Plicul

Domnul Virgil se întoarse pe o parte, ridicǎ mâna spre noptierǎ şi fǎrǎ sǎ aprindǎ veioza îşi privi atent ceasul. Era cinci şi jumǎtate. Aruncǎ un ochi spre soţia care încǎ dormea, apucǎ plapuma de-un colţ, o dǎdu de-o parte, se ridicǎ în capul oaselor şi-şi cǎutǎ pe întuneric papucii pipǎind cu tǎlpile goale podeaua. Coborî apoi pâş-pâş scara spre parter şi se duse glonţ la bibliotecǎ. Cu ochii aproape închişi dǎdu la o parte primul rând din “romanul de dragoste” şi dezveli rândul al doilea format din cǎrţi strânse alandala fǎrǎ nicio noimǎ. Urmǎri rândul cu degetul pânǎ îl gǎsi pe Ivanhoe, scoase volumul şi îl deschise la ultimul capitol. De acolo smulse un pliculeţ alb asemeni celor oferite la farmacii pentru hapuri, desfǎcu gura plicului şi privi cu înfrigurare înǎuntru. Zâmbi mulţumit. Zâmbi atât de mulţumit încât simţi cum un val de furnicǎturi încep sǎ-l cutreiere zglobii din tǎlpi şi pânǎ în vârful… mai ales în vârful…
- Aici erai? – întrebǎ soaţa dumisale proptindu-se nas în nas cu consortul în dreptul uşii de la sufragerie.
- Ptiu ce mai speriat, arzǎte-ar sǎ te arzǎ – îşi scuipǎ de trei ori în sân domnul Virgil vizibil afectat. Aici fusei…
- Ce cǎmaşǎ iei azi, aia albǎ cu dungi albastre sau aia crem cu nasturi mici?
- Pe care vrei tu mamǎ – rǎspunse oftând domnul Virgil cu ochii în tavan, sprijit cu o mânǎ de mǎsuţa de telefon în timp ce pe cealaltǎ o ţinea la spate încercând sǎ ascundǎ plicul tocmai recuperat de la neînfricatul Ivanhoe.
“Mereu, mereu, aceleaşi întrebǎri, da ce cǎmaşǎ iei azi, de ce pantaloni iei azi, da ce pantofi iei azi, da ce chiloţi iei azi, de parcǎ în hainele astea stǎ proptitǎ ziua întreagǎ ca pe un manechin de plastic” bombǎni în gând domnul Virgil încruntându-se abia perceptibil.
Soţia recepţionǎ mesajul, se întoarse brusc pe cǎlcâie şi o porni înapoi cǎtre dormitorul conjugal. Domnul Virgil o urmǎri cu privirea, apoi porni în direcţie opusǎ, cǎtre cǎmarǎ. Atinse clanţa uşurel ca şi cum ar fi vrut sǎ se asigure cǎ nu e fierbinte, apoi apǎsǎ cu grijǎ sperând cǎ nu va scârţâi şi împinse lin uşa.
- Auzi, ţi-ai dat şi tu cu un burete cu silicon pe pantofii ǎia, cǎ ieri erau plini de praf?! Sau vrei sǎ-ţi dau eu?!
Domnul Virgil încremeni cu mâna pe clanţǎ. Era peste puterile sale de înţelegere şi de acceptare. “Femeia asta e imposibilǎ. N-am pomenit aşa ceva. Mai lǎsǎ-mǎ frate sǎ respir” mormǎi el în barbǎ cu mâna încǎ înţepenitǎ pe clanţa uşii de la cǎmarǎ.
- Da ce cauti acolo? Poţi sǎ-mi spui şi mie?!
Nu putea în niciun caz sǎ-i spunǎ despre bomboanele de ciocolatǎ cu lichior de vişine ascunse în spatele sticlelor cu zeamǎ de varzǎ, între douǎ borcane cu bucǎţi de roşii în suc propriu. Nici în ruptul capului nu-i putea spune, aşa cǎ încercǎ sǎ fandeze elegant.
- Voiam sǎ vǎd dacǎ mai sunt ceva fructe, poate iau când mǎ întorc de la birou nişte portocale, nişte mandarine ceva – glǎsui el fericit cǎ a gǎsit cea mai bunǎ portiţǎ de scǎpare şi întorcând de data aceasta capul pentru a o privi în ochi.
Bǎrbia încǎ îi tremura însǎ.
- Cred cǎ nu mai sunt decât vreo douǎ. Bine te-ai gândit! Mǎ mir – reacţionǎ pompt soaţa şi dispǎru din nou din raza vizualǎ a domnului Virgil.
“Uite vezi, eşti pisǎloagǎ, mǎ oboseşti, îmi mǎnânci felia de aer ce mi-a fost repartizatǎ de sus. Cum naiba sǎ nu mǎ gândesc la Mathilde când te porti în felul ǎsta cu mine?! Cum naiba sǎ nu vreau sǎ mǎ arunc în braţele ei?! Tu mǎ arunci! Tu îmi faci vânt. Tu îmi dai un şut în fund şi mǎ trimiţi direct la ea.”
Mathilde era colega de servici a domnului Virgil. Era o femeie oarecum. Ea şi domnul Virgil se întâlneau uneori la locul de fumat. Şi fiindcǎ se întâlneau destul de des mai vorbeau despre una şi alta, ca-ntre colegi. Apoi într-o zi, întâmplǎtor, Mathilde i-a dat din cafeaua ei domnului Virgil. Domnul Virgil nu avea cafea, avea doar ţigǎri. Fǎcea cafea bunǎ domnişoara Mathilde. O fǎcea dis de dimineaţǎ când se trezea, în ibric o fǎcea, o punea apoi într-un termos mic şi o aducea la servici fierbinte pentru a o servi cu o ţigarǎ mentolatǎ în jur de ora zece, tocmai când ieşea şi domnul Virgil la fumat. De la un timp Mathilde a început sǎ aducǎ cafea într-un termos mai mare şi douǎ pahare, unul pentru ea şi unul pentru domnul Virgil. Asta o vreme destul de scurtǎ, pânǎ când domnul Virgil a venit cu ideea sǎ serveascǎ cafeaua la ceainǎria de peste drum. Fǎcea el cinste. Dar nici asta n-a ţinut mult, cǎci Mathilde s-a gândit cǎ “ne vorbeşte lumea dacǎ ne vede împreunǎ la cafenea; ştiţi cum e gura lumii, slobodǎ; mai bine mergem la mine, nu stau departe şi oricum ieşim şi mai ieftin”. Domnul Virgil a fost de acord, aşa cǎ o vreme au servit cafeaua acasǎ la Mathilde. Avea o garsonierǎ cochetǎ, elegantǎ, bine întreţinutǎ. S-au simţit bine amândoi iar cafeaua Mathildei era delicioasǎ. Neagrǎ, amarǎ, fierbinte, exact cum îi plǎcea dumnealui. Cu timpul domnul Virgil s-a apropiat din ce în ce mai mult de Mathilde, întâi şi-a tras scaunul lângǎ al ei, apoi şi l-a lipit de al ei, apoi şi-a lipit palmele de genunchii ei, apoi de coapsa ei, apoi... Mathilde i-a cerut dumnealui când se apropiau de bloc sǎ se opreascǎ la bǎcǎnie sǎ ia el o punga de cafea, în timp ce ea o sǎ punǎ ibricul pe foc. Dar când a urcat, Mathilde n-avea niciun ibric pe foc, în schimb avea un dezabie mov proptit un douǎ bretele subţirele între care nu se gǎsea mai nimic decât doi sâni plinuţi şi rotunjori, iar mai jos tot mai nimic n-avea cǎci se termina brusc pe undeva prin dreptul coapselor, fabricantul rugându-se parcǎ de ultimele fire de material sǎ se lungeascǎ, sǎ se rǎsfire şi sǎ facǎ ce-or putea pentru a acoperi şiii… ceea ce avea Mathilde mai de preţ. Şi uite aşa, în urma tuturor acestor întâmplǎri mai mult sau mai puţin întâmplǎtoare, s-au nǎscut din senin sedinţele bilunare de joi dupǎ-amiaza. Soaţa domnului Virgil a primit destul de scepticǎ vestea, dar când domnul Virgil i-a arǎtat contractul de muncǎ în care scria negru pe alb despre orele suplimentare obligatorii în situaţiile extreme cerute de companie, iar colac peste pupǎzǎ Domnul Virgil a mai venit şi cu banii pentru orele acestea, s-a învoit.
Domnul Virgil n-a considerat niciodatǎ cǎ îşi înşealǎ nevasta. De altfel dumneaei încetase demult sǎ împartǎ cu dumnealui plǎcerile dragostei trupeşti, din simplul motiv cǎ nu mai avea ce împǎrţi. Iar pe Mathilde nu o considerase niciodatǎ o amantǎ, ci era doar o colegǎ, o colegǎ care fǎcea o cafea teribil de bunǎ. Neagrǎ, amarǎ, fierbinte, exact cum îi plǎcea dumnealui. N-ar fi vrut însǎ în ruptul capului ca soaţa sa sǎ afle despre cafeaua Mathildei. Aşa cum în acea dimineaţǎ n-ar fi vrut sǎ afle despre bomboanele de ciocolatǎ cu lichior de vişine ascunse între borcanele de roşii, pe care le cumpǎrase special pentru Mathilde şi mai ales n-ar fi vrut sǎ afle despre cele trei prezervative cumpǎrate cu o zi în urmǎ când ieşise sǎ plimbe câinele şi încredinţate peste noapte întru pǎstrare neînfricatului Ivanhoe. De aceea fǎcea totul ferit. I-ar fi pǎrut tare rǎu ca ea sǎ afle. Probabil la început ar fi ţipat, ar fi spart toatǎ vesela din casǎ, ar fi sfâşiat hainele care i-ar fi cǎzut în mana, apoi l-ar fi pǎlmuit, i-ar fi smuls pǎrul, l-ar fi zgâriat cu unghiile încercând sǎ-i scoatǎ ochii, în cele din urmǎ s-ar fi închis în camera ei şi-ar fi plâns, ar fi plâns mult, mult de tot pânǎ când i s-ar fi umflat ochii. Şi obrajii. El ar fi fost obligat sǎ pǎrǎseascǎ pe datǎ casa pe care au cumpǎrat-o împreunǎ, sǎ locuiascǎ o vreme la prieteni, apoi sǎ-şi caute un avocat, sǎ aştepte sǎ fie împǎrţit ceea ce agonisiserǎ şi sǎ se refugieze în cele din urmǎ permanent în braţele Mathildei.
Aşa cǎ domnul Virgil culese cu atenţie bomboanele, fugi direct în camera sa ascunzându-le în buzunarul de la piept al sacoului, culese de pe umeraş cǎmaşa albǎ cu dungi albastre şi pantalonii negri la dungǎ, îşi puse rapid sacoul şi cravata, apoi coborî în hol unde gǎsi pantofii prǎfuiţi cu o zi în urmǎ aşteptându-l lucind. Aruncǎ în fugǎ pe umeri jacheta, culese cheile de la casǎ şi de la maşinǎ, apǎsǎ clanţa şiii… îngheţǎ.
- Ce-ai, ai uitat ceva dragule? – întrebǎ soaţa încercând sǎ-l zoreascǎ spre treabǎ. Zi-mi cǎ-ţi aduc eu.
Uitase, desigur cǎ uitase. Uitase plicul cu prezervative pe mǎsuţa de telefon. Asta uitase. Şi era taman mǎsuţa de care stǎtea sprijinitǎ doamna. “Oh Doamne, ştiam cǎ pânǎ la urmǎ am s-o pǎţesc. Sunt un prost, un tâmpit, un idiot. Sunt un moş rablagit incapabil sǎ am grija de trei prezervative” bombǎni domnul Virgil în barbǎ şi într-o secundǎ vǎzu ca-ntr-un fulger toate imaginile pe care şi le imaginase pe îndelete puţin mai devreme. Cum soaţa sa ar fi început sǎ ţipe, cum ar fi spart toatǎ vesela din casǎ, ar fi sfâşiat hainele care i-ar fi cǎzut în mânǎ, cum l-ar fi pǎlmuit, i-ar fi smuls pǎrul, l-ar fi zgâriat cu unghiile încercând sǎ-i scoata ochii, în cele din urmǎ cum s-ar fi închis în camera ei şi-ar fi plâns, ar fi plâns mult, mult de tot pânǎ i s-ar umflat ochii şi obrajii, în timp ce el ar fi fost obligat sǎ pǎrǎseascǎ casa pe care au cumpǎrat-o împreunǎ, sǎ locuiascǎ o vreme la prieteni, apoi sǎ-şi caute un avocat, sǎ aştepte sǎ fie împǎrţit tot ceea ce agonisiserǎ şi sǎ se refugieze în cele urmǎ permanent în braţele Mathildei.
- Nuuu… nu cred cǎ am uitat nimic – mormǎi domnul Virgil bǎgând rapid în buzunarul pantalonior cheile şi ieşind val-vârtej pe uşǎ, cu chipul complet rǎvǎşit şi cu trupul tremurând tot. În momentul în care vârful degetelor atinserǎ fundul buzunarului însǎ domnul Virgil simţi un obiect ciudat. Îl prinse între degetul arǎtǎtor şi mijlociu şi îl extrase grijuliu. În mod cu totul inexplicabil era chiar plicul cu prezervative. Îi crǎpǎ gura şi privi înǎuntru. Erau acolo toate trei. Zâmbi mulţumit. Zâmbi atât de mulţumit încât simţi cum un val de furnicǎturi încep sǎ-l cutreiere zglobii din tǎlpi şi pânǎ în varful… mai ales în vârful…
“Cum naiba or fi ajuns aici?! Doamne, ce m-am ramolit. Nici nu mai ştiu ce fac cu lucrurile mele! Ce moş sunt…” mormǎi domnul Virgil vesel şi porni cu pas sǎltat înspre o nouǎ joie luminoasǎ.