Bărbatul care trăia într-un blogspot

- Într-un ce? - mă întreabă curios taică-miu ridicând ochii din ziarul pe care îl cercetează cu lupa.
- Într-un blogspot – repet eu rar încercând să salvez ceva timp pentru a-mi pregăti o explicaţie decentă care să fie pe înţelesul tuturor.
- În borhot? – se strâmbă şi maică-mea după principiul “surdu n-aude dar le potriveşte”.
- Nu, nuuu… într-un blogspot. Blog-spot. Blogspotul eee… cum să vă explic eu, e ca o cupă în care îţi expui înlăuntrul, iar acesta ajunge la urechile oricui e interesat să asculte şi la ochii ce-s interesaţi să privească, aici sau altminteri. Apoi realizând că explicaţia mea e departe de a fi “pe înţelesul tuturor” mă repliez rapid. Blogspotul e aşa… ca un mercurial în piaţă. Pui acolo pe tablă aia tot ce ai pe suflet şi oricine trece pe lângă ea îţi poate citi sufletul, ba chiar poate însăila propriile gânduri printre ceea ce ai expus acolo.
- Hai fugi de-aici mă, cum să trăiască cineva într-un mercurial?! Măcar de-ar avea patru pereţi şi-un acoperiş, dar aia e doar o tablă vopsită – îmi replică taică-miu raţional.
- Că doar nu-i boschetar să şadă în piaţă sub lista de preţuri – bodogăne şi maică-mea.
- Ei bine, blogspotul nu e chiar ca un mercurial, e mai degrabă ca o carte nescrisă, doar cu pagini albe. O umpli cu gânduri pe măsură ce trece timpul, azi o pagină, mâine alta. Te deşiri din tine într-un alt spatiu, într-o altă lume.
- Hai lasă-mă. Un om nu poate să trăiască într-o carte. O carte e o carte, e un obiect. Nu e nimic viu într-o carte. Nu e nici măcar o cutie în a cărei concavitate s-ar putea fofila o vietate cât de mică, ca un gândac – insistă taică-miu să-mi arate ce înseamnă raţiune.
- Bineee… blogspotul nu e exact ca o carte, e poate ca un nor, ca un nor de cuvinte. Ca o fantomă întrupată din gânduri. Sau mai degrabă ca o lume condensată, închisă într-un borcan.
Tac amândoi cu urechile ciulite.
- E ca şi cum te-ai dematerializa de aici pentru a te recompune, mai mult sau mai puţin asijderea, dincolo.
- Şi de ce ar vrea un bărbat să trăiască într-un borcan din ăsta de care zici tu?! – insistă taică-miu neîncrezător.
- Nu vrea, se transferă încet încet printr-un tub transparent, ca o perfuzie circulând în direcţie inversă, dinspre trupul întreg şi real spre o pungă goală agăţată în niciunde.
- Dar cum crezi tu că poate să trăiască un om într-un blogspot ca un peşte într-un acvariu?! Cum se hrăneşte? Cum respiră?
- Cuvintele îi sunt hrană iar trăirile, senzaţiile, aerul de respirat. Are cu totul alt regim de viaţă decât noi, oamenii obişnuiti. Simte ca un om, interacţionează ca un om, dar este cu totul rupt de grijile astea banale cotidiene cum ar fi casa, masa, serviciul. Singura sa nevoie e interacţia cu oamenii, ca un ţipar care în loc să îi înţepe cu săgeţi electrice pe cei ce îi sunt în preajmă, primeşte săgeţile în plin.
- Şi poate să trăiască mult acolo?
- Veşnic! Ar muri doar atunci când ar dispărea internetul, ca omul-maşină întins în coconul de fire care e scos brusc din priză şi nu mai poate să se alimenteze din privirile muritorilor. Singurul mare pericol pentru bărbatul care trăieşte într-un blogspot este să se rupă complet de real, să se transfere cu totul dincolo, până când nu mai rămâne nimic în trupul stafidit ca o pungă vidată. Atunci ar deveni doar un balon de săpun, ridicat în aer şi purtat la întâmplare de vânturi, până când, inevitabil, va face sub apăsarea dejurîmprejurului implozie.
- Dar cum naiba poate să interacţioneze cu lumea dacă el trăieşte izolat, dincolo de peretele de sticlă?!
- Legăturile sale cu lumea sunt strict neuronale, nu se bazează pe cele cinci simţuri ci sunt legături directe între două creiere, între mustăţile acelea numite dendrite. E un cu totul alt fel de a simţi, direct, plin, concis. El deşiră realitatea într-un caier pe care îl toarce apoi în fir subţire şi cu acesta croşetează o altă realitate, care îi seamănă primeia în esenta dar care nu i se suprapune ca formă şi care culmea, încape într-un borcan. Şi nu numai că încape, dar îl umple complet, aşa cum umple un pumn de stele suflat din palma unui copil cerul nesfârşit.
Tac. Se pare că i-am convins.

PS1: Ieri pe la 6 după amiază a sunat la uşă un poliţist. În civil. Figură de om serios, cu capul pe umeri. Se interesa de vecinul de la 13. Spunea că a dispărut fără urmă şi voia să ştie dacă pot să-i dau ceva informaţii despre el. I-au pierdut urma şi nu mai ştie nimeni nimic despre el, nici părinţii, nici colegii de muncă, nici prietena. Ea era ultima care l-a văzut cu câteva seri în urmă în sufragerie la calculator dar când s-a trezit dimineaţa următoare nu mai era.

PS2: Mmm, ciudat… Mari tâmpiţi şi poliţiştii ăştia… EU stau la 13!