Zvârluga

E seară. Sunt singur. E timpul să mă opresc, am obosit. Nu mă întreba de ce, care este obiectul oboselii mele. Daca aş fi cârtiță aş săpa degrabă o groapă şi m-aş cufunda înnn... în gânduri cred, uite la asta nu am un răspuns pregătit. Dar nu orice fel de gânduri, ci gânduri colorate şi uşoare, ca baloanele, pe care să le răscolească vântul la prima adiere mai sănătoasă. Opresc calculatorul, închid radioul, sting veioza şi mă las pe spate în scaun. Închid ochii. Zâmbesc. Încerc deseori să pescuiesc poveşti, măcar pui de poveşti, dar rar se agață ceva în plasă. Pentru pescuit poveşti, ca şi la peşti, trebuie îndeplinite o serie de condiții aparte pe care numai pătimaşii le înțeleg. Momeala de acum e cea mai potrivită. Îmi înghit vorbele, mă ascund înapoia propriului îndărăt şi pândesc.
Nu aştept mult şi deodata uşa se deschide cu forță iar o puştoaică intră valvârtej. E subțirică, are buclişoare blonduțe rotunjite în exterior, făcute parcă cu placa aia de metal cu care se aranjează cucoanele, rochiță albă cu o mulțime de cevauri indescriptibile care pot fi la fel de bine girafe sau maşini de găurit industriale cu şpiral mare. Doamne, ce nebunii de imprimeuri mai scot chinezii ăştia... Puştoaica seamănă cu Veronica. Cum care Veronica?! Veronica şi Motanul Dănilă cel mai vajnic motan, Veornica şi şoriceii... Tot nu vă spune nimic?! Naşpa! Înseamnă că trăim în lumi diferite şi n-am ce să vă fac. Dar nu e! Veronica era mică mică chiar dacă era fără frică, în timp ce puştoaica din fața mea e ceva mai răsărită, să tot aibă vreo opt-nouă ani. Seamănă mai degrabă cu Mihaela! Cum care Mihaela?! Mihaela din desene animate. Venea la şapte şi douăzeci, stătea nouă minute, niciunul mai mult sau mai puțin şi pleca fuguța că trebuia să apară Nea Nicu. Acu s-au dus. Şi Nea Nicu şi Mihaela. În direcții diferite. Mmm... nu-i nici Mihaela. Chiar nu ştiu cine-i, o fi din vecini...
- Hello, e cineva pe aici?! – întreabă ea căscând ochii mari şi rotindu-se ca un titirez la ultimele rotocoale, în timp ce fustița se înfoaie ca o coadă de păun. Moamăăă... ce mare eeee... şi ce goală... Goalăăă... goalăăă... goalăăă... - repetă ea încântată aşteptând ca sunetul să se întoarcă din perete ca un firav pârâu de munte...
Acuma o fi mare nu zic nu, da goală nu-i, să fim serioşi. Ăsta e doar antreul, camera de oaspeți să zic aşa... Restul nu e la îndemâna oricăriu copil nebunatic. E un ansamblu fin şi complicat unde nu poți da buzna aşa, cum ți se năzare. Doamne fereşte îşi mai bagă vreunul nasul unde nu-i fierbe oala şi scapă de el sau întinde capul şi rămâne fără picioare. Sau mai rău...
- Hello - strigă puştoaica din nou ciocănind cu degetele mici în pereții moi şi începe să strâmbe din sprâncene țuguindu-şi în acelaşi timp buzele.
- Bună ziua păpuşico – îi răspund de după colț şi ea mă priveşte cu fața aia de copil dulce în timp ce îşi scoate guma din gură şi o lipeşte într-o circumvoluțiune a hipotalamusului.
- Păpuşică e maică-ta, eu sunt domnişoară - mă repede ea cu acelaşi zâmbet dulce de copil inocent pe buze.
Vaaai... ce s-au mai schimbat copiii ăştia în ultimii douăzeci de ani. Generațiile astea noi sunt pline de temperament şi energie, zău aşa.
- Ce faci? – mă ia repede, căci copiii din ziua de azi sunt adaptați la sistem, fac totul pe fugă, eficient şi cu minimă implicare.
Nu apuc să-i răspund în timp util aşa că îmi întoarce spatele continuând să cerceteze cu atenție dejurîmprejurul.
După o analiză rapidă găseşte uşa pe care scrie cu litere mici “Spațiu Tehnic” şi trage de clanță. E bineînțeles încuiată din motivele tocmai prezentate, ceea ce pare însă să-i capteze şi mai abitir atenția. Nici una nici două scoate din păr o agrafă, o desface cu dinții şi începe să mesterească la broască.
- Asta am învățat-o de la doamna Eugenia de la grădi când s-a blocat Angelica în baie şi țipa ca din gură de şarpe de zicea doamna că să tacă că ne aud vecinii şi sună ăia la 112 şi vine Smurdu lu arabu ăla cu tot calabalâcul şi ne dă pe urmă la ştiri şi află maică-sa că a rămas încuiată în baie şi ne facem de tot rahatul că nu suntem în stare să ne ținem mâinile acasă noi ăştia micii şi să aibă grijă de copii, adică de noi, ei ăia marii şi pe urmă riscă s-o mai dea şi afară, pe ea, pe doamna Eugenia şi pe noi să ne mute la altă grădiniță mai seif, de-o să stăm claie peste grămadă şi-o să mergem la veceu cu aprobare, nu ca acuma când vrea muşchii noştrii şi-o să ne iasă pe nas să mai țipăm altă dată aşa ca din gură de şarpe – turuie ea într-o fugă de abia pot să-i țin urma.
Freacă ce freacă cu agrafa şi în cinci secunde uşa e descuiată. Nu apuc să deschid gura să țip “nu intra”, că domnişorica țop, e deja înăuntru.
- Brrr.... e cam frig aici la tine moşule – îmi reproşează ea căscând ochii la mecanismul complex care i se înfățişează privirii.
- Să nu atingi nimic, te rog. Niciodată nu poți şti ce se poate întâmpla când exciți un neuron d-ăsta şi nici dacă se pune în mişcare mecanismul. Să nu deschizi uşile la dulapuri că te curentezi şi vezi să nu-ți prinzi vorbele între angrenajele mecanismului că rămâi fără ele – încerc eu s-o previn, dar nici nu apuc să închid gura că o şi văd apucând de jos un ciocan baban rămas pe acolo de la cine ştie ce reparație anterioară şi brusc zvârle cu el în roata uriaşă care domină mecanismul. “Baaaaaang” răspunde roata enervată, fără însă să se clatine.
- Moşule pune şi tu chestia asta în mişcare să ne mai încălzim şi noi că zău e aici la tine o frigăraie mai rău decât a fost la noi în clasă zilele astea – îmi reproşează ea, în timp ce eu încerc să feresc din calea-i chestiile sensibile ale înlăuntrului.
- Opaaa.... ce avem aiiici...?! - se întreabă ea teatral băgându-şi nasul în cel mai întunecos colț al gândurilor mele şi mimând minunarea, în timp ce înfăşoară pe o surubelniță găsită naiba ştie unde un ceva imaginar care însă la o privire mai atentă se dovedeşte a fi o pânză de păianjen.
- Nu prea dă nimeni cu cârpa pe aici. Ce aştepți, lăptăreasa? Sau sectoristu? – mă trage ea de urechi fără să ştie că acolo sunt amintirile. Unele prăfuite şi uitate, altele răscolite din când în când, altele... altele atinse cu inima în momentele de linişte, iar altele pur şi simplu îngropate.
Mmm... sunt eu om răbdător dar cred că trebuie să încheiem vizita asta. De fel sunt un tip onest, serios, uşor rigid înghețând în vechi canoane şi recunosc că mă inhibă comportamentul acestui copilaş năzdrăvan şi lipsit de orice inhibiții. Cum naiba să mişte ceva rotițe?! Totul îmi pare mai degrabă amenințat de încremenire, ca o aşchie întrată în carne, înghițită de piele, neutralizată si apoi uşor uşor dizolvată ca un intrus dezgustător.
- Hmm... zici că nu vrei să-ți pui mintea aia la contribuție şi să faci ceva ca sa mişte şi rotițtele alea, da?! Bineee... – mi-o întoarce ea bosumflată, făcând un botic ca un trandafir japonez cu petalele răsfrânte şi răsucindu-se cu fața la perete în timp ce râcâie uşor cu vârful pantofului podeaua.
E un copil până la urmă şi mi se face o milă teribilă când o văd cum stă ea aşa cu mâinile la spate, cu capul proptit în perete şi cu piciorul tremurându-şi vârful ca un crin pistilul în bătaia vântului. Sunt însă convins în sinea mea că e doar o diversiune, o scenă îndelung exersată.
- Ei hai n-o lua şi tu aşa. Înțelege că nu mai sunt un puşti, lucrurile nu se mai învârt ca altă dată, nu mai pot să sar în papuci cum o făceam pe vremuri. Şi nici nu mai vreau. Îmi place mai mult liniştea, îmi plac lucrurile echilibrate, calculate, tihnite – încerc eu să-i explic matur.
- Uat ză fac! – mi-o trânteşte însă repede fără să mai aştepte să termin – atunci de ce mi-ai mai făcut semn să intru, moş libidinos?! Crezi că nu stăteam bine afară la joacă, îmi trebuia mie minte colțuroasă ca asta şi uitată de vreme ca un cinci la mate în carnetul ascuns după şifonier!? Pa şi pu – îmi mai aruncă peste umăr şi iese trântind uşa care se zgâlțâie ca la cutremur. O bucată de tencuială îmi cade pe buze şi se lipeşte de cea de jos. Îmi plimb limba uşor peste ea. Mmm... s-ar putea sa nu fie totuşi tencuială ci nişte telemea de la masa de seară.

Deschid ochii. Degeaba am întins plasa. Nu s-a prins nimic. Pornesc calculatorul, firefoxul, Goolge Reader şi mă apuc să citesc ce s-a mai scurs nou din norişorul meu rețelist. Auzi, cică-i mare şi goala! Pfffu...