Cea mai mare tâmpenie posibilă

Totul a început în vara lui… Ei uite că nici nu îmi mai aduc aminte când a început. Ştiu doar că eram proaspăt căsătoriţi şi că avusesem prima noastră ceartă serioasă. Serioasă e un fel a spune. Se iscase din nimic ca mai toate certurile noastre, dar escaladase rapid toate culmile răbdării şi ale îngăduinţei, transformându-se dintr-un fuior firav într-o tornadă ameţitoare ca o scară spiralată ce urcă spre cer desfăşurându-se tot mai amplu şi depărtându-se de locul din care a pornit. Nu vorbele ei îmi întunecaseră judecata şi nici bătutul din picior cu tocul ascuţit pe gresia rece, ci pavăza aceea pe care o punea între cuvinte şi rădăcinile lor, retezându-le asemeni unor limbi de foc smulse dindărătul buzelor delicate şi lăsate să se zvârcolească dogoritor înaintea privirilor îngheţate ale amândurora. Îmi părea de o încăpăţânare de nedescris, impenetrabilă precum cetatea Troiei înaintea darului otrăvit, sfidându-mă în acelaşi timp nu prin ceea ce afişa mândră de pe creneluri dar prin diferenţa între ceea ce arunca nonşalant în faţa zidurilor şi ceea ce ascundea obstinent dincolo de încercuirea de piatră. Trântise furioasă uşa şi se refugiase în cealaltă cameră. Îi auzeam icnetele şi bufniturile iar ea ştia precis că le aud, căci le scotea întocmai pentru a fi ascultate, aşteptând din partea-mi o grabnică şi prea plecată întoarcere în genunchi întru iertarea păcatelor şi zlobozirea Necuratului ce-mi ocupase temporar sufletul. Dar nici încăpăţânarea mea nu era mai prejos, căci de aceea ne luasem, pentru că eram două jumătăţi ale aceluiaşi întreg şi prin urmare nici vorbă de întoarcere în genunchi ci mai degrabă de trântit zgomotos în fotoliul cumpărat la jumătate de preţ de la vecinul de deasupra şi izbit cu piciorul, tandru e adevarat, în măsuţa turcească cumpărată din bazar, trei la set, cu picioare aurii şi geam fumuriu.
Tremuram de furie. Şi în mod paradoxal ea nu avea niciun rol în jocul acela, în fierberea aceea interioară. Era totul înlăuntru. Era doar o nemulţumire de sine, o nemulţumire faţă de incapacitatea mea de a controla lucrurile şi mai ales de a-mi controla gândurile. Şi purtarea.
M-am tot întrebat după aceea când am rememorat întâmplarea, din nou şi din nou, de ce nu s-a întâmplat atunci. N-am ştiut să-mi explic şi nici acum nu ştiu. Avea să se întâmple mai târziu, nu mult mai târziu. Ne trecuse. Ei aproape de tot, căci aşa era ea, acum arunca furioasă cu ceaşca de cafea după mine, două clipe mai târziu îmi zâmbea languros trecându-şi degetele cu unghii viu colorate peste buzele umede, mie cât să-mi regăsesc echilibrul, căci oricât încercam să şterg cu buretele cuvintele şi gesturile, ele rămâneau impregnate în memorie ca o pată de ketchup din ce în ce mai palidă, dar continuu prezentă, pe faţa de masă pentru oaspeţi oricât ar fi fost ea spălată şi supraspălată. Eram în parc. Era cald, era soare, o funie lăsată din cer pentru a te ajuta să te înalţi deasupra clipei. “Îmi aduci te rog un suc?” îmi zâmbise ea aşezându-se pe bancă şi ridicând un picior pentru a-l aşeza domol peste celălalt, dezgolind de sub fusta scurta o coapsă fierbinte şi ademenitoare.
M-am grăbit să-i caut băutura răcoroasă, m-am depărtat, m-am lansat pe poteci nebătute în căutarea unei scurtături, dar încet încet am început a mă pierde între învolburările de verde pai ale parcului. Pierdusem orice scop, sticla aceea mai mult se depărta decât să se apropie, devenind tot mai transparentă şi topindu-se în unduirile dogoritoare ale soarelui. Era mai degrabă o căutare de sine, o căutare a unor ancore în care să mă înham pentru a-mi păstra nealterate contururile. Şi dintr-o dată, cu totul neaşteptat am zărit-o. Stătea pe bancă aşa cum o lăsasem cu coapsa aceea dezvelită ca o afrodită de piatră vorbind lumii despre perfecţiunea femeii. I-am făcut semn dar ea nu m-a văzut, părea adâncită în gânduri. Şi atunci… atunci s-a întâmplat ciudăţenia. Am făcut un pas, doar un pas şi am dat peste zidul de sticlă groasă. La început nici nu mi-am dat seama ce e. L-am pipăit atent cu degetele. Era rece. Rece pentru ziua aceea toridă. Am crezut că e doar o iluzie, rod al imaginaţiei mele dealtfel destul de bogată. Am pipăit cu palmele în stânga şi în dreapta şi nu părea să se termine. Apoi am început să mă sperii. Zidul acela apărut ca din pământ pentru a ne despărţi. Am luat-o la fugă în stânga, total aleatoriu la stânga, în speranţa că voi putea ocoli zidul, dar nici vorbă. Nu se oprea niciunde, era lung, foarte lung, nesfârşit. Apoi am încercat să cântăresc momentul, să mă rup din învăluirea emoţiilor şi să judec limpede. În spate parcul, oamenii, florile. În partea cealaltă parcul, oamenii, florile. Ca într-o oglindă. Asta m-a pus pe gânduri. Deci nu noi eram despărţiţi de zidul cel gros. Eram… Apoi dintr-o dată m-am zărit pe mine. Da, da, eram chiar eu fără nicio îndoială. Aduceam bucuros sticla de suc. M-am aşezat pe bancă, i-am cuprins umerii şi am sărutat-o. Apoi am început să ne şoptim cuvinte abia conturate, alunecând pe buze ca un şirag de mărgele picurându-se una dintr-alta. Eram eu şi nu eram eu. Era ceva altfel în comportamentul bărbatului purtând pe umeri trupul meu. Dar era ceva deosebit şi în comportamentul femeii de dincolo. Era ea şi nu era. Exista o limpezime a imaginii, a gesturilor, a cuvintelor, o plutire în tot ceea ce se întâmpla acolo, ca şi cum lucrurile s-ar fi desfăşurat pe Marte sau pe Luna. Eram gelos pe bărbatul acela, cel care înconjurase atât de tandru cu braţele umerii femeii. Părea eliberat de orice greutate, părea imponderabil. Pentru o clipă m-am gândit că dincolo de zidul de sticlă oamenii nu au greutate. Nu ştiu de ce, dar aceasta era senzaţia stranie pe care o simţeam privind de dincoace, că oamenii erau imponderabili ca şi cum nimic nu i-ar fi atras pe Pământ.
“Ei, ai adus sticla aia de suc?! Mi-e o sete de mor!” am auzit în spate glasul ei. Am aruncat o privire peste umăr. Mă privea jumătate amuzată jumătate îmbufnată, ca un copil care nu şi-a primit jucăria dorită dar care încă mai speră că promisiunea se va transforma în realitate. Era ea cu siguranţă. Am privit înapoi spre femeia de dincolo de peretele de sticlă, dar zidul nu mai era, şi nici femeia, erau doar parcul şi oamenii şi florile…
“O tâmpenie mai mare nici c-am mai auzit vreodată. Cum să dai peste un zid de sticlă?! Aşaaa… netam nisam în mijlocul parcului. De sticlă zici?! Aşa ca ăsta?” se maimuţăreşte ea, începând să pipăie cu palmele larg desfăcute un zid imaginar aşezat de-a curmezişul camerei între noi doi, târându-se în genunchi sau căţărându-se pe orice bucăţică de mobilă mai înaltă pentru a găsi un locşor în care spaţiul comunică şi prin care s-ar putea strecura în braţele mele. “Vorbeşti de parcă un OZN uriaş ar fi aruncat o cupolă de sticlă peste tine, doar peste tine”. Părea întradevăr o mare tâmpenie, cea mai mare tâmpenie posibilă şi totuşi era atât de real. Dacă s-ar fi întâmplat doar o dată aş fi zis că a fost un vis, dar s-a întâmplat din nou şi din nou. Şi am constatat că nu avea neapărat legătura cu ea. Ci cu mine, doar cu mine. De fiecare dată când simţeam că lumea începe să se gâtuie ca un fuior de nisip trecând prin despicătura subţire a unei clepsidre, ea se deschidea în altă parte, într-un spaţiu complementar în care totul căpăta sens oricât de complicate erau sinusoidele curgerii. Şi de fiecare dată mă aşezam tâmp pe bancă, sau într-un loc ferit sub coroana unui copac, urmărindu-mă cum continui ceea ce am început aici în partea cealaltă, într- o lume lipsită de orice greutate, cu personaje plutind parcă într-un acvariu imens, cu trupuri contopindu-se unul în altul sau risipindu-se în felii subţiri ca norii pe cerul de vară…
“Şi n-ai reuşit să ocoleşti niciodată zidul?! Dar să treci peste el ai încercat?” m-a întrebat ea într-o zi şăgalnic…