Alba-neagra

Trecusem de el. Apoi brusc mi-am amintit ca numai cu cateva ore inainte il mai vazusem. Pe Covaci, in fata unui artizanat mic, prafuit si impovarat de amintiri. Nici atunci si nici acum nu-mi spusese nimic, dar imi aruncase o privire lunga si insinuanta ca si cum ar fi vrut sa-mi sugereze ca eu ar trebui sa fiu cel care sa-mi doresc sa ma opresc si nu el cel care sa ma determine s-o fac. Sedea la aceeasi masuta rotunda cu trei picioare, acoperita cu o panza neagra, pe care erau asezate in linie trei cesti de cafea. Imi aminteam perfect cescutele de cafea intoarse cu gura in jos. Aveau ceva aparte, scarmanand privirea ca si cum sub fiecare din ele s-ar fi aflat ceva de pret, un diamant stralucitor impaturindu-si cu greu sclipirile rostogolitoare in spatiul acela ingust si intunecat. 
M-am intors si l-am privit de aproape. Da, da, il mai vazusem si nu o singura data. Il mai vazusem ci pe Covaci dar si in Damaroaia, si-n Viilor, si-n Andronache. Era un tigan batran si urat cu fata brazdata de crestaturi mari si barba ascutita si necuminte, cu privirea hamesita si trupul incovoiat. A intins mana si mi-a aratat cestile “Alege boierule”. Nu mi-a placut niciodata sa ma las prostit, mai ales cu buna vointa. Stiam cum merg lucrurile. Si totusi tiganul meu era altfel. Instinctul imi spunea ca el era altfel. “Alege boierule, nu te teme”. Avea un glas molcom dar hotarat ca si cum ar fi fost absolut sigur ca ceea ce imi cerea aveam sa duc la indeplinire. De obicei potlogariile de acest fel se fac in multime pentru ca cei ce le executa sa profite de aglomeratie si sa-si poata desfasura netemator intregul spectacol: scena, decorurile, masa de manevra, calea de fuga. Dar el era singur, absolut singur si de fiecare data imi iesise in cale in locuri si la ore putin calcate, aproape pustii. Am intins mana iar el a scos un zar pe care l-a pus pe masa.  Nu mi s-a parut deloc intamplatoare alegerea zarului ca mijloc de comunicare intre noi. A acoperit apoi zarul cu prima ceasca, a tras-o la loc in linie cu celelalte si a inceput sa le rasuceasca. La dreapta, la stanga, la mijloc, la stanga, la mijloc, la dreapta, la stanga… Misca cestile foarte incet, orice copil ar fi putut sa urmareasca fara probleme ceasca sub care se ascundea zarul. Apoi s-a oprit. M-a privit in ochi si punand mana pe fiecare ceasca dinspre stanga spre dreapta, m-a intrebat. “Unde se fie boierule? In trecut? – si a atins prima ceasca. In present? – si a atins-o pe-a doua. Sau in viitor? – si degetele sale subtiri, noduroase si lungi au atins-o in zbor pe a treia.”
Jocul devenise periculos si nimic din ceea ce parea sa fie intamplator nu-mi dadea impresia ca mai este. Am ridicat mana, am lasat-o sa pluteasca putin in aer pentru ca apoi sa o las peste cupa din mijloc. Era evident acolo, il urmarisem atent iar miscarile fusesera cat se poate de line si de clare. Barbatul a ridicat ceasca si a intors-o cu fata in sus. Zarul nu era acolo. A ridicat apoi ceasca pe care o numise trecut si mi l-a aratat. Nu era nicio indoiala. Doar caaa… As fi putut jura ca zarul pe care mi-l aratase era unul ca oricare altul, pe cand cel care statea pe masa sub ochii mei avea bulinele sterse. Era alb, alb complet.
N-am apucat sa intind mana si sa-l apuc caci l-a acoperit degraba si a ranjit catre mine. “Mai incercam o data boierule?”. A scos din buzunar o moneda, o moneda cum nu mai vazusem niciodata, rosietica, mult mai mare decat una obisnuita a zilelor noastre, cu un vultur urias pe o parte si un inscris marunt pe cealalta. A pus-o in locul zarului si a inceput sa rasuceasca cestile. La dreapta, la stanga, la mijloc, la stanga, la mijloc, la dreapta, la stanga… Misca cestile foarte incet astfel incat era extrem de usor sa o urmaresti pe cea sub care se ascundea moneda. Cand s-a oprit stiam sigur unde este, dar pe alta parte ar fi fost prea usor, mult prea usor. Nu, nu era vorba despre agilitatea privirii, era vorba despre cu totul altceva. Am pus mana pe aceeasi ceasca, “trecut” si am ridicat-o. Moneda era acolo.
“Incercam si cu paralele matale boierule?! Sau ai teama c-ai sa le pierzi urma?!” mi-a zambit el sinuos si a intins palma. Am scos portofelul si i l-am dat  fara sa reflectez asupra gestului. Pur si simplu mi s-a parut ca se incadra perfect intr-un sir de gesturi ce aveau o anumita logica ce nu putea fi franta. Barbatul a luat portofelul si l-a varat sub prima ceasca de cafea, chestie care mi s-a parut mai mult decat ciudata de vreme ce portofelul meu era ceva mai mare decat o palma, in timp ce rotundul cestii lui era mic cat un mar obisnuit. Apoi a inceput binecunoscuta rotire a cupelor. N-am mai incercat sa le urmaresc. Intelesesem ca secretul nu sta in a urmari dezmetic ceea ce pare a fi realitatea, ci in randuiala timpului. Barbatul a incetat rotirea si m-a privit in ochi cu un deget pe ceasca din stanga si cu unul pe cea din dreapta. Prezentul nu prezenta interes desi portofelul acolo ajunsese, sub ceasca din mijloc, era evident oricat incercasem sa evit a-l urmari. Pentru ca sa-l gasesc insa am cautat o logica a intregii intamplari, un sens, o pilda. Indiferent cum am rasucit ideile si gandurile locul potrivit pentru “paralele mele” mi s-a parut a fi tot prezentul. Nici in  trecut nu le vedeam caci nu le imaginam duse dar nici in viitor caci nu era vorba despre o investitie. Asa ca am ridicat rapid ceasca din mijloc. Dezamagire insa. Nu erau acolo. Nedumerit am ridicat rapid si cupa din stanga. Nici acolo nu erau. Furios am ridicat mana pentru a intoarce si cupa din dreapta dar barbatul m-a oprit. Portofelul meu disparuse.
Tiganul a ranjit. “Nimic nu e ceea ce crezi boierule.” A facut o scurta pauza apoi a continuat. “Portofelul matale nu-i pierdut, doar a disparut din raza privirii. Facem la pace boierule? Eu pun portofelul si matale verigheta. Daca ghicesti le ai pe amandoua, daca nu, le pierzi pe amandoua. Ce zici boierule?!” Mi se parea complet absurd. Era impotriva oricarei logici sa continui. Si totusi am facut-o. Intrasem ca intr-un fel de transa ademenit de jocul barbatului, care stia exact ceea ce face. Si totusi ceva in interior imi spunea ca el nici macar nu exista, ca e doar o proiectie a unui interior zbuciumat si nehotarat. Am scos verigheta si am pus-o pe masa. El a varat-o asa cum ma obisnuise sub cupa din mijloc. Pierderea banilor nu insemna nimic, era doar o pierdere materiala nesemnificativa, dar verigheta, verigheta era mai mult decat atat, era un simbol. Am ales dar nu m-am grabit. Nu am facut niciun gest, l-am privit doar in ochi si i-am simtit tresarirea din priviri. Atunci am inteles. Am atins cupa din dreapta. El a ranjit si a intors-o. Gresisem din nou. Stiam ca gresisem. Gresisem de la inceput si pana la sfarsit.
El m-a privit in ochi grav cu o mina de cioclu. “Pentru ultima data boierule. Castigatorul ia totul! Eu pun la bataie tot ce-ai pierdut – si a accentuat pe cuvantul “tot” iar tu pui la bataie ce-ai mai de pret. Te prinzi?!” Am inclinat din cap ca da. “Si ce pui?” I-am intins fara nicio ezitare mainile. Desi probabil ar fi trebuit sa-i intind capul. El a inceput sa amestece cupele. Nu-mi dezlipeam privirile de pe cupa din centru, desi a incercat de cateva ori sa ma pacaleasca. In cele din urma s-a oprit. Am zambit. Stiam exact ceea ce caut si unde aveam sa-mi opresc cautarile. Cu o miscare fulgeratoare am lovit cele doua cupe din lateral, care au zburat cat colo si s-au prefacut in cioburi pe caldaram. Intre noi a ramas doar una, prezentul. Barbatul nu mai ranjea. S-a chircit ca un vierme scos din pamantul argilos si orbit de lumina soarelui. Am ridicat cupa. Erau acolo. Le-am inhatat si am pus verigheta inapoi in deget iar portofelul in buzunarul pardesiului.
Apoi am ridicat ochii sa-mi trambitez izbanda. Barbatul disparuse insa. Si masuta cu trei picioare si panza cea neagra si cestile… Doar cateva cioburi risipite pe caldaram aminteau de ceea ce aparent ar fi putut sa fie.