine, uite aşa, picior peste picior, stângul proptit în podea şi îndoit la nouǎzeci de grade, iar dreptul aşezat peste dânsul şi bǎlǎbǎnindu-si talpa dezlipitǎ de pǎmânt prin aer. Are pânǎ la genunchi pene maronii care sunt ca nişte pantaloni tirolezi, iar de la genunchi în jos parcǎ ar avea cizme galbene care se terminǎ cu pinteni. În sus are un halat de casǎ viu colorat. Pe nas poartǎ o pereche de ochelari fini cu ramǎ subţire de aur. Cintezoaica e micǎ şi frumuşicǎ. Ciripeşte veselǎ într-una.
Vǎd din ce în de mai bine. Mai bine nu vedeam. Grilajul de la palier nu se desface şi nici nu se va desface vreodatǎ. Sunt numai bare drepte verticale de jur împrejur, fǎrǎ sǎ aibǎ vreun element de îmbinare care sǎ le facǎ sǎ se întindǎ sau sǎ se strângǎ. Le urmǎresc cu privirea pâna sus. Toate se unesc într-un singur punct sus şi într-unul jos. Mǎ îngrozesc. Ştiţi ce formeazǎ o grǎmadǎ de bare verticale care se unesc într-un punct sus şi-ntr-unul jos?! O colivie. Da, exact asta e, o colivie. Sunt prizonier într-o colivie de argint. Kafka frate…
“Auzi bǎ pitulice – îi strig individului care bea tacticos cafeaua – eşti un dobitoc. Fii atent aici, uite. Rata mea e de ţâşpe euroi. Uite aici la pagina şapte din contract. Atât e trecut, atât îţi plǎtesc. Înţelegi bǎ cretinule?! Eu nu ştiu ce mişmaşuri faceţi voi cu rata aia de-o umflati cu pompa la fiecare trei luni”. “Eu alţi bani nu-ţi mai dau bǎ papagalule” – îi strig agitând printre gratiile coliviei dosarul de împrumut bancar cu numǎrul 21639 din 15 iunie 2008. Cintezoiul îşi soarbe imperturbabil cafeaua. Nici nu mǎ bagǎ în seamǎ. Parcǎ aş fi o muscǎ sau un ţânţar. Da’ pânǎ şi pe ǎştia îi bagi în seamǎ când încep sǎ zumzǎie.
“Oi fi tu mare şi tare bǎ vulture împǎiat, da îţi vin eu de hac, auzi?! Uite aici e scris tot. Semnat şi parafat de voi. Dacǎ vreţi sǎ schimbaţi ceva, mǎ cǎutaţi, îmi cereţi voie. Eu sunt CLIENTUL. Nu le modificaţi cum vǎ fute pe voi mintea cǎ nu suntem în junglǎ, înţelegi bǎ pupǎzoiule?! Cǎ eu una douǎ vǎ trag un proces de nu vǎ vedeţi. Cǎ asta vǎ mai trebuie peste crizǎ, un proces. Şi aduc toate televiziunile la voi şi toate ziarele, sǎ vadǎ cum plutiţi ca belferii prin nori, deasupra tuturor, în palatele voastre de beton şi sticlǎ, cu lifturile voastre de rahat . Pǎi ce ǎsta e lift bǎi vrabie de trei mǎlai. C-a-nceput sǎ vǎ intre morcovu, este?! S-au terminat paralele. Las cǎ vi-l îndes eu şi mai tare.”
Olecuţǎ i-am atras atenţia cintezoiului. Cred cǎ atunci când am pomenit de televiziuni şi radiouri cǎ de astea le este fricǎ cel mai tare. S-a întors înspre mine, şi-a ridicat un pic ochelarii de pe vârful nasului, m-a privit, apoi i-a aşezat la loc şi a intors pagina ziarului.
Vǎzând cǎ i-am atras atenţia am continuat sǎ mǎ agit. “Bǎi pitpalacule, vino încoa dacǎ ai sânge în tine sǎ discutǎm ca între bǎrbaţi. Sǎ vedem, mai eşti mare şi tare?! Mai eşti mare şi tare mǎ, fǎrǎ bodyguarzi şi fǎrǎ paznici?! Te mai ţin curelele?! Vino încoa sǎ mǎ priveşti în ochi dacǎ ai curajul. Hai cere-mi. Cere-mi tu. Zi-mi tu dacǎ te crezi puternic cum e cu DAE, cu MAE… cum ai fǎcut de s-a umflat iarǎ rata. Zi-mi în faţǎ cǎ mai vrei douǎ sute de euroi, Hai vino şi cere-mi-i, bǎi gǎinǎ beatǎ.”
Mǎ enervasem rǎu de tot, mai ales cǎ individul mǎ ignora complet, exact ca gagicile alea de la ghişeu unde stǎtusem aproape douǎ ore sǎ plǎtesc o amǎrâtǎ de ratǎ. Am început sǎ zgâlţâi de barele de la colivie doar doar oi fi în stare sǎ dezmembrez vreuna dar erau prea mari şi prea tari. Aşa cǎ am adoptat în cele din urmǎ altǎ cale de atac.
“Bǎ curcǎ plouatǎ uite ce scrie bǎ aici” – am strigat deschizând dosarul şi citindu-i prima paginǎ din contract cuvânt cu cuvânt. Apoi am rupt pagina, am fǎcut-o cocoloş, am mestecat-o şi în cele din urmǎ am fǎcut-o proiectil trimitând-o exact pe masa de cristal. Cu a doua paginǎ am procedat la fel. Şi cu o treia. Aveam direcţie bunǎ. Ultima cred cǎ a nimerit chiar în zaharniţǎ cǎci am vǎzut cum bestia mǎ priveşte mânioasǎ. Şi-a scos ochelarii, a împǎturit ziarul şi l-a lǎsat uşurel pe colţul mesei, s-a ridicat în picioare, şi-a umflat penele şi a venit cǎtre mine. Numai bine sǎ primeascǎ în plinǎ figurǎ pagina patru din contract. Apoi s-a aplecat cǎtre mine, a ridicat colivia şi a început s-o zgâlţâie nervos ca pe un clopoţel. M-a dat cu capul de toţi pereţii. Dupǎ cinci secunde eram deja groggy, dar el a continuat s-o zgâlţâie pânǎ când n-am mai ştiut de mine.
Mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit împuns între coaste cu o panǎ. Era puştiul, voia sǎ vadǎ dacǎ mai mişc. Îl vedeam ca prin ceaţǎ. Mai târziu am auzit ca prin vis cum se deschide uşita coliviei şi mai mult am simţit decât am vǎzut cum intrǎ înǎuntru o mǎturicǎ şi un fǎrǎşel micmic. Cineva, cinteza probabil cǎci sporovǎia într-una, m-a împins cu mǎturica pe fǎraş. Mǎ credeau mort. Asta m-a fǎcut sǎ încerc sǎ-mi strâng toate puterile si sǎ le dau un semn cum cǎ n-am murit. Dar n-am mai apucat decât sǎ vǎd cum plutesc prin aer preţ de câteva secunde, apoi cum cobor uşor ca-ntr-un planor, am vǎzut capacul de la veceu apropiindu-se ameninţǎtor, am simţit apoi cum fǎraşul se înclinǎ abrupt şi… pleooosc am cǎzut în apa de la budǎ. Am crezut cǎ e ultima zi din viaţa mea. Am început sǎ ţip şi sǎ dau din mâini şi din picioare. Tot corpul mi se încrâncenase. Nu voiam sa mor. Şi în nici un caz înecat în buda unui cintezoi puţind a bani.
“Stai uşurel nene!” – aud deasupra mea o voce bǎrbǎteascǎ, şi zbaaang alt val de apǎ dintr-un lighean de tablǎ maroniu cu pântecele alb, ruginit pe la margini, mǎ izbeşte în ochi. “Şezi binişor domnule cǎ nu dau turcii – îl aud pe bǎtrânul aplecat deasupra mea, nimeni altul decât portarul din hol de mai devreme – ţi-ai mai revenit?!”
Îl privesc bucuros. Îmi vine sǎ-l strâng în braţe şi sǎ-l sǎrut. Dar mǎ abţin, e urât. Uraa, n-am murit! “Ce s-a intamplat?” - reuşesc sǎ bâigui în braţele bǎtrânului.
“Ce sǎ se întâmple domnule, ai leşinat. Multora li se întâmplǎ aşa, sǎ nu vǎ fie ruşine. D-aia am şi lighenuş, mi l-au dat şefii. Vin pânǎ aici şi de cum intrǎ li se înmoaie picioarele. Unii cad imediat lângǎ uşǎ. Alţii mai tari apucǎ sǎ întrebe câte ceva. Din cauza asta au zidit şi scara. Cǎ în fiecare zi era câte unu care se arunca. Trǎim vremuri grele domnule” – îmi spune bǎtrânul care mǎ ajutǎ sǎ mǎ ridic. Cineva mi-a descheiat primii doi nasturi de la cǎmaşǎ. Îi închei la loc. Cǎmaşa e fleaşcǎ. Îi mulţumesc bǎtrânului pentru ajutor şi dau sǎ ies. În ultima clipǎ mǎ rǎzgândesc şi mǎ apropii iar de biroul bǎtrânului. “Îîîî… - arunc o privire printre degetele lui pe lista de pe masǎ – nimic, lasǎ”. În capul listei Gheorghe Cintezǎ – Director General, etaj xx, camera 1. Mǎi sǎ fie…….