Semaforul

Când m-am oprit la trecerea de pietoni semaforul era roşu. Tocmai ce se schimbase. Aşa mi se întâmplă mie, tot timpul prind semaforul pe roşu. N-ar fi nicio problemă căci îmi place să stau aşa ca un cocostârc în mijlocul bălţii şi să privesc lumea dimprejur, dar e o chestiune de principiu, de ce să mi se întâmple asta numai mie?! O vreme am crezut că exista o conspiraţie universală, că sunt urmărit pas cu pas şi că atunci când mă apropii de un semafor, un omuleţ mic, mic de tot, înghesuit în cutia cu relee precum vestitul şahist al lui Maelzel în automatul de şah, mă urmăreşte printr-o fantă special creată în capacul ce acoperă cutia şi când mă vede la marginea drumului, ţac, alimentează releul de roşu şi semaforul îşi schimbă imediat culoarea. Apoi, gândind la rece, mi-am zis că nu există niciun motiv serios pentru o asemenea ţesătură de iţe complicate, trebuie că sunt probleme mult mai mari în ţara asta decât cele cauzate de umila mea existenţă. Şi totuşi semafoarele continuau să se schimbe în roşu imediat ce mă apropiam de marginea bordurii, fie că arătam intenţia vădită de a traversa, fie că nu.
Pe partea de dincoace a drumului eram eu singur, pe partea cealaltă erau vreo zece persoane. O bunică cu un copil venind de la şcoală, o doamnă elegantă, un tânăr cu alură de killer, un bărbat îmbrăcat într-o salopetă murdară şi zdrenţuită ţinând în mână câteva scule, o bătrână cu două sacoşe pline şi încă vreo patru-cinci persoane mai în spate. Mă priveau toţi pe sub sprâncene, curios şi încruntat, ca şi cum taman atunci aş fi picat din altă lume, cu şervetul la gât, furculiţa într-o mână şi cuţitul în cealaltă, poftind s-o înfulec pe-a dumnealor. Mă simţeam ca la "Ţară-ţară-vrem-ostaşi". "Pe cine?" "Pe tineeee". Trebuia să sparg undeva printre ei ca să răzbesc în partea cealaltă şi să-mi văd de drum. La o primă evaluare cel mai uşor mi s-a părut să încerc printre bunica cu copilul şi doamna cea înaltă şi elegantă. Mai încolo era tipul cu figura de killer şi mai încolo mecanicul cu sculele. De ei mi-era cel mai teamă.
Am privit-o atent pe doamna cea elegantă. Era clar că şi ea mă studiază cu ostentaţie. După ce m-a măsurat bine de câteva ori din cap până-n picioare a început să strâmbe din nas. "Mă gândacule, mă insignifiantule, mă luzărule - părea să spună întreaga ei fiinţă - tu ai de gând să te apropii de mine, să-mi înghesui intimitatea, să respiri din aerul meu?! Nici să nu te gândeşti gânganie! Am să te strivesc sub călcâi imediat ce ai să ajungi la marginea pantofului meu. Am să-mi înfig tocul în orbitele tale şi-am să apăs până au să-ţi iasă toate maţele prin ele". Am tresărit şi instinctiv mi-am aruncat privirile spre tocurile doamnei. Erau colosale. Vreo douăzeci de centimetri înălţime şi subţiri cât un creion. Brrr... m-a cuprins tremurul. Killerul mă privea şi el cu chef de harţă. Ştiam că dacă am să trec pe lângă el are să-mi dea brânci cu umărul şi-apoi tot el are să ţipe "Ce faci bă, dai peste mine?! Nu te uiţi pe unde mergi?" După aceea văzându-mă cum stau proţăpit ca un felinar în mijlocul drumului avea să continue să se răstească cu mâinile în sold "Ce bă, mă înjuri?! Mama ta de dobitoc" pentru a mă izbi apoi fulgerător cu stânga în falcă si cu dreapta în stomac spre satisfacţia celorlalţi trecători peste zebră. Şi asta doar fiindca l-am privit atent. Mecanicul în schimb avea o figură mai umană dar ştiam că dacă aveam să mă aflu în raza lui de acţiune nu va ezita să apuce cu stânga ciocanul pe care îl ţinea strâns împreună cu o cheie de douăzecişipatru, cu o şurubelniţă mare şi cu un bomfaier în dreapta şi să mă izbească scurt. Răspândea un aer de materie brută, de material aruncat de-a valma fără nicio logică şi fără vreo utilitate, aşa cum aruncate erau resturi de tot felul de-a dura peste marginea falezei. Părea destul de clar că orice legătură între creier, atât de firav cât era el şi restul trupului era sufocată, sugrumată, extremităţile acţionând după o logică proprie şi neţinănd cont una de alta. Dar cel mai mult m-a nedumerit atitudinea bătrânei cu sacoşele. De cum m-a zărit s-a aplecat şi mai mult peste sacoşele grele, a început să le frământe toartele între degete ca un şofer ce mângâie fierbinţeala volanului înainte de a călca acceleraţia până la capăt şi să fornăie nările precum un taur încordat aşteptând scârbit ca toreadorul să-şi găsească odată basmaua aia roşie pe care să i-o fluture pe sub nas. Chiar şi piciorul stâng îi aluneca continuu peste asfalt scormonind boabele mărunte de ţărână strânse la marginea drumului, asemeni unei copite nestăpânite. Ei ce-i făcusem?!
Această ultimă imagine m-a făcut să mă întreb dacă vreau cu adevărat să continui, dacă vreau să merg înainte. Până la urmă traversatul străzii e doar o opţiune de conjunctură, nu e o decizie de viaţă. Poţi foarte bine să te întorci şi să încerci să traversezi altă dată. Sau prin altă parte. Sau poţi lua tramvaiul. Am oscilat destul de mult înainte de a lua o decizie, sperând în secret că până la urmă semaforul va trece de la sine pe verde şi decizia nu va mai fi necesară. Dar n-a trecut suficient de repede, aşa că am decis să mă întorc. Sigur, trecând peste mândria mea de bărbat. Încăpăţânat, aş putea adăuga. Dar în mod cu totul uluitor întoarcerea s-a dovedit a fi imposibilă. Da, da, imposibilă, căci imediat ce făceam un pas înainte dejurîmprejurul căpăta o curbură neaşteptată în sus, lăsându-mă permanent prizonierul unei concavităţi alunecoase precum o ceaşcă de ceai. Am încercat mai la stânga, am încercat mai la dreapta. Fără izbândă. Păream sortit să înfrunt grupul de oameni de pe cealaltă parte a drumului, ca şi cum viaţa mea, asemeni celei a lui Ulise ar fi depins de această izbândă obligatorie. Şi apoi brusc l-am auzit. Un ţârâit scurt, scurt de tot ca un oftat de greiere. Nu mi-am imaginat niciodată că am o acuitate auditivă atât de fină. Sau asta se întâmplă doar în cazul semafoarelor, a celor care stau spânzurate în roşu?! Nu ştiu să spun. Cert e că am auzit ca prin vis releul de roşu. Ţâr şi roşul s-a stins. Ceea ce a urmat s-a desfăşurat însă cu o repeziciune uimitore fără a-mi lăsa timp să reacţionez în vre-un fel sau să pot digera întâmplarea. Am văzut doar cum trecerea de pietoni se umflă ca un cearceaf întins în bătaia vântului şi cum toţi trecătorii ce aşteptau cuminţi pe partea cealaltă se prăvale ca nişte cutii mari şi grele de televizor catre marginea ceastălaltă, strivindu-mă sub greutatea lor. Simţeam undeva în oase şi cheia de douăzecişipatru a mecanicului şi ghiozdanul copilului şi sacoşa cu cartofi a bătrânei şi tocurile cui ale doamnei... Doar oamenii nu se mai zăreau...