Bǎnuţul de cositor (Daruri de Moş Nicolae)

(Madelitei, cǎreia i-am promis o poveste de sǎrbǎtori şi tuturor prietenilor mei ce n-au găsit nimic în încălţări)

A fost odată ca niciodatǎ, cǎci a fost, fǎrǎ nicio urmǎ de îndoialǎ, altfel n-am fi avut azi ce povesti, a fost odatǎ cum spuneam un împǎrat. Şi avea împǎratul nostru, ca orice împǎrat care nu are trei bǎieţi, avea deci împǎratul nostru trei fete cucuiete, una mai frumoasǎ decât cealaltǎ şi toate trei mai frumoase decât soarele şi mai cuminţi decât luna. Eiii, asta cu cuminţenia nu e chiar aşa, am spus-o doar de dragul poveştii. În realitate fata cea mare a împǎratului era neaştâmpǎratǎ şi iute la mânie precum uliul ce scarmǎnǎ mǎnuşa ce-l sprijinǎ. Îşi cam repezea pǎrinţii când îi mai spuneau sǎ facǎ una alta prin palat, mde, treburi d-ale odraslelor de împǎrat, se îmbufna una douǎ şi pufnea când era certatǎ, iar în plus nici nu-şi lǎsa niciodatǎ surorile sǎ se atingǎ de lucrurile ei. Fata cea mijlocie, nu prea era nici ea balsam de pus la ranǎ cum şi-ar fi dorit pǎrinţii, cǎci avea mereu impresia cǎ tot ce au ceilalţi e mai bun decât ce are ea. Din cauza asta se iscau dese certuri cu sora mai mare sau cu ceilalţi prinţişori şi prinţese din împǎrǎţie, ba chiar a ajuns de câteva ori sǎ smulgǎ codiţele blonde ale prinţeselor şi sǎ zgârie cu unghiile-i subţiri pielea finǎ a prinţilor. Doar fata cea micǎ era o grǎmǎjoarǎ de om, sfioasǎ şi tǎcutǎ ca un pui de vrabie. Unde o puneai, acolo ar fi stat zi întreagǎ, privind oamenii care se rǎscoleau în jurul sǎu, frunzele clipocinde ale copacilor, iarba unduind uşor în bǎtaia vântului, pǎsǎrile vânturând cerul cu aripile sau norii jucǎuşi inventând întruna desene magice.
Într-o bunǎ zi, la amiazǎ, împǎrǎteasa a intrat în palat, şi-a chemat odraslele şi a început sǎ le povesteascǎ:
- Astǎzi când mǎ plimbam prin pǎdure m-am întâlnit pe potecǎ cu un moşneag. Era tare bǎtrân moşneagul, şi slab, şi obosit. Abia îşi târa picioarele. Ba la un moment dat a alunecat şi a cǎzut. Atunci eu i-am întins braţul şi l-am ajutat sǎ se ridice. Moşul mi-a mulţumit şi mi-a spus cǎ-mi poate dǎrui în schimbul ajutorului meu, cel mai preţ dar pe care îl doresc. N-am ştiut ce sǎ-i cer şi atunci moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ fericirea. Dar eu i-am spus cǎ nu am nevoie cǎci fericitǎ este fiecare zi trǎitǎ lângǎ împǎrat, tatǎl vostru, pe care îl iubesc. Atunci el a spus cǎ îmi poate dǎrui îndestularea sufletului, dar eu i-am spus cǎ nimic nu îmi poate îndestula sufletul mai mult decât o fac glasurile voastre vesele. Vǎzând cǎ nici asta nu-mi este de trebuinţǎ moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ bogǎţia dar i-am spus cǎ locuiesc între oamenii care mi-s dragi şi nicio altǎ bogǎţie nu poate fi mai de preţ. În cele din urmǎ m-am învoit ca moşul sǎ vǎ dǎruiascǎ vouǎ lucrul acela de preţ ce mi se cuvenea. Eu m-am întors repejor acasǎ dar moşul abia vine în urma mea cǎ-i tare bǎtrân şi amǎrât. Şi când are sǎ ajungǎ, voi sǎ fiţi pregǎtite sǎ-i spuneţi tot ce vǎ doriţi, iar moşul are sǎ vǎ îndeplineascǎ dorinţa. Iar de nu va veni pânǎ la asfinţitul soarelui eu vǎ zic sǎ închideţi ochii şi sǎ-i trimiteţi dorintele voastre prin vis. Şi fiindcǎ nu va avea cum sǎ intre în casǎ, sǎ vǎ lǎsaţi la uşǎ pantofiorii ca sǎ aibǎ moşul unde sǎ-şi lase darurile cerute.
Tare s-au mai bucurat fetele împǎratului când au auzit una ca asta. “Darul cel mai de preţ”… Tiii… ce de planuri au început a ţese, ce de liste au aşternut pe hârtie, câte vise cu ochii deschişi nu au fǎptuit surorile cele mari. Doar cea micǎ şedea într-un colţ şi admira cu coatele sprijite pe pervazul fereştii alunecarea pâinii rotunde a soarelui dincolo de culmile arzânde. Şi fiindcǎ darurile cele nesfârşite se cereau a fi acceptate cu egalǎ deschidere, au început fetele cele mari ale împǎratului a-şi scoate în pragul uşii toate încǎlţǎrile pe care le cǎpǎtaserǎ în scurgerea timpului. Pantofiori, sǎndǎţute, papucei, ghetuţe, cizmuliţe… toate, toate erau acolo aliniate frumos ca soldaţii la pǎradǎ. Treizeci şi cinci de perechi aliniase sora cea mare şi douǎzeci şi nouǎ sora cea mijlocie. Doar cea micǎ şi-a scos pantofiorii din picioare înainte de a se aşeza în pat, i-a şters frumos şi i-a aşezat pe prag. Abia se vedeau pantofiorii mezinei, mici de tot prin mulţimea de încǎlţǎri ale celor douǎ surori mai mari. Dar strǎluceau ca doi ochi de vulpe în inima pǎdurii.
Dimineaţa urmǎtoare întreaga bucurie a fetelor s-a prǎbuşit în mâhnire, în vaiete şi plânsete amare. Cǎci imediat ce s-au trezit fetele au dat fuga afarǎ vǎ vadǎ ce le-a adus moşul. Şi când s-au uitat în pantofi n-au gǎsit nimic… Doar fata cea micǎ a scuturat perechea ei şi a gǎsit un bǎnuţ de cositor. Iar cele mari, dupǎ îndelungi scotociri, au gǎsit şi ele tot câte un bǎnuţ de cositor.
- Ce-i asta?! Şi-a bǎtut joc de noi! – a decretat soara cea mare. Eu aşteptam sǎ-mi aducǎ rochii şi bluze de mǎtase şi fuste de borangic şi veste ţesute cu fir de aur şi pantofi de lac bǎtuţi cu pietre preţioase, nǎframe subţiri ca zborul de fluture, inele cu rubine, cercei cu safire, coliere de smarald… Şi când colo! Ce mi-a adus?! Un bǎnuţ de tinichea. Nici o plǎcintǎ nu poţi cumpǎra cu el.
- Da, da – i-a ţinut isonul sora mijlocie – şi-a bǎtut joc de noi. Pǎi de-un bǎnuţ aveam eu nevoie?! Şi ǎla vechi şi îndoit, cǎ nici nu ştiu dacǎ îl primeşte cineva la schimb. Eu aveam nevoie de pǎpuşi şi de haine pentru pǎpuşi şi bomboane şi îngheţatǎ şi tort de ciocolatǎ – completǎ mijlocia lingându-şi buzele la gândul bunǎtǎţilor care-i scǎpaserǎ printre buze.
Pǎrinţii au aruncat unul spre altul feţe nedumerite şi au ridicat neputincioşi din umeri. Doar mezina a prins bǎnuţul între degetele ei mici şi l-a vârât în tǎşcuţa primitǎ cadou de la buna ei bǎtrǎnǎ.
Şi au trecut aşa multe zile ce s-ar fi risipit ca aripile fluturilor dacǎ întâmplǎrile ce aveau sǎ urmeze nu s-ar fi înfiripat într-o poveste demnǎ de a fi încrustatǎ în piatrǎ. Nu zburaserǎ mai mult de trei zile de la vizita moşului şi mezina împǎratului întâlni într-o zi în calea-i un copil sǎrman zgribulindu-se la uşa prǎvǎliei cu dulcegǎrii. Copilul zgâia ochii la o felie de plǎcintǎ din fereastrǎ şi înghiţea în sec la fiecare clipire a ochilor. Fetiţa îşi aminti de bǎnuţul de cositor din tǎşcuţǎ şi fǎrǎ sǎ se gândeascǎ prea mult îl întinse copilului.
- Uite aici un bǎnuţ, nu-i prea mare dar ţi-o ajunge de-o înghiţiturǎ dacǎ nu de toatǎ felia – spuse ea şi întinse bǎnuţul bǎiatului. Acesta îl înşfǎcǎ şi cu el strâns în pumn intrǎ în prǎvǎlie. Gospodarul privi bǎnuţul, o privi prin fereastrǎ pe mica prinţesǎ şi întinse copilului felia la care rǎvnea de atâta amar de vreme.
Iar aceasta nu fu singura minune a bǎnuţului de cositor, cǎci dupǎ încǎ trei zile fetiţa întâlni în cale o femeie sǎrmanǎ ce abia îşi ducea zilele. Tuşea şi gemea d-ai fi zis cǎ acuş acuş e gata sǎ-şi dea obştescul sfârşit. “De ce nu te duci la un doftor femeie?” a întrebat-o fetiţa, iar femeia i-a rǎspuns cǎ nu are suficiente parale sǎ plǎteascǎ doftorului. “Ti-aş fi dat eu o pǎrǎluţǎ, dar am dat-o mai deunǎzi unui copil sǎrac” spuse fetiţa oftând şi desfǎcu tǎşcuta sa îi arate femeii ca e goalǎ. Nu micǎ îi fu însǎ mirarea când constatǎ ca în locul bǎnuţului primit şedeau acum doi bǎnuţi. Fetiţa zâmbi şi îi întinse veselǎ femeii.
Şi poate credeţi cǎ asta a fost tot. Ei bine nu, cǎci la trei zile dupǎ aceastǎ pǎţanie fetiţa întâlni da data aceasta un om bǎtrân necǎjit tare. “De ce eşti necǎjit moşule?” întrebǎ fetiţa. “Cum sǎ nu fiu necǎjit, bǎtrâneţile mele – spuse moşneagul – dacǎ tavanul casei s-a spart şi eu nu am parale sǎ-l repar. Şi când vin ploile apa îmi curge exact în pat.” Atunci fetita a deschis tǎşcuţa, a cotrobǎit înǎuntru şi cu mirare a descoperit cǎ nu era goalǎ aşa cum credea, ci acum erau înǎuntru patru bǎnuţi. Tare s-a minunat fetiţa, dar i-a adunat şi i-a dǎruit moşneagului. Însǎ oricâtǎ plǎcere îi fǎcea sǎ ajute pe altii, gândurile fetiţei erau mǎcinate de o întrebare. Cum de nu se terminǎ banii din tǎşcuţǎ?! Cine îi punea la loc?! Aşa cǎ a dat fuga sǎ-l caute pe moşneagul care îi adusese în dar bǎnuţul iar acesta i-a explicat:
- De fiecare datǎ când ai fǎcut o faptǎ bunǎ, pe lângǎ bǎnuţul pe care l-ai pus în tǎşcuţǎ se întorc şi aceia ce au fost dǎruiţi. Cǎci bunǎtatea cu bunatate e rǎsplǎtitǎ şi aşa va fi în vecii vecilor.
Tare bucuroasǎ a fost fetiţa când a auzit vorbele moşului căci astfel îi putea ajuta pe toţi cei care aveau nevoie. După un timp însă surorile cele mari au aflat şi ele că bănuţul primit de la moşul care aduce daruri face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână. Şi atunci s-au dat binişor pe lângă surioara lor mai mică şi au început a-i cere câţiva bănuţi pentru una, apoi pentru alta şi mai târziu pentru multecele. Iar fata cea mică a împăratului le dăruia cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie în suflet. Văzând cum merge treaba cu bănuţul magic, fetele cele mari şi-au amintit că şi ele au primit un bănuţ asemănător dar l-au aruncat de cum l-au primit. Şi au răscolit ele camerele, au aruncat în sus păturile, covoarele, au răscolit hainele, perdelele şi în cele din urmă au găsit bănuţii sub pat. Dar în zadar au mângâit ele bănuţul, în zadar l-au frecat ca să strălucească, în zadar l-au pus în cuibarul găinii, bănuţii lor nu făceau pui cu niciun chip.
Şi uite aşa a trecut un an întreg şi a venit iar ziua în care moşul care aduce daruri a ajuns din nou la palatul împăratului. Fetele cele mari cum l-au văzut l-au oprit degrabă şi au început a-l certa.
- Păi de ce moşule ai dăruit surorii noastre mai mici, cea care nu şi-a dorit nimic, un bănuţ care face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână, iar nouă care aveam atâta nevoie nu ne-ai dat. Ea are acum toată fericirea şi toată bogăţia din lume iar noi suntem două sărmane. Mama te-a ajutat şi ai promis c-ai să ne bucuri cu darul cel mai de preţ, dar când colo ne-ai amăgit căci bănuţii pe care ni i-ai dăruit nu sunt buni de nimic. Nici o plăcintă nu poţi lua cu ei.
Moşul şi-a scărpinat un moment ceafa, şi-a mângâiat barba albă şi le-a răspuns cu glas molcom:
- Eu nu am dăruit nici uneia dintre voi fericire şi nici avere. Eu v-am dăruit doar un altoi pe care crească, să se dezvolte şi să înflorească ceea ce e înlăuntrul fiecăreia. Ceea ce s-a şi întâmplat – a mai adăugat moşul şi s-a făcut nevăzut ca şi când n-ar fi existat niciodată.

Şi ca povestea să aibă un final fericit ca mai toate poveştile care se spun seara la capătul patului copiilor cuminţi am să adaug doar că cele trei fete de împărat au trăit fericite împreună până la adânci bătrâneţi. Ei nu, nuuu, nici chiar aşa… Să fim seriosi. Cum să trăiscă toate trei prinţesele împreună până la adânci bătrâneţi?! Şi prinţii?! Nu! Adevărul adevărat e că fetele împăratului s-au făcut mari, au cunoscut trei prinţi frumoşi şi viteji pe care i-au luat de bărbat. Iar fata cea mică a rupt în două bănuţul magic la nunta surorilor celor mari şi le-a dăruit câte o jumătate fiecăreia drept cadou de nuntă. Acummm… rămâne să stabiliţi dumneavoastră dacă fetele cele mari au folosit jumătatea de bănuţ ca să-şi împlinească toate poftele sau dacă o jumătate de bănuţ nu e în stare niciodată, dar absolut niciodată să facă ceea ce e în stare un bănuţ întreg şi să încheiaţi povestea.
Căci eu aici am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.
Şi-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus o poveste mai adineauri inventată.