Casa cu ferestrele largi încadrate discret de semicoloane cu capiteluri ionice şi cu fusul împodobit cu ghirlande

Domnul Marinjan Gropoşescu se opri, lăsă pe asfalt mica valijoară, îşi şterse cu mâneca stângă a cămăşii sudoarea adunată în broboane mari şi tremurânde pe frunte, apoi îşi continuă drumul spre casă târându-şi cu greu trupul istovit. Nu fusese o delegaţie lungă, doar patru zile, dar toată tevatura îl obosise peste măsură. Drumuri nesfârşite, aşteptări sterpe în gări uitate de lume, figuri strâmbe şi goale de înlăuntruri, discuţii ameţitoare, fraze lungi şi fără pic de substanţă. Sigur, nu era nimic neobişnuit în toate astea, dar condensarea în doar patru zile făcuse ca timpul să pară o sardină plutind cu burta în sus, în sos propriu, într-o cutie ovală de tablă din raftul de la mall. Şi apoi căldura care venise dintr-o dată, fără să-l anunţe în vreun fel, fără să-l tragă de mânecă, sau să-i dea măcar o avertizare aluzivă.
Domnul Marinjan Gropoşescu nu păşea, aluneca asemeni unui melc pe o pojghiţă subţire de dorinţă întinsă deasupra asfaltului ca o secreţie a propriei nerăbdări. Gândurile se vaporizaseră în aburi subţiri ridicându-se deasupra cartierului, lăsându-i privirile goale ca două colivii de peruşi ai caror locatari au decis să urce în plopul din faţa blocului nebăgând în seamă gratiile metalice ale împrejmuirii. Era atât de pierdut încât atunci când ajunse la capătul dinspre mare al străzii constată cu uriaşă surprindere că a trecut pe lânga propria casă fără să o observe. De fapt nu băgase de seamă nici strada însăşi, casele, trotuarele, copacii, florile. Iar totul se schimbase atât de mult în cele patru zile în care lipsise, ca şi cum ar fi păşit dintr-o dată pe alte tărâmuri, pe tărâmuri de basm. Strada era proaspăt reparată, extraordinar de curată, copacii mai verzi şi cu coroane bogate, florile explodaseră în culori, vrăbiile în cânt. Lăsă din nou jos valiza, privi cu un oftat lung marea, apoi se roti pe călcâie şi alunecă uşor spre poarta propriei case. Când ajunse însă în dreptul ei rămase paralizat. Strada se schimbase extraordinar, dar casa, casa era absolut de nerecunoscut. Gardul simplu metalic, care necesita e adevarat oarecare curăţare şi vopsire datorită muşcăturilor de rugină mici ca dinţii de mâţă ce se înfruptaseră cu nesaţ din profilele pătrate fusese înlocuit de o construcţie sofisticată din piatră şi lemn care fura ochiul şi-l învelea în flashuri scânteietoare, muncă desigur a unui arhitect dacă nu celebru, măcar bine-văzut. Apoi curtea suferise o schimbare uluitoare, îngrămădeala de beton şi pământ moştenită de la fostul proprietar şi îmbunătăţită pe ici pe colo cu retuşuri nesemnificative, fiind înlocuită cu o pagină de poveste cum numai în revistele gloss ale nevesti-sii mai văzuse. În faţă covorul de iarbă tuns impecabil, în stânga o felie de verde cu plante pline de flori agresând violent privirile pe care nici măcar nu le cunoştea, în dreapta o parte din vechile lor flori, trandafiri, crini, garofiţe, bujori, sus în ghivece suspendate, plutind parcă deasupra pământului ca nişte păsări cu aripile larg desfăcute, petunii bogate şi lobelia multicolore iar în faţă, între poartă şi uşă, o boltă de glicină prăbuşindu-se sub ciorchinii grei şi îmbătători. Casa fusese de curând zugrăvită cu eleganţă dezvelind privitorului ferestrele largi, mult mai largi decât cele pe care le lăsase când plecase, îndărătul cărora se puteau zări perdele alese cu bun gust, ferestre fiind încadrate discret de semicoloane cu capiteluri ionice şi cu fusul împodobit cu ghirlande, apoi balconul anost ce fusese transformat într-o logie elegantă cu coloane învelite în iedere de-un verde împunător ce se căţărau pe o structură de lemn constituind un umbrar numai bun să te-ascunzi de arşiţa dogoritoare, toate dând casei chipul unei bijuterii tocmai scoasă din cutie.
Din inerţie domnul Marinjan Gropoşescu scosese cheia din buzunar, descuiase, făcuse câţiva paşi pe aleea cu pietricele albe sclipind năucitor. Când se opri brusc ca străfulgerat. Privi scurt spre peretele din faţă al casei, căută din ochi plăcuţa cu numărul ei, apoi se repezi înapoi pe poartă, o închise şi o încuie de două ori. Trecu apoi pe partea cealaltă a străzii şi se aşeză doborât pe marginea de beton a gardului vecinului. Picioarele îi tremurau ca trestiile-n vânt iar inima i se zbătea asemeni unui caras auriu într-un bol mult prea mic. Întremat un picuţ ridică un colţ de sprânceană încercând să cuprindă cu privirea ceea ce căutase prima dată şi nu găsise, plăcuţa cu numărul casei. “Precis am intrat altundeva. Poate am greşit strada. Sau casa. Bine că n-am intrat înăuntru, în casă!” îşi spuse domnul Marinjan Gropoşescu în gând şi când descoperi numărul casei pe gardul din lemn şi piatră conceput precis de un arhitect dacă nu celebru atunci măcar binecunoscut, inima i se sfâşie pe dată. Era exact numărul pe care nu dorea să-l zărească. “Şi atunci?! Atunci ce s-a întâmplat?! Cum s-a putut ajunge până aici?!” se perpeli domnul Gropoşescu fără să poată găsi un fir de care să se lege întru despletirea misterului în care fusese înfăşurată casa dumisale. Şi deodată tot cerul i se prăbuşi în creştet! “Bibilica... Bibilica...” icni el de câteva ori amarnic, încheind cu un horcăit dezgustător. Bibilica era numele de alint al nevesti-sii. Numai ea ar fi putut să pună la cale totul. Doar îl bătuse la cap de atâtea ori “De ce nu zugrăveşti şi tu casa, că uite cum a ajuns, ai văzut Neghineştii ce frumuseţe au scos din urâţenia aia a lor. De ce nu mărim şi noi un pic ferestrele ca să ne intre mai mult soare?! De ce nu faci şi tu ceva cu balconul ăla ca să pot ieşi şi eu ca o prinţesă să-mi beau cafeaua fără să mă bată soarele în cap şi să uite la mine de peste drum năsosu ăla de Năsturache.” Ooo... şi câte şi mai câte nu-i spusese. Dar el le luase pe toate ca pe o dorinţă îndepărtată, ca pe un vis nestins. Ei uite că Bibilica se opintise, se organizase, îşi făcuse toate socotelile şiii... “Ohhh Doamneeee...” icni domnul Gropoşescu din nou, de data asta trecând la o palmă pe lângă ditamai infarctul. “Ohhh... Doamneee... cât or fi costat toate astea?! O avere! Desigur că banii pentru locurile de veci şi pentru sicrie i-a mâncat cu totul, ăia ascunşi de mine pentru zile negre i-a găsit şi i-a umflat... Ei bine, dar restul...?! Suma trebuie să fi fost desigur fabuloasă. Numai grădina trebuie să fi costat o avere. Cu siguranţă a pus gaj casa... Numai aşa ar fi putut face rost de ei...” gândi domnul Gropoşescu rapid şi precis ca un strung de alezat cilindrii de Mercedes. Scos din pepeni de nesăbuitele acţiuni ale doamnei, domnul Gropoşescu se avântă din nou pe poarta creată de un arhitect dacă nu celebru măcar binecotat şi intră în curte. Privi împrejur cu mânie. Totul era perfect, absolut perfect, supărător de perfect. Potecile cu pietriş alb, pasajele din piatră tăind grădina în şerpuiri neaşteptate, florile multicolore şi înmiresmate, fântâna, lacul miniatural, terasele scunde înţesate de plante ornamentale bogate răsturnându-se peste frunţile drepte de piatră ca pletele lui Năstase tenismenul, împănate ici colo cu cuiburi de flori mici şi viu colorate. Totul era impecabil. Şi grădina şi casa... Domnul Groposescu era uluit. N-ar fi bănuit în ruptul capului că vreun meşter român ar fi putut avea atâta bunăcuviinţă ca să facă o treabă ca cea ce i se înfăţişa privirii. Doar în colţul casei, jos, acolo unde zidul se îmbină cu poteca care înconjura casa, chiar jos de tot în colţ vopseaua parcă începuse să se scorojească. Domnul Gropoşescu nici nu i-a dat atenţie când a trecut cu privirea prima dată, şi-a spus că nu se poate şi că probabil e un fluture de noapte adormit pe perete, apoi când privirie a trecut la întors peste locul acela ochii i-au rămas înţepeniţi pe perete. “Niciun cub nu-i perfect dacă n-are colţul lăsat de izbelişte” parafrază el vorbele lui Nichita şi nici una nici două se aplecă să cerceteze cu luare aminte cum stă treaba cu cubul perfect şi colţul decis să-i întărească perfecţiunea. Era clar, vopseaua se scorojea. Domnul Gropoşescu băgă uşurel o unghie sub stratul de vopsea care se desprinsese doar pe câţiva milimetrei şi trase încetişor. Bucata de zugrăveală se desprinse fără nicio problemă precum un abţibild de pe hârtia lucioasă care îl suporta. La o privire mai atentă Domnul Gropoşescu constată însă cu surprindere că exact despre asta era vorba, despre o folie subţire şi colorată asemeni unui abţibild care se desprindea rapid ca o piele de şarpe sau ca o coadă de salamandră lepădată de propietara la ananghie. În câteva secunde braţele obosite ale domnului Gropoşescu dezveliră o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, iar sub ea... sub ea se dezveleau clar zidurile vechi ale casei, zidurile casei aşa cum o lăsase când plecase în delegaţie, cenuşii, vechi, obosite. Domnul Gropoşescu îşi sumetecă mânecile cămăşii şi se apucă vânjos să jumule folia de plastic de pe toată suprafaţa casei, iar mai apoi a grădinii şi chiar a străzii. Când termină scoase un oftat adânc jumătate de fericire, jumătate de obidă. Strada redevenise ceea ce fusese. Nu era nicidecum strălucitoare aşa cum i se arătase privirii în primele clipe ci era plină de praf, pietricele, cutii de bere strivite, sticle de plastic, ambalaje de snacksuri, hârtii, filtre de ulei, chiştoace şi pachete de ţigări mototolite, copacii erau jumuliţi şi blegi ca nişte găini încălecate de cocoşul ogrăzii, florile erau pline de praf nelăsând să răzbească nicio mireasmă şi nicio culoare, păsările erau ghemuite toate într-un tufiş la Anghelache trei case mai încolo şi stăteau ghemotoc ca nişte gheme de lână în cutia bunicii. Casa era exact aşa cum o lăsase, cenuşie şi ternă, grădina atât cât putuse să o învie...
Domnul Gropoşescu răsuflă uşurat şi băgă mâna în buzunarul pantalonilor după cheile de la casă. Totul nu fusese decât o iluzie, o minciună sfruntată care n-avea să facă bine nimănui. Domnul Gropoşescu găsi cheile şi se aplecă spre yală pentru a o înfige pe cea mijlocie în locaşul ce-i era sortit. Şi atunci, aplecat aşa de şale pe jumătate, cu un ochi la yală şi cu altul la pereţii casei, zări crăpătura. Era o crăpătură veche de când lumea, una mică, mai mică decât unghia de la degetul mare. O ştia dintotdeauna dar niciodată n-avusese curiozitatea să vadă ce se ascunde îndărătul ei şi nici nu o considerase o problemă. Zgândărit însă de cele petrecute mai devreme scoase cheia neîntoarsă din yală, coborî treptele, se apropie de zid şi apăsă uşurel cu degetul pe marginea crăpăturii. Zidul de fărâmiţă prăfos la început, apoi răscolită crăpătura se căscă din ce în ce mai larg încât domnul Gropoşescu putut să-şi petreacă palma prin trânsa fără osteneală. Bărbatul se înfioră. Cu cheia aflată încă în mâna dumisale scurmă şi mai mult în crăpătură şi imediat descoperi sub tencuială un plastic gros ca un carton asfaltat. O clipă crezu ca e de la hidroizolaţie dar trăgând de el constată că bucata de plastic se desface în sus spre ferestre. Iar sub ea… iar sub ea… Domnul Gropoşescu se aşeză pe vine, apoi se târî gâfâind până la marginea treptelor. Sub plasticul gros pus Dumnezeu ştie când se dezvelea o altă casă. O cu totul altă casă. Deciii… deci nici ceea ce cumpărase şi credea cu convingere că este proprietatea dumnealui nu exista în realitate. Fusese minţit, fusese clar păcălit… Şi oare câţi alţii o mai făcuseră?!
Domnul Gropoşescu inspiră adânc. Simţea că se sufocă îngrozitor. Lărgi nodul de la cravată, apoi o desfăcu cu totul şi o lepădă peste trandafiri. Îşi scoase apoi din mers tacticos cămaşa, maoiul, pantofii, pantalonii cărora le dădu drumul unul căte unul peste irişi şi peste tufişurile de buxus şi porni cu paşi mărunţi şi cu ochii împăienjeniţi de neputinţă spre mare...