Ne-am tras persan (povestiri cu temă dată)

Pregătirile pentru primul nostru apartament, căsuţa noastră, cuibuşorul nostru de nebunii, se apropiau de sfârşit. Nu spun cât am avut de luptat şi cât ne-am chinuit. Apartamentul l-am luat cu un împrumut de la bancă, mobila de sufragerie cu bani de la mama, dormitorul cu banii soacră-mii, că mde a vrut ea neaparat să ştie cum o să doarmă fie-sa, pentru baie şi bucătărie am facut CAR, iar mărunţişurile le-am luat din micile noastre economii făcute de când am intrat în câmpul muncii. Ultimele achiziţii fuseseră prostioarele pentru baie primite cadou de la mătuşa Aglaia din State care înainte să se urce în avion a făcut greşeala de a trimite un mail scurt să ne întrebe ce-am vrea să ne aducă, iar nevastă-mea atât a aşteptat că a făcut imediat o listă cu marunţişurile astea, suport săpun, suport prosop, suport hârtie, etajeră, perie WC, inclusiv oglindă, pe care le văzuse ea într-o revistă glossy şi i se lipiseră pe creier. În fine, achiziţionasem tot-tot cu excepţia covorului pentru sufragerie, pentru care nu mai rămăseseră cine ştie ce fonduri şi ne preumblam prin magazine ca două stafii în căutarea a ceva ce nu există, un covor persan mare, frumos şi ieftin. În fine, într-o vineri pe la cinci, intrăm într-un magazin din centru şi după ce dăm o tură o văd pe nevastă-mea că rămâne stană de piatră cu o mână la spate şi cu alta în aer ca discobolul din faţă de la Dinamo, ăla care nu mai e că i-a luat locul Patzaichin. Mă duc lânga ea, mă învârt, ea nimic, înţepenită toată. Când deodată o aud “Ăsta-i!” şi aruncând un ochi în dreptul mâinii întinse văd aşezat pe un suport metalic lung şi bine înfipt pe picioare obiectul înlemnirii sale. Covorul. The one! Dau din umeri, că doar nu era primul care să-i placă, mă dau aproape, mă uit la preţ şi zâmbesc cum zâmbisem destul de des în ultimele săptămâni “Hai să mergem”. Nevastă-mea însă nu pare să-şi revină din starea de transă, deşi lasă jos discul şi se apropie şi ea de covor pipăindu-l şi mângâindu-l mai ceva decât o făcuse vreodată cu mine. “Ăsta-i! E tot ce-mi doresc”. Încep iar să mă apuce pandaliile căci încearcă să-i explici unei femei că preţul e mai mare decât gaura din portofelul. Aşa că evit confruntarea directă şi încerc să o apuc de mână şi să o scot cu binişorul din magazin. Şi din transă. Ea nimic. Când văd că nu merge cu vorba bună încerc s-o dau pe date tehnice concrete. “De împrumut ne-am lins pe bot că avem o rată cu care nu ne mai ia nimeni, CAR nu mai putem să facem că avem amândoi, de ultimii banii ai lu mama ai vrut neapărat să iei perdele de organza, ultimii ai lu maică-ta s-au prăpădit pe serviciul ăla de masă că n-ai vrut de şase persoane, ai vrut de doişpe, aşa că o să luăm covor exact de cât ne-a rămas. Uite ăstălalt de exemplu. E frumos, e mare…” “Pfiu… mă opreşte nevastă-mea, nu vezi ce culori oribile are?! Şi combinaţia aia de verde cu roşu. Şi modelu, de zici că-i gardu lu Constantineasca! Exclus!”. “Şi dacă-l luăm pe ăsta care zic eu, tot trebuie să-l cărăm pe braţe până acasă că bani de taxi nu ne mai rămâm” insist eu. Nevastă-mea nici nu clipeşte, ba mai mult, o văd că se aşează pe un rulou de carpetă la metraj, îşi pune mâinile în poală şi îmi zice îmbufnată: “Dacă nu mi-l iei p-ăla eu de aici nu mă mai mişc”. Şi ştiţi cum sunt femeile, îndârjite. Îmi frământ creierii, fac socoteli, desfac socoteli, înşir iar toate rudele de la care n-am stors încă niciun bănuţ, dar nu găsesc nicio soluţie. Şi deodată, baaaaang… “Dar dacă vorbim cu Mirela?!” “Dacă vorbim cu Mirela ce?!” mi-o întoarce ea ţâfnoasă. “Păi şi ei voiau covor” încerc eu marea cu degetul şi deodată văd cum faţa nevesti-mii se luminează. Mirela şi George sunt vecinii şi prietenii noştri, perete în perete cu noi. Sunt căsătoriţi doar de trei ani şi ne-au ajutat cu multe, mai ales cu sfaturi având în vedere vechimea lor în branşă.
Aşa că după nici două zile aveam tot ce ne trebuia pentru casă, inclusiv covor. Şi ca să-l vadă toată lumea l-am tras şi în poză. Ei bineee… n-am avut covor întreg că nu ne-au ajuns banii pentru tot, ci doar pentru 27,69%, restul fiind proprietatea vecinilor de alături, Mirela şi George, cu excepţia a 4,2% care e încă proprietatea meşterului Grigore care ne-a făcut gaura pe sub perete. Că bani să-l plătim şi pe el n-am mai avut…