Tunelul

Era o clădire ca oricare alta, nici prea modernă nici prea bătrână, nici prea stridentă nici prea cenuşie, nici prea înaltă nici prea scundă… Avea două caturi, primul cu ferestre înalte, duble, având deschiderile ample flancate de câte două coloane cu capitel ionic, cu stâlpii înfăşuraţi în ghirlande bogate susţinând o arcadă temătoare, părând a fi înfăptuite întocmai pentru a absorbi lumina ca într-o capcană, al doilea scund, meschin, năzărit parcă doar pentru a intermedia înălţarea primului către cer. Urcă cele trei trepte de piatră cioplită pentru a intra într-un antreu mic care se deschidea prin patru uşi impozante încărcate de vitralii către sala cea mare a clădirii. Chiar deasupra uşilor cu litere şterse de vreme stătea scris “Maailmapaaasiallinenovi”. Deschise încet una din uşi şi se trezi într-o sală imensă cu pereţi albi, simpli, împănaţi ici colo cu lămpi mici din bronz arcuindu-şi privirile pentru a lăcrima în două globuri înflorate, cu parchet de stejar lăcuit cu multă vreme în urmă, ce-şi pierduse atât strălucirea cât şi tinereţea, dar care păstra închis ca într-un sipet de preţ culoarea viu-maroniu-înflăcărată a lemnului. În stânga, în colţul încăperii, cu mâinile la spate, aştepta un bărbat. Era bătrân, înalt şi uscat, uşor adus de spate, cu părul rar înspre creştet dar pierzându-se în drapaje bogate la spate şi având pe obraji doi favoriţi uriaşi porniţi dinspre colţurile buzelor şi urcând viguros către tâmplele albe.

- Bine aţi venit la muzeul nostru! – se înclină el respectuos la intrarea vizitatorului.

Bărbatul avea un accent straniu. Vorbea greoi, bolovănos, cântărindu-şi cuvintele, ca şi cum ar fi tradus ceea ce spunea dintr-o altă limbă, nepământeană, pe care o cunoştea numai el. Aruncă ochii pe pereţi în căutarea exponatelor şi constată că în afara lămpilor mici de bronz nu mai existau decât întrerupătoare, o puzderie de întrerupătoare de toate formele şi toate culorile, împrăştiate pe pereţi ca picăturile de ploaie pe asfalt. Erau întrerupătoare din acelea simple pe care toata lumea le foloseşte acasă pentru a aprinde sau a stinge lumina lămpii din tavan.

- Unde sunt exponatele? – întrebă ea nedumerită, cu înăbuşita teamă de a fi fost păcălită.

- Aici! – arătă bărbatul cu un gest larg ce mătură toată încăperea pentru a se opri în cele din urmă în tavanul înalt, unde sugrumat într-un fasung negru spânzura în două fire albastre un bec oarecare. Un bec banal ca toate becurile banale, din cel cu filament incandescent, ce se încălzeşte şi se aprinde la trecerea curentului prin el.

Fata privi lung spre bec, apoi spre bătrân. Semăna cu un portar de hotel, unul îmbătrânit pe treptele roase de timp. Avea peste vesta dungată o redingotă cenuşie cazând peste genunchi, închisă cu două rânduri de nasturi aurii, pantaloni la dungă, pantofi cu scârţ strălucitori.

- Asta-i tot ce aveţi de arătat? Becul ăla spânzurat în tavan? - întrebă fata ofensată. Nu mai era nicio îndoială, fusese desigur păcălită.

Bătrânul zâmbi. Îşi aduse de la spate palmele împreunându-le în faţă, în dreptul pieptului, ca într-o rugăciune. Nu era desigur nici prima nici ultima dată când problema i se punea în felul acesta.

- Da, dar ceea ce putem să vă prezentăm noi nu vă mai poate prezenta nimeni.

- Mda, şi ce anume îmi puteţi prezenta dumneavoastră?! – întrebă fata furioasă accentuând agresiv pe silaba “ta”.

- Întunericul! Întunericul, pur şi simplu – răspunse bărbatul scurt, făcând o pauză între “pur” şi “simplu” şi o tăcere grea se aşternu în încăperea uriaşă cu pereţi albi şi întrerupătoare răspândite ca picăturile de ploaie peste tot.  

Fata începu să râdă în hohote. Era un râs isteric, foţat, împănat cu pufnituri obraznice.

- Da?! Întunericul?! Cu asta vă lăudaţi, cu întunericul?! Asta e tot ce puteţi să-mi arătaţi?! De întuneric am parte la fiece asfinţit. Am întunericul meu de fiecare dată când sting becul veiozei de pe noptieră sau când intru în beciul clădirii în care locuiesc – ţipă fata  furioasă. Întuneric îmi oferiţi?!

- Nu domnişoară, faceţi o confuzie, aceea este lipsa luminii, nu întunericul! Noi vă oferim întunericul! – explică bărbatul calm.

De data aceasta fata tăcu mirată. Cuvintele bătrânului, aparent fără noimă, aveau totuşi sens. Era adevărat, ceea ce primea la fiece asfinţit nu era întunericul, era lipsa luminii. Nu s-ar fi gândit niciodată la asta. Acceptase ideea ca un dat, aşa cum acceptase că luna urmează soarelui şi soarele urmează lunii. Şi totuşi cum ar fi putut cineva să închidă întunericul într-un borcan de sticlă ca şi cum…

- De altfel oamenii fac adesea confuzie privind înspre ceea ce le lipseşte prin prisma a ceea ce au - continuă el. De exemplu atunci când vorbesc despre fericire.

- Da?! Şi care-i treaba cu fericirea asta?

- Fericirea este fructul după care tânjim dar care odată cules constatăm că are un gust ca oricare altul – răspunse bărbatul lăsând greutatea trupului pe un picior şi zâmbind şăgalnic ca un ştrengar.

Fata zâmbi şi ea. Era tare ciudat muzeul. Şi custodele său de asemenea.

- Dar de ceeee… sunt atâtea întreruptoare şi doar un singur bec? – întrebă ea, acceptând filozofic vorbind ideea, de altfel inacceptabilă practic, că bărbatul din faţa sa îi va putea prezenta întunericul.

- Indiferent care este izvorul său, întunericul este întotdeauna acelaşi – răspunse bărbatul simplu şi se apropie de primul întrerupător, unul cu capac din ebonită neagră şi butoane candva albe, acum îngălbenite de trecerea anilor şi a degetelor peste ele. Să vă arăt?

Fata îşi duse un deget la buze frământându-le tandru.

- Nu, nu cred că sunt pregătită. Chestia asta cu întunericul spun cinstit că mă descumpăneşte. La urma urmei recunosc că nu mai înţeleg ce este întunericul domnule. Sunt total debusolată. O chestie atât de banală aparent… Despre lumină am învăţat şi eu în şcoală, e un flux de fotoni, parcă aşa le spune la viermişorii aia luminoşi şi virili ca nişte spermatozoizi. Dacă oprim lumina, rămâne întunericul. El nu se produce, el se află acolo în prezenţa luminii şi în absenţa luminii. E tabla neagră pe care o mâzgălim cu creta, e nesfârşitul. Întunericul nu există practic, el este o concepţie abstractă, ca şi infinitul…

Bărbatul zâmbi din nou.

- Este aşa atâta vreme cât măsurăm ceea ce ne lipseşte prin prisma a ceea ce avem, a ceea ce putem cântări. Iar asta limitează foarte mult aria noastră de căutare, spectrul vederii.

- Nu cred că înţeleg ce vrei să spui – murmură fata.

Şi fără niciun avertisment bărbatul apăsă butonul pe care ţinea degetul de o bună bucată de vreme. Într-o clipire din bec începură să se reverse valuri de întuneric învelind întreaga încăpere în negru. Noaptea se pogorâse fără veste dintr-o dată. Fata se lipi speriată cu spatele de perete. Îşi auzea propria respiraţie gâfâită. Nu se mai zărea şi nu se mai auzea nimic, absolut nimic altceva. Becul dispăruse în întuneric, întrerupătoarele dispăruseră în întuneric, lămpile de pe pereţi dispăruseră şi ele… Însuşi bărbatul cu aer de portar de hotel uitat de vreme dispăruse cu totul. Clădirea toată parcă dispăruse. Şi chiar dejurîmprejurul.

- Eşti aici?! – întrebă fata cu voce tremurândă, rugându-se în gând să primească un răspuns, oricare ar fi fost acela..

- Sunt şi nu sunt – răspunse bărbatul.

Fata mulţumi cerului şi oftă eliberată de spaimă.

- Şi atunci întunericul ce-i? – reluă ea şirul întrebărilor încântată de experienţa incredibilă la care participa.

- Cealaltă faţă a luminii!

- Cealaltă faţă a luminii?!

- Da, da… cealaltă faţă a luminii. În Univers există un echilibru perfect, altfel el s-ar autodistruge, ar face implozie, parte stângă a Universului ar înghiţi partea dreaptă a Universului, bucată cu bucată, până n-ar mai rămâne nimic. Decât un punct. O sămânţă cât un vârf de ac.

- O sămânţă?! De ce să rămână o sămânţă cât un vârf de ac?

- Pentru ca din ea să se nască un nou Univers. Altul care să aibă cu adevarat echilibru şi să dăinuie veşnic.

- Mda… Mmm… dar nu cred că mi-ai răspuns la întrebare. Ce e până la urmă întunericul?

- Întunericul este reflectarea fascicolului de fotoni despre care vorbeai în absolut, este cealaltă formă a luminii, este ceea ce se află dincolo de oglinda asta ce are pe o faţă înţelegerea şi pe cealaltă neînţelegerea…

Fata tăcu. Încercă să înţeleagă sensul cuvintelor bătrânului. Oricât se strădui însă să le deşire şi să le înşire la loc într-o formă care să capete consistenţă nu reuşi.

- Adică vrei să spui că întunericul este cu adevărat “pur” şi “simplu”, că întunericul nu este dependent de lumină dar o completează ca într-un yin şi yang? Vrei să spui că ceea ce este dincolo de palpabil are un sens?! Sau că poate căpăta formă dacă asta ne dorim cu adevărat?! Asta vrei să spui? Cu alte cuvinte să spunem că dorul faţă de o persoană pe care o iubim poate fi înlocuit de un ne-dor dar în oglindă, întors invers?! Vrei să spui că ne putem controla părţile negre ale sufletului creându-le negative albe?! Asta vrei să spui de fapt cu butonul ăla al tău? – recită fata ca pe o poezie toate gândurile măcinate cu grijă preţ de câteva minute.

- Hei, asta vrei să spui bătrâne?!

- Hei, unde eşti? Mai eşti aici? Unde naiba ai dispărut omule? – reluă fata cu glas din ce în ce mai aprins şi deşi întunericul era la fel de dens nu mai simţea nicio spaimă, nicio temere.

- Hei bătrâne, nu te mai juca! Unde naiba te-ai dus? Doar n-ai de gând să mă laşi singură aici. Alo, omule… nu-ţi bate joc de mine.

Dar glasul bărbatului nu se mai auzea. Nici glas, nici şoaptă, nici respiraţie. Era singură. Singură cuc în întuneric. Se dezlipi uşor de zid pentru a încerca să-şi regăsească echilibrul, asemeni unui copil care încearcă pentru prima dată să meargă pe propriile-i picioare. Făcu un pas, doi. Apoi se opri. Era aproape sigură că uşa pe care intrase era undeva în spate, dar o voce interioară îi spunea să păşească înainte. Făcu încă un pas, zece, o sută, două sute. Era sigură că încăperea în care intrase nu era atât de lungă. Să fi avut doar patruzeci, cinzeci de metri în lungime, nu mai mult. Bătrânul o păcălise. Şi totuşi ceva îi spunea să meargă înainte. Zâmbi. Tot drumul acela îi părea ca un tunel între două lumi, ca o gaură de vierme între două deschideri diferite ale Universului. Simţea şi în nări mirosul acela de umezeală prelingându-se printre muşchii crescuţi în crevasele pietrelor. Păşi hotărâtă înainte. Mai merse preţ de câteva zeci de minute şi în cele din urmă se izbi cu pieptul de un perete. Pipăi cu grijă peretele şi în cele din urmă descoperi uşa. O deschise cu emoţie. Uşa dădea într-un vestibul mic. Era acelaşi prin care intrase. Lăsă intrarea în urma-i şi privi peste umăr cele patru uşi mari încărcate de vitralii. Coborî apoi treptele de piatră. Ceea ce se înfăţişa privirii era uluitor. Prin ferestrele mari de la parter ieşeau suviţe negre de întuneric, împovărând dejurîmprejurul într-un clarobscur obositor. Rămase înţepenită fără să poată respira sau gândi. Apoi încet încet întunericul începu să se estompeze, ca într-un răsărit la marginea mării, până când dispăru cu totul. Fata continuă să privească lung către ferestrele înalte, duble, de la primul cat, având deschiderile ample flancate de câte două coloane cu capitel ionic, cu stâlpii înfăşuraţi în ghirlande bogate susţinând o arcadă temătoare, părând a fi înfăptuite întocmai pentru a absorbi lumina ca într-o capcană. Apoi brusc îşi aminti ceva. Urcă dintr-un salt cele cateva trepte, trânti uşa la perete şi citi pe bosorelieful de piatra “Maailmatoinenovi”. Zâmbi încântată, îşi băgă mâinile în buzunarele largi ale blugilor şi porni fluierând către casă. Până la urmă viaţa era atât de frumoasă!