Durerea de cap (III)

continuarea povestii de aici

Vineri. Vineri era ziua lui de rǎsfǎţ. Lua masa la “Chez Sophie”. Înainte lua masa des la “Chez Sophie”, era un obişnuit al localului. Îl cunoşteau şi portarul şi fetele cu minijupe fluturânde şi şeful de salǎ şi Pierre Le Chef din mâinile cǎruia ieşeau nebuniile acelea culinare. Era un local discret, elegant, iar preţurile deşi mari nu erau exorbitante. Acolo îi adusese pe toţi partenerii sǎi de afaceri. Iar ei fuseserǎ cu toţii încântaţi apreciind mai ales savoarea mâncǎrurilor cu arome franţuzeşti. Bǎrbatul alese un platou gol de carton de pe care scuturǎ câteva resturi de prǎjiturǎ, şterse cu cotul urmele de cremǎ, apoi scoase din buzunarul de la piept o lingurǎ mare şi începu sǎ umple tacticos platoul manevrând cu dexteritate printre resturile rǎsturnate în tomberon. Ştia exact la ce orǎ sǎ vinǎ. Ora la care restaurantul era aglomerat, debarasarea se fǎcea în mare vitezǎ, carnea nu mai era separatǎ de garniturǎ, garnitura de sos şi resturile erau aruncate grǎmadǎ în cutiile de carton, iar cutiile în cele douǎ tomberoane pǎtrate din spate. “Chez Sophie” era micul sǎu secret, era momentul sǎu de desfǎtare. Nu-l împǎrtǎşise cu nimeni, îl pǎstra numai pentru sine. De altfel era un local numai pentru cunoscǎtori. De obicei îşi umplea farfuria şi se retrǎgea între case, pe iarbǎ sub salcam. Dar în seara aceea se aşezǎ pe bordurǎ, chiar acolo lângǎ tomberoane. Îşi suflecǎ mânecile şi începu sǎ rǎscoleascǎ prin cele adunate pe platou. Ca antreu salata de creveţi cu avocado arǎta destul de bine. Nu mai mâncase creveţi de mult timp, dar nici nu ţineau de foame. Aşa cǎ trecu repede peste ei şi adunǎ pedant cu vârful lingurii o cremǎ verzuie ce se rostogolea din interiorul unei bucǎţi de carne mici şi neagre. O întinse cu limba pe cerul gurii şi zâmbi mulţumit. Prepeliţǎ umplutǎ cu mousse de mǎsline negre şi ficat de gâscǎ în sos de legume. Nu-l încântase niciodatǎ vânatul mǎrunt, i se parea cǎ are carnea tare, dar Pierre pregǎtea felul acesta absolut încântǎtor. Rǎscoli în continuare cu vârful lingurii printre bucǎţile aruncate de-a valma în farfuria improvizatǎ şi descoperi o felie lungǎ şi roşie ca o limbǎ care îi lǎsǎ apǎ în gurǎ. Nu mai rezistǎ aşa cǎ rupse o fǎrâmiturǎ pe care o tǎvǎli prin sos şi o aruncǎ printre buzele tremurânde. Nu mestecǎ ci doar o plimbǎ cu limba dintr-un obraz într-altul. Bucata de peşte se topi singurǎ în câteva secunde. Un fior rece îl învǎlui din cap pânǎ-n picioare. Filé de barbun soté cu ştrudel de anghinare şi sos de coriandru. Încântat trecu rapid în revistǎ desertul. Creme Brullée cu smochine la cuptor şi scorţişoarǎ, stropit cu sos de fructe de pǎdure, lacrimi de ciocolatǎ umplute cu cremǎ de portocale şi Zabbayone et Champagne. Se relaxǎ, îşi îndreptǎ spatele şi începu sǎ mǎnânce tacticos. Întotdeauna avusese grija faţǎ de modul în care lua masa. Pe îndelete, fǎrǎ grabǎ, cu dumicaţi bine mestecaţi, cu înghiţituri mici. Şi mai ales rupt de realitatea stresantǎ care-l împresura. Aşa fǎcu şi în seara aceea.  

Bǎrbatul scrâşni din dinţi. Piciorul se umflase peste mǎsurǎ, pielea crǎpase, carnea frǎmântatǎ de puroiul înfometat se revǎrsase dezgustator. Dejuîmprejurul se umpluse de un miros insuportabil de hoit. Durerea îi anesteziase toate celelalte simţuri. Nu mai închisese un ochi de trei zile, iar de douǎ nu mai mâncase nimic, bǎuse doar apǎ. Întins pe patul improvizat sub pod, învelit în noapte şi înţepenit de durere îl privea fix în ochi pe Ritz. Avea ochii mici Ritz, excesiv de albi şi strǎlucitori ca şi cum îndǎrǎtul lor s-ar fi aflat douǎ ţepuşe de luminǎ. De cu o noapte în urmǎ Ritz se mai apropiase cu încǎ douǎ palme. În fiecare noapte se mai apropia puţin, încǎ puţin, apoi rǎmânea fix privindu-l drept în ochi cu privirea aceea sticloasǎ şi ascuţitǎ ca un bisturiu. Pânǎ sǎ cadǎ bolnav relaţiile sale cu Ritz fuseserǎ clar stabilite. I se permisese accesul în adǎpost, avea permisiunea de a cotrobǎi nestingherit, mai primea din când în când câte o coajǎ de pâine dar nu i se permitea sǎ se apropie la mai mult de un metru de culcuş. Proprietatea privatǎ trebuia respectatǎ. Cum nici omul nu-şi bǎga nasul în treburile şobolanului, aşa nici acesta nu avea dreptul sǎ calce poprietatea bǎrbatului. Dar lucrurile se schimbaserǎ complet de când cǎzuse la pat. Şobolanul nu numai cǎ-i invadase intimitatea, dar atitudinea spunea clar: "n-am sǎ mǎ mişc de aici pânǎ când n-ai sǎ crǎpi, am rǎbdare, dacǎ n-are sǎ se întâmple azi, are sǎ se întâmple cu siguranţǎ mâine". Îl privi atent. Nu mişcǎ niciun muşchi, nu clipea. Doar mustǎţile tremurau din când în când. Cu ele pipǎia clipa ce va sǎ vinǎ.

De cealaltǎ parte omul aştepta şi el. Când se pogora noaptea se culca pe cartoanele sale, se fǎcea ghem şi cu ochii mijiţi îl iscodea pe bolnav. Din când în când, se ridica, venea pânǎ lângǎ el, apoi vǎzând cǎ n-a murit se culca la loc cu ochii întredeschişi. Cel mai mult îl interesau bocancii. Ai lui erau ferfeniţǎ. Nici celelalte nu erau de lepǎdat. Mai ales pufoaica groasǎ cu care bǎrbatul dormea sub cap. Iarna nu era prea departe şi i-ar fi prins tare bine.

Bǎrbatul se trezi lac de sudoare. Nu adormise, leşinase. Ritz se apropiase la doar o palma de faţa lui. Îi simţea mirosul greu, respingǎtor. Doar ochii îi vedea, mici, sticloşi, incisivi. Ar fi putut sǎ-l atace fǎrǎ probleme, n-ar fi întâmpinat rezistenţǎ. Nu înţelegea de ce nu o face. Probabil din respect faţǎ de convieţuirea de pânǎ atunci. Omul se apropie şi el, încercǎ sǎ-l izbeascǎ cu piciorul pe Ritz dar acesta se feri agil, apoi privi scârbit spre chipul muribundului. Nu-şi dǎduse încǎ duhul, aşa ca se întoarse spre peretele de piatrǎ şi îşi scoase încǎ un chiştoc pe care îl aprinse cu mâini tremurânde. Omul nu avea nimic din îndârjirea şi persuasiunea şobolanului. Era doar nerǎbdǎtor. Terminǎ chiştocul aprins, se apropie din nou de patul muribundului, îi zǎri pieptul umflându-se, apoi se rezemǎ iar de perete şi continuǎ sǎ fumeze. Bǎrbatul icni. Ştia cǎ zarurile fuseserǎ aruncate. Şi totuşi o forţǎ interioarǎ, independentǎ de controlul sǎu, pe care nu putea sǎ înţeleagǎ de unde vine îl fǎcea sǎ se târascǎ spre încǎ o dimineaţǎ cu speranţa ascunsǎ cǎ va apuca şi înserarea.

Se trezi iar într-un lac de sudoare. Întinse instinctive mâinile şi picioarele pentru a se dezmorţi. Tresǎri. Nu mai simţea durerea. Glezna nu-l mai supǎra. De fapt nici n-o mai simţea. Desfǎcu palmele strânse ghem şi le lǎsǎ sǎ se aştearnǎ uşor pe lângǎ trup dar aceasta se retraserǎ degrabǎ speriate. Le deschise iar, rǎsfirǎ degetele şi le apǎsǎ uşor în jos. Palmele nu mai gǎsirǎ cartonul tare şi rece ci uimite atinserǎ un aşternut fin şi moale. Cineva din apropiere îi surprinse mişcǎrile, se aplecǎ grǎbit asupra-i şi începu sǎ-i tamponeze uşor fruntea. Bǎrbatul miji ochii. Era o femeie bǎtrânǎ cu faţa zbârcitǎ, cu ochii adânciţi în orbite, cu pǎrul complet alb strâns într-un coc deşirat la spate. "Cine-o fi hoaşca?! - gândi bǎrbatul. Unde sunt?! Am murit şi am ajuns în rai?!" Probabil cǎ ar fi acceptat ideea raiului dacǎ n-ar fi apǎrut în peisaj femeia. Rai cu babe nu şi-ar fi imaginat niciodatǎ. Îngeri, îngeroaice, heruvimi, dar nu babe. Îşi roti uşor ochii împrejur atât cât îi permiteau pleoapele grele. Nu era în rai! Dar nici în adǎpostul de sub pod. Era într-un pat adevǎrat cu saltea moale, cu pernǎ, cu aşternut curat. Într-o mânǎ avea înfipt un ac care se prelungea cu un tub ce se pierdea undeva în stânga îndǎrǎtul privirii. În gurǎ avea lipit cu leucoplast un alt tub care alunecase uşor pe gât. Nu era nici în rai, nu era nici vis, era într-un spital. Încercǎ sǎ-şi mişte piciorul beteag dar nu simţi nimic.

Femeia terminǎ de tamponat fruntea şi vǎzându-i ochii crǎpaţi şi uşoara-i tremurare a trupului murmurǎ:

- Puiul mamii. Puiul mamii. Gata! S-a terminat. Eşti bine acum.

Bǎrbatul se zgâlţâi ca în urma unei electrocutǎri. Simţi cum un şuvoi de lame ascuţite încep sǎ coboare dinspre creier prin sânge cǎtre celelalte pǎrţi ale trupului sfârtecându-i înlauntrul. Îl cuprinse o sfârşealǎ grozavǎ. De undeva de departe o luminǎ albǎ rotundǎ şi micǎ dar puternicǎ precum ochii lui Ritz se apropia ca un tren.

- Puiul mamii, gata, de-acum totul o sǎ fie bine - mai auzi depǎrtându-se.

(sfarsit)