Portret de ţigancǎ

Micǎ şi zgribulitǎ stǎ ascunsǎ dupǎ colţul casei, mai sǎ iasǎ, mai sǎ disparǎ îndǎrǎt de unde s-a iţit. Are pielea vânǎtǎ, privirea înnouratǎ şi buzele adunate bulz a nemulţǎmire. Vântu-i rǎsfira fâşiile subţiri ca vrejul de narcisǎ din zdrenţele ce-i învǎlesc trupul, lǎsând-o ba dezvelitǎ soarelui dulce şi greu coborâtor ca mierea, ba înfofolitǎ în adieri plumburii şi groase de zici cǎ-s sarica ciobanului grǎbit sǎ-şi adǎposteascǎ miorele în postul Crǎciunului ci nu ogor de bocete ale mieilor gata sǎ-şi puie în joc grumazul întru primenirea Paştelui. Are fir de lǎcrǎmioarǎ prinsǎ-n pǎr şi-i miros pletele a crud, cum tǎlpile umezi de ploi îi miros a pǎmânt reavǎn rǎscolit de colţii ierburoşi ai nevǎzutelor fǎpturi înviind dintre genuni. E necuminte şi murdarǎ, bosumflatǎ şi ghiduşǎ, încrâncenatǎ şi dulce. Îmi zâmbeste, face câţiva paşi înaintea-mi şi apoi fuge iar privindu-ma şiret peste umǎr dinapoia unei zile înfrigurate.
- Primǎvarooo ... ieşi fǎ odatǎ d-acolo, nu te mai juca, cǎ veni un domn sǎ te vazǎ!