Mǎslinul

De vreo douǎ sǎptǎmâni m-am simţit rǎu cu stomacul. E aşa ca o pasǎre zbuciumatǎ, ca o prindere în gheare, undeva jos în zona buricului. O vreme am crezut cǎ-mi trece dar fiindcǎ durerea nu s-a îndepǎrtat nici cu ceaiuri, nici cu hapuri, m-am dus la medic. Medicul m-a pus sǎ mǎ dezbrac, m-a palpat, m-a ascultat, m-a întrebat unde şi cum mǎ doare şi pe urmǎ m-a trimis sǎ fac o radiografie. Când m-am întors cu ea şi i-am întins-o, s-a încruntat brusc, apoi s-a întunecat şi în cele din urmǎ a început sǎ bombǎne singur în barbǎ.
- E grav doctore? - l-am întrebat speriat.
- Nici eu nu ştiu ce sǎ zic. Pânǎ acum n-am mai întâlnit aşa ceva. Aş zice cǎ nu-i prea grav - m-a încurajat el mângâindu-şi gânditor bǎrbuţa scurtǎ a la Kogǎlniceanu.
Am tǎcut aşteptând sǎ termine de gândit şi sǎ-mi spunǎ ce am. Cum însǎ n-a fǎcut-o, ci a continuat sǎ-şi mângâie prelung bǎrbuţa ţuguiatǎ şi asprǎ, l-am descusut iar:
- Ce am?
A ezitat sǎ-mi rǎspundǎ. A ridicat ochii spre cer, apoi a privit iar radiografia, apoi pe mine. Eu fierbeam ca un magiun în tuci bâţâind uşor din cap şi îndemnându-l astfel cu bǎrbia sǎ treacǎ peste pragul contemplǎrii şi sǎ-mi dea un rǎspuns concret.
- Un copac - s-a iţit el brusc ca un capac de roatǎ care se decide cu de la sine putere sǎ-şi ia zborul de pe maşina în fugǎ.
- Un ce? - mǎ înclin eu spre doctor fǎcând urechea pâlnie.
- Un copac - insistǎ el pǎrând cǎ nu bagǎ de seamǎ perplexitatea mea.
Am crezut cǎ glumeşte. Am mai mulţi prieteni medici şi sunt tare şugubeţi bǎieţii ǎştia. Pentru zona asta de relaţii umane îţi trebuie stǎpânire de sine şi umor.
- Ce fel de copac? - mǎ prind eu în joc cu zâmbetul pe buze.
- Un mǎslin – mǎ repede el la fel de sobru şi de sec.
- Mǎslin? - o dau serios şi simt cum mi se înmoaie picioarele.
- Da, mǎslin!
- Un mǎslin în stomacul meu?!
- Da domnule, un mǎslin în stomacul dumitale, priveşte aici.
Şi întinde pe panourile luminoase radiografia. Se putea vedea fǎrǎ doar şi poate în punguţa aia care era stomacul meu o tulpinǎ, o rǎdǎcinǎ puternic ramificatǎ şi câteva ramuri, culmea, cu frunze.
- Asta e de la mine din stomac? - întreb eu buimac.
- Asta doar dumneata poţi sǎ-mi confirmi. Nu eu am fǎcut radiografia. Dar analizând toate rezultatele investigaţiei pare foarte plauzibil.
- Ce cautǎ mǎslinul ǎsta acolo doctore? Ce e cu el în stomacul meu? O fi întruchiparea ideii de pace, de bine? De aici o fi venind? - încerc eu sǎ gǎsesc un rost înlǎuntrului rǎmuros.
- Cred cǎ mai degrabǎ de la un sâmbure vine. De mǎslinǎ!
- La dracu. Atunci sǎ-l scoatem! - sar eu complet nemulţumit de ideea de a avea un mǎslin în stomac. Şi încǎ unul înfrunzit!
Doctorul dǎ capul pe spate face un pas înapoi şi zâmbeşte amar.
- E prea târziu. E-n trei luni deja.
- Trei luni de ce?! - încerc eu sǎ înţeleg despre ce vorbeşte.
- De viaţǎ. Trei luni de viaţǎ! Dupǎ trei luni nu mai poate fi scos - mǎ lasǎ el cu gura cǎscatǎ şi cu picioarele tremurânde.
Apoi, observându-mi faţa pǎmântie, reia:
- Dumneata ai vǎzut ce rǎdǎcini are?! Uite aici printre intestine, vezi firicelele astea albe subţiri? - îmi aratǎ el cu creionul scos din buzunarul de la piept al halatului impecabil de alb. Ţi-ar sfâşia maţele dacǎ am încerca sǎ-l scoatem. Vraişte ar face!
- Adicǎ doctore vrei sǎ spui cǎ .... - dar nu mai apuc sǎ-mi gǎsesc cuvintele şi mǎ prǎbuşesc pe primul scaun care-mi picǎ sub fund.
- Dupǎ trei luni nu se mai poate. E ca la avort - vine el cu precizarea pe care speram sǎ n-o facǎ.
Îmi vine sǎ urlu. Cum dracu sǎ fi crescut sǎmânţa aia in mine?! De ce o fi ales sǎ prindǎ viaţǎ tocmai în stomacul meu? De ce n-o fi crescut în burta unui cal!? Sau a unei gaini!? Sau şi mai bine al unei vaci?! Asta are burdihanul mare, e rumegǎtoare. Şi mai presus de toate regurgiteazǎ iarba ca s-o mestece pe îndelete când îi vine cheful. Ar fi rezolvat imediat mǎslinul.
- Sǎ înţeleg cǎ aţi mai întâlnit cazuri ... - încerc eu marea cu degetul.
- Desigur. Nu e primul pom din stomac. Am mai întâlnit cireşi, lǎmâi, mandarini, portocali, meri. Mai rar pruni. Dar de fiecare datǎ oamenii au venit repede, în câteva sǎptǎmâni. Şi l-am extras fǎrǎ probleme.
- Şi-acum ce facem dacǎ am ajuns în trei luni? Doctorul dǎ din umeri neputincios. Pare depǎşit de situaţie.
- Aşteptǎm sǎ înfloreascǎ!
- Sǎ ceee? - urlu eu.
- Sǎ înfloreascǎ! Dacǎ în câteva luni nu dǎ semne cǎ ar înflori o sǎ se usuce singur. Mai mult ca sigur.
Nu vreau sǎ ştiu care ar fi urmǎrile dacǎ dupǎ câteva luni va da semne cǎ vrea sǎ înfloreascǎ. Îmi bag capul în palme şi ţâşnesc îngrozit pe uşǎ.
- Lasǎ dragǎ cǎ nu eşti singurul cǎruia îi încolţeşte o sǎmânţǎ în pântec. Suntem milioane - încearcǎ nevastǎ-mea sǎ mǎ linişteascǎ dupǎ ce îi povestesc îngrozit ce-am pǎţit.
Mmm… n-om fi chiar milioane ǎştia cu copaci în stomac. Cât de tâmpite pot fi şi seminţele astea sǎ încolţeascǎ într-un mediu atât de neprielnic?! Trebuie sǎ fii o sǎmânţǎ tare imbecilǎ! Una la un milion, una la zece milioane…
Nevastǎ-mea nu pare sǎ mǎ bage în seamǎ şi continuǎ:
- E o minune sǎ creascǎ o sǎmânţǎ în tine. E chiar esenţa vieţii dacǎ stai sǎ te gândeşti bine. Sǎ simţi cum din seva trupului tǎu se încheagǎ un ceva aparte, orice ar fi, un pom, un copil, o poveste. Sǎ simţi cum te descompui pentru a lǎsa ceva din tine pe lumea asta, aşa cum te-ai jupui pe dinǎuntru de un rând de sine. Nu cred cǎ întâmplǎtor te-a ales sǎmânţa aia pe tine, cǎ tu eşti cu ideile astea cu lepǎdatul de sine pentru a lǎsa ceva în urmǎ, nu eu.
Am senzaţia cǎ nevastǎ-mea a luat-o razna. O vreme sunt aproape convins cǎ e înţeleasǎ cu doctorul sǎ-mi joace o festǎ. Dar la naiba, eu cu mâna mea am dus radiografiile.
În fine, lucrurile s-au aşezat pânǎ la urmǎ. Doctorul, care m-a vǎzut periodic, a zis cǎ totul e în regulǎ şi n-am de ce sǎ-mi fac griji. Doar cǎ începusem sǎ prind în greutate, dar am pus asta pe seama vârstei, cǎci mai toţi prietenii mei prinseserǎ mai mult sau mai puţinǎ rotunjire în jurul buricului. Şi poftele începuserǎ sǎ expandeze, crescând cu fiecare zi ca un Fǎt Frumos dar şi asta am pus-o pe seama anilor adunaţi în jurul unei cifre rotunde ca o piersicǎ aromatǎ şi dulce, din cea care-ţi lasǎ zeamǎ lipicioasǎ pe bǎrbie…
Toate bune şi frumoase pânǎ într-o searǎ, când în mijlocul nopţii am simţit în somn cum mǎ sufoc. Am sǎrit ca ars şi am început sǎ dau din mâini şi din picioare ca un apucat. Nu intra niciun firicel de aer. Am început sǎ tuşesc amarnic, dar fǎrǎ rezultat. Eram îngrozit, am crezut ca mor, nu ştiam ce sǎ fac, ce mi se întâmplǎ. Eram livid, lac de sudoare, toate îmi tremurau. M-am pocnit singur cu mâna stângǎ pe spate, cum ne fǎcea maicǎ-mea când eram copil şi ne înecam. Noroc cu nevastǎ-mea cǎ în vâjâiala aia am trezit-o şi pe ea. “Ce-ai mǎ omule?!” Mi-a ars fǎrǎ sǎ stea pe gânduri doi pumni pe spinare sǎ-mi ajungǎ. Deodatǎ am simţit cǎ-mi sare ceva din gât, bietul de el se elibereazǎ şi pot din nou sǎ respir omeneşte. Când dau sǎ vǎd ce-mi obturase traheea, minune. O mǎslinǎ. Verde, nici prea mare nici prea micǎ. Şi cu o bucǎţicǎ de gogoşar în mijloc. A început sǎ râdǎ ca proasta “bravo bǎrbate , ai fǎcut-o!” şi-mi aratǎ cu mâna spre calendar. N-am înţeles ce-a vrut sǎ zicǎ din prima. Pe urmǎ m-am prins. Am adunat la repezealǎ lunile, mi-a dat dat fix. În cap!
De-atunci, cam o datǎ pe zi, o datǎ la douǎ zile tuşesc şi scuip o mǎslinǎ. Din ce în ce mai mare. Şi bucǎţica de gogoşar e mai rotunjoarǎ. Le strângem într-un borcan de opt sute în cǎmarǎ. A ajuns la trei sferturi. Când îl umplem punem de-o salatǎ de boeuf. Sau de-o poveste, om vedea…