Cordonul ombilical şi toboganul de gunoi (partea a doua)

- Cine eşti? Din ce sectǎ faci parte? Din ce lume vii? – am întrebat-o brutal imediat ce a intrat pe uşǎ, apucând-o instinctiv de umǎr ca şi cum aş fi vrut sǎ mǎ conving înainte de toate cǎ e os învelit în carne.
Cristina mi-a apucat cu delicateţe mâna, a împins-o îndǎrǎt, apoi a trecut pe lângǎ mine ca şi cum i-aş fi adresat doar un simplu bunǎ ziua. Am urmǎrit-o cu privirea încordatǎ cum se descalţǎ, cum îşi agaţǎ geanta în cuier, cum îşi scoate cu gesturi moi puloverul. L-a aşezat atentǎ pe spǎtarul scaunului, singurul scaun cu spǎtar pe care îl aveam, apoi m-a privit în ochi cu o urmǎ de zâmbet dulce ascuns undeva înapoia privirii.
- Ce te face sǎ crezi cǎ sunt altfel decât tine?
Eram un vulcan. Simţeam lava cum urcǎ din stomac fierbinte, rugoasǎ, o simţeam în gât, în cerul gurii. Am încercat sǎ mǎ stǎpânesc. Am arǎtat cu degetul înspre toboganul de gunoi. Cristina a dat uşor din cap, clǎtinându-l abia perceptibil. Nu mi-a rǎspuns însǎ. A început sǎ se încrunte şi sǎ-şi roteasca ochii înlǎuntru cǎutând parcǎ ceva anume între gândurile depozitate în cotloane întunecoase cu vreme multǎ în urmǎ. În loc de rǎspuns a ridicat din nou ochii blânzi cǎtre mine şi m-a privit grav ca şi cum în ceea ce ar fi urmat sǎ-mi spunǎ ar fi stat tot echilibrul lumii. Şi aveam sǎ-mi dau seama mai târziu cǎ exact aşa şi era.
- Poţi sǎ-mi explici ce este realul?
N-am avut replicǎ. Primul impuls a fost sǎ izbucnesc în râs. Dar n-am fǎcut-o din respect pentru ea. Nu puteam s-o fac.
- Ce e realul?! – am bombǎnit eu cu ochii în podea. Ce e realul?!
Mintea a început sǎ se rostogoleascǎ ca o roatǎ de hamster pe care aleargǎ în fuga mare fǎrǎ sǎ înainteze gândul rotund. Nu reuşeam sǎ mǎ focalizez pe o idee, nu reuşeam sǎ leg deloc nedumeririle mele cu întrebarea Cristinei.
- Ce e realul?! Ce întrebare e asta? Realul e ceea trǎim, ceea ce ne înconjoarǎ, ceea ce atingem cu mâna, privim cu ochii, ceea ce auzim, mirosim, simţim cu sufletul.
- Tu crezi cǎ trǎieşti în real?
De data asta nu m-am putut abţine sǎ nu zâmbesc.
- Hei, doar nu suntem în Matrix aici. Bineînţeles cǎ trǎiesc în real. Uite, pot sǎ te ating, pot sǎ te sǎrut, pot sǎ vorbesc cu tine, iar tu mǎ auzi, mǎ înţelegi. Nu, aici nu e Matrix, nu existǎ lumi paralele.
- Nu asta vreau sǎ spun. Ceea ce vreau sǎ aflu de la tine e dacǎ îţi controlezi realitatea, dacǎ e realitatea ta, sau dacǎ ceilalţi sunt cei care construiesc cuibul în care trǎieşti. Poate cǎ pâna la urmǎ existǎ lumi paralele, lumea fiecǎruia dintre noi.
De data asta am înţeles unde vrea sǎ batǎ. Şi în principiu eram de acord cu ceea ce sugera. Mi-a înţeles acceptul de principiu şi a continuat.
- Şi dacǎ ei sunt cei care îţi controleazǎ realitatea, atunci ea e într-o continuǎ mişcare, într-o continuǎ transformare. Nimic nu e palpabil din ceea ce te înconjoarǎ. Totul e doar iluzie. Realitatea pe care te sprijini e o construcţie din beţe de chibrit într-o continuǎ rostogolire.
Şi fiindcǎ m-a vǎzut gânditor mi-a întins mâna. Am atins-o cu vârful degetelor.
- Cum e mâna mea?
- Rece.
- Eu cred cǎ e caldǎ. Am venit de pe drum, sunt încǎlzitǎ şi îmi pare caldǎ. Şi fiindcǎ eu îţi conturez realitatea pǎrerea ta nici nu conteazǎ, tu eşti doar cel în jurul cǎruia se ţese. Pǎrerea ta e singularǎ, doar tu o cunoşti. Noi suntem ţesǎtorii! Eu, tanti Lucreţia, nea Gigi, Angelica, Georgeştii şi toţi ceilalţi cu care interacţionezi.
Eram complet bulversat. Iar Cristina ştia.
- Uite. Sǎ luǎm exemplul lui Robinson Crusoe. Naufragiatul de pe insula pustie. Dacǎ nu ar fi fost salvat nimeni nu ar fi ştiut cǎ a trǎit pe insula aceea. Nimic din ceea ce a fǎcut nu ar avut nici cea mai micǎ însemnǎtate. Viaţa lui ar fi fost absolut invizibilǎ. Realitatea sa a devenit vizibilǎ doar fiindcǎ a apǎrut cineva care sǎ o developeze, care sǎ citeascǎ urmele lǎsate. Tu eşti refugiatul de pe insula pustie pânǎ când te ating eu. Atunci devii vizibil, atunci capeţi contur precum omul invizibil în momentul în care bǎutura minune îşi pierde puterea.
- Bun, sǎ spunem cǎ înţeleg ceea ce spui. Dar ce treabǎ are asta cu toboganul de gunoi, cu oamenii ǎştia din jur? Cu nebunia asta de aici! Ce vǎ adunǎ?
Fu rândul Cristinei sǎ zâmbeascǎ. Îşi scǎrpinǎ uşor cu vârful degatului mare îndoit cârlig bǎrbia apoi murmurǎ încet ca pe o confesiune tainicǎ pe care ar fi împǎrtǎşit-o pentru prima datǎ unui strǎin.
- Poate e greu de înţeles, dar pur şi simplu încercǎm sǎ ne construim singuri contururile. Trǎim într-o lume de umbre în care suntem doar reflecţia unui mǎnunchi de puncte luminoase, ochii tǎi, ai lui, ai ei, ai lor. Noi încercǎm sǎ fim propriile noastre umbre. Încercǎm sǎ ne rupem de o construcţie care se ridicǎ în jurul nostru închizându-ne ca o colivie şi sǎ ne conectǎm la nesfârşire, la Univers. Atât!
Cristina rǎmase cu vorbele suspendate în aer pentru o clipǎ ca şi cum ar fi cumpǎnit dacǎ era corect sǎ dezvǎluie şi ultimul secret sacru pe care îl mai deţinea, apoi îşi scǎrpinǎ din nou bǎrbia cu gestul acela ciudat ţinând degetul mare încovoiat ca un cârlig şi continuǎ.
- Aici, în blocul acesta, putem jupui pojghita de fals care acoperǎ realitatea atunci când vrem sǎ ne descotorosim de lumea iluzorie creatǎ de alţii şi sǎ dezvelim alta nouǎ ca o paginǎ albǎ de hârtie.
- Pojghiţǎ de fals, realitate dezvelitǎ… - am bombǎnit eu depǎşit iar de vorbele fetei.
- Da, da, pojghiţǎ de fals.
Şi pentru a-şi întǎri spusele, mǎ luǎ de mânǎ şi mǎ trase dupa ea pânǎ în bucǎtǎrie. Acolo se ghemui pe vine în colţul încǎperii lângǎ calorifer, sub geam şi zgâriind uşor cu unghia o bucatǎ de gresie îmi arǎtǎ.
- Uite vezi?! Aici pojghiţa de care îţi vorbeam este atât de subţire încât o poţi desface cu unghia.
Am privit cu ochii cât cepele locul pe care mi-l arǎta victorioasǎ. Era o placǎ de gresie ca toate plǎcile de gresie din blocurile vechi, albǎ cu vinişoare gri indicând o uşoarǎ îmbǎtrânire, care pǎrea sǎ fie acoperitǎ cu o folie subţire de plastic identicǎ cu placa pe care o acoperea, ca şi cum folia aceea ar fi fost o replicǎ finǎ, sau o copie de pus la dosar a ceea ce se afla dedesubt.
- Dacǎ tragi uşor de colţul acesta tot ceea ce acoperǎ realitatea se jupoaie pur şi simplu, se şterge şi dedesubt nu rǎmâne decât adevǎrul, realitatea ta nealteratǎ – mai adǎugǎ ea triumfǎtoare.
Am rǎmas cu gura cǎscatǎ şi cu ochii cât cepele. Toatǎ polologhia Cristinei despre realitatea mea construitǎ de cei cu care interacţionez era oarecum de înţeles, dar treaba cu gresia aia care se jupuia ca o blanǎ de oaie mi se pǎrea un SF de prost gust.
De altfel nici nu am avut prea multǎ rǎbdare şi în ziua imediat urmǎtoare, când am rǎmas singur acasǎ, am dat fuga în bucǎtǎrie, am îngenunchiat în colţul de lângǎ calorifer şi am început sǎ scurm cu vârful unghiei bucata de gresie pe care mi-o arǎtase Cristina. Gresie cu gresie, folia se desfǎcea fǎrǎ niciun efort ca un tapet vechi care lǎsa loc zidului original. Pe mǎsurǎ ce înaintam îmi pǎrea cǎ sub pojghiţa subţire totul aratǎ la fel ca pânǎ atunci. Când am terminat însǎ complet de jupuit dejurîmprejurul am rǎmas înlemnit. Din apartamanet dispǎruse orice urmǎ a Cristinei. Hainele, urmele de pantofi cu toc de la intrare, deodorantele din baie, florile, cǎrţile, grǎsimea de pe aragaz, zaţul din ceaşca de cafea. Totul dispǎruse. Tot, tot. Cristina avusese dreptate. Împrejur nu rǎmǎseserǎ decât urmele mele. Am dat fuga la uşa de la intrare şi am deschis-o în vitezǎ. Ohhh… Înapoia ei nu se mai afla nimic. Absolut nimic! Doar o noapte nesfârşitǎ. Nu tu hol, nu tu bloc, nu tu cer… Nimic, nimic, doar abisul. Şiii… toboganul de gunoi. Da, toboganul de gunoi era acolo, drept ca vrejul de fasole al lui Jack, pornind de undeva de jos din genuni şi pierzându-se sus în nesfârşit. Doar din loc în loc se iţeau din burlanul rotund nişte excrescenţe scurte şi oblice asemeni unor muguri.
“Noi încercǎm sǎ fim propriile noastre umbre. Încercǎm sǎ ne rupem de o construcţie care se ridicǎ în jurul nostru închizându-ne ca o colivie şi sǎ ne conectǎm la nesfârşire, la Univers.” Aşa îmi spusese Cristina iar mie mi se pǎruse cu totul şi cu totul stupid. Acum nu mi se mai pǎrea deloc stupid. Am zâmbit şi am pus uşor un picior în faţǎ. Conform aşteptǎrilor sub talpa piciorului meu, urmǎrind atent conturul ei, apǎru o placǎ de gresie. L-am întins apoi pe al doilea şi o altǎ placǎ de gresie având forma piciorului meu, stâng de aceastǎ datǎ, apǎru în neant plutind parcǎ asemeni unei frunze fosforescente în întuneric. Ceilalţi paşi pânǎ la toboganul de gunoi au fost o nimica toatǎ.
De acum totul se lega de minune.

(sfârşit)