Eu stăteam aplecat peste masă încercând să aşez la loc panglica elastică a ceasului când a sunat soneria. Panglica a sărit şi s-a dus naibii, trebuia răsucită din nou şi ţinută apăsat. Nu aşteptam pe nimeni. Era un bărbat. I-am deschis deşi ştiam că n-ar fi trebuit s-o fac. La uşa mea nu sunau decât cei care aduceau facturi şi voiau în schimb bani. Foarte mulţi bani. Ăsta voia altceva, nu venise cu facturi.
- Tu eşti Moşu? – m-a întrebat privindu-mă neîncrezător în ochi.
- Eu - i-am răspuns privindu-l la fel de neîncrezător.
Era un bărbat tânăr, masiv, cu gâtul scurt şi gros, cu pieptul şi bicepşii bombaţi, cu părul tuns scurt, periuţă. Doar privindu-l o clipă şi m-am lămurit cu ce se ocupa.
- Şi scrii poveşti?
- Scriu din când în când. De unde ai auzit că scriu?
- De pe net!
- Şi adresa mea de unde dracu o ai? Eu nu amestec lumea reală cu cea a poveştilor.
- Eee… asta nu pot să-ţi spun. Treburi d-ale mele.
Stăteam amândoi în hol, lângă uşă, eu ţinând nehotărât mâna pe uşa întredeschisă, el aşteptând o invitaţie înăuntru.
- Ştii! Am venit fiindcă vreau o poveste.
- O ceee?
- O poveste! Am o prietenă. E înnebunită după poveşti. Poezii scrii?
- Scriu, da mai rar. Nu mă pricep.
- Ei lasă. Bagă o poveste. Îmi scrii una cu dedicaţie?
- Ai nimerit prost bătrâne. Azi m-am material – dau eu din bărbie şi îi fac semn că m-am decis asupra uşii întredeschise.
- Material? – mă priveşte el cu ochii măriţi. Dar cam ce material îţi trebuie pentru o poveste?
- Inspiraţie, vrăbii...
- Aaa… - ridică el din sprâncene parţial lămurit. Crezi că asta ajută la inspiraţie? – mă întreabă spăşit scoţând din buzunar un morman uriaş de bancnote făcute teanc.
- Tz…
- Hai dom’le că nu-ţi strică nişte parai. Cât câştigi ca scriitor într-o lună? Pun pariu că nu mai mult decât câştig eu într-o zi.
- Nu sunt scriitor. Sunt inginer.
- Şi ca inginer cât câştigi? – insistă el pe un ton zeflemitor cercetând din ochi interiorul apartamentului şi fixându-şi privirea pe balansoarul meu englezesc uitat de vreme, din care ies deşirate fire râzleţe de material textil, dar care se ţine încă ţeapăn pentru vârsta înaintată pe care o are.
- Mde… nici prea prea, nici foarte foarte.
- Şi atunci de ce nu vrei să bagi nişte inspiraţie de la mine?
- Nu înţelegi domnule că nu merge aşa?! Aici e vorba de vrabie. Daca nu-i , nu-i!
- Vrabieee? – se miră el lungindu-l pe “e” ca pe o gumă de mestecat scoasă dintre dinţi şi făcută panglică.
- Vrabie, da! E o vrabie specială care-mi dictează textele.
- Aaa… Deci carevasăzică nu le scrii tu.
- Ba da, eu le scriu, dar ea mi le dictează.
- Vrabia? – insistă el deloc lămurit.
- Da domnule, vrabia. E o vrabie galbenă mică de tot, mai mică decât o lămâie.
- Galbenă?
- Da, galbenă. Acum n-aş băga mâna în foc că e vrabie, dar aşa mi s-a prezentat.
- Deci fără vrabie nu se poate!
- Nu!
E complet debusolat. Îşi frământă mâinile şi bâţâie continuu din cap.
- Auzi, dar dacă fac eu pe vrabia?! Ar putea să ajute?
Mă uit lung la el. E un zdrahon de bărbat care abia încape pe uşă, cu trunchiul masiv ca un stejar şi braţul cât vasul de la WC.
- Eu ştiu ce să zic?! N-am idee…
Şi fără să apuc să mai spun ceva îl văd că îşi strânge picioarele, îşi suge burta, caută să-şi aproprie umerii şi îşi ţuguie buzele. Apoi îşi duce pumnii strânşi la piept şi depărtează coatele făcând din braţe două aripi meschine. Mă pufneşte râsul. Trebuie c-o iubeşte tare mult pe fata aia. N-arată deloc ca o vrabie. Poate ca un cocostârc. Unul supraponderal.
- Vine?
- Cine, vrabia?
- Nu, inspiraţia.
- Nu vine! – îi răspund şoptit şi abia îmi pot stăpâni râsul.
El în schimb se încruntă. Face tot ce poate să semene cu o vrabie dar nu prea-i iese. Începe să-şi mişte uşor coatele simulând o încercare de zbor şi dintre buzele sale şuieră ca un abur străveziu o înşiruire scâncită de sunete. Se doreşte a fi un tril dar este un fiasco total.
- O, o, o… hopaaa… Păi aşa alungi şi bruma aia de inspiraţie care mai e pe fundul borcanului. Eu zic să te potoleşti.
Renunţă, dar îl văd cum se frământă de mama focului, mai, mai să-i dea şi lacrimile. Îşi rostogoleşte continuu palmele una peste alta şi bâţâie din cap spre stânga ca un metronom.
- Auzi, da nu putem să aducem cumva vrabia aici? Trimit nişte băieţi săăă…
- Eşti tâmpit! – îi tai eu vorba. Aici nu merge cu bicepsu, aici e vorba de creaţie, de jocul ăla în care iei realitatea aşa cum e ea, un tablou imens, o descompui în piese mici asemeni unui puzzle, piese care niciuna în sine nu reprezintă nimic decât materie primă, pentru a recompune apoi bucăţi de tablou în functie de vrăbiile care-ţi zboară prin creier.
- Prin creier? – mă priveste el mirat fără să înţeleagă nimic.
- Îhi!
Apoi îl văd deodată cum se lungeşte ditamai matahala pe covor, îşi strânge trupul sul şi începe să se bălăbăne ca o focă în sus şi în jos.
- Ce faci acolo?
- Sunt un vierme. Poate aşa apare şi vrabia ta.
Îmi place. Are idei băiatul ăsta. Cu reprezentarea plastică stă mai prost, dar idei are.
- Eşti prea mare, fă-te mai mic. Ce vrabie crezi tu că se-ndeamnă la aşa bucată nesimţită?!
Se chinuie, se chirceşte, se rostogoleşte, se ghemuie, se strânge şi până la urmă îl vâd cum începe să se comprime efectiv.
- Prea puţin. Mai trebuie. Şi încă. Şi mai mult. Începi să te aproprii de o dimensiune normală. Mai strânge!
Nu ştiu cum a făcut, dar biciuit de vorbele mele a ajuns din ditamai zdrahonul un viermişor cât degetul, zvârcolindu-se anemic pe covorul din sufragerie.
Taman atunci a aparut şi vrabia pe pervaz.
- Ai ceva pentru mine? – o întreb zâmbind mulţumit.
- Ar fi ceva. P-aia cu “duhul apelor” o ştii?
- Am scris-o acum vreo lună.
- Dar p-aia despre vânătorul de curcubee?!
- Asta a fost acum vreo trei ani.
- Mmm… da p-aia cu tipul care intră în casa omului şi cere o poveste.
- N-o ştiu, dar sună interesant. Ia zi!
- Ce dai?
Dau din umeri. Ce naiba să dau?! Vrabia însă aruncă privirea împrejur prin casă şi dând cu ochii de viermişor se repede şi haţ, mi-l înfulecă dintr-o înghiţitură.
Apoi fâl-fâl şi se aşează din nou pe pervaz ridicând o aripă spre mine.
- Give me five!
Batem palma şi începe să povestească pe îndelete, în timp ce eu conştiincios îmi iau creionul şi notez: “Eu stăteam aplecat peste masă încercând să aşez la loc panglica elastică a ceasului când a sunat soneria. Panglica a sărit şi s-a dus naibii…”
19 comentarii:
Un intreg ecosistem: el are nevoie de Mosu, Mosu de vrabie, vrabia de momeala si asa scrie povestea pe care o doreste un el ce-o iubeste pe ea, o ea ce iubeste povestile si sunt scrise de Mosu cu vrabii ce asteapta sa fie momite cu... :))))
daaa... e un crec vicios aici! grozav de vicios!
problema e ca nu apare in fiecare zi cineva care sa ceara o poveste si sa se mai ofere sa fie si vierme...
o iubeste, Mosule...
si eu cred c-o iubeste! dar ce folos?! a sfarsit in burta unei vrabii galbene si mici, mai mici decat o lamaie, evident imaginara si care nici macar nu e eroina principala a unei povesti, ci e mai degraba un precursor de povesti...
se spune că.....dragostea merită orice sacrificiu :)
Nu stiu ce sa zic. Cred totusi ca, undeva acolo, vrabiuta a fost mereu un personaj principal... :)
@crisu
si eroul povestii este clar incarnarea acestei maxime! :)
@anonimu
:) mda... cam ai dreptate; am vrut sa trag putin presul de sub picioarele vrabiei, dar m-ai prins ;)
Crisa, oare? Viermele, dupa cum vezi, devine cina. Da, vrabia s-a hranit cu el, are certitudinea ca-l va purta cumva mereu langa ea. Dar el... el a disparut. A fost redus la NIMIC.
Mosule, intotdeauna am dreptate :)
Nu-i trage presul de sub picioare, ca uneori e suparacioasa.
Morala: povestile nu se cer, se asteapta, altfel... ajungi subiect de poveste! Sau mai rau, hrana muzelor!
:) eiii... n-am vrut sa sune chiar asa, moralizator; dar recunosc umpic ca am vrut sa fac din tantar armasar...
sau in fineee... din armasar, tantar!!! ;)
Imi place povestea asta rotundă. :) Aş putea s-o rostogolesc, cât e de rotundă. :)
e ca un viermisor din asta de place vrabiilor, asa-i?! :)
:)
:))))
Zâmbetul este pentru tine mosu.
Hohotul de râs pt anonim
Gizzzzzzz !!!!
Gata, ma retrag, altfel este posibil sa ma vezi la știrile de la ora 5.
ioi, ce tare mi-a plăcut!!!!!
”- Aaa… Deci carevasăzică nu le scrii tu.”
:))))))))))
Le scrie... vrabia. (Doamne, era să zic păsărica!) :)))))))))
ooo... dar n-am facut niciodata un secret din asta, am recunoscut sincer! cum naiba sa se priceapa un inginer la litere?! ;)
...și-ncă ce bine te pricepi, Moșu! :)
Aici era vrabia! :)))
:) asta e!
Trimiteți un comentariu