O ploaie cu găleata şi căteva adieri ale nemărginirii (din ciclul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan”)

(continuarea povestii de aici)

Fetiţa se opri brusc, îşi căţără buza de jos peste cea sus, apoi înclină capul spre dreapta clătinându-şi privirile ca mărgelele negre ale ursuleţilor de pluş.
- Parcă freamătă ceva - mormăi ea, încercând să prindă tâlcul acelor sunete răzvrătite.
Piticul-grădinar-al-cerului zâmbi şăgalnic.
- Toarnă cu găleata!
- Toarnă cu găleata? – repetă îngrijorată fetiţa. Atunci ar trebui să ne grăbim. Brrr… să nu cumva să toarne peste casa bunicii – se cutremură ea.
Piticul-grădinar-al-cerului se ridică pe vârful condurilor cu mărgeluşe de sidef şi sprijindu-se cu braţul de marginea unui nor orişicum pentru a se înălţa şi mai mult privi peste cadrul acestuia.
- Nu, nu, casa bunicii încă nu se vede. Stai fără grijă.
- Totuşi ar fi bine să ne grabim – hotărî prinţesa de porţelan cu fermitate şi purcese la drum cu paşi apăsaţi, urmată de pisicul Jill şi de Piticul-grădinar-al-cerului.
Nu peste multă vreme zări în zare zarva îngrozitoare. Câţiva pitici se opinteau să adune ceva de pe jos strângând ceva-urile cu hărnicie în găleţi mari de tablă înalte aproape cât ei.
- Ce fac piticii aceia acolo?
- Toarnă cu găleata – explică Piticul-grădinar-al-cerului lapidar, aşa cum o făceau toţi Piticii-grădinari-ai-cerului.
- Toar-nă cu gă-lea-taaa? – se miră fetiţa până la Pământ şi înapoi silabisind cuvintele primite din gura piticului ca să fie sigură ca le-a înţeles bine. Nu pricep! – continuă ea după ce Piticul-grădinar-al-cerului confirmă din bărbie că a înţeles bine cuvintele.
- Ce-ar fi de priceput aici? – se stropşi el. E simplu, orice pitic cu capul pe umeri ar înţelege asta imediat.
Fetiţa se încruntă, nemulţumită din nou de lipsa de politeţe a Piticului-grădinar-al-cerului şi schimbă subiectul.
- Ce vrei să spui cu “capul pe umeri”? Nu toţi piticii au capul pe umeri? Dar unde-ar putea să-l aibă?!
- Nu – se auzi replica acidă a Piticul-grădinar-al-cerului. Adesea capul piticilor devine foarte greu pentru că ei gândesc foarte mult. În cazul acesta gândurile se tot adună în cap, şi se adună, şi se adună, iar dacă piticul respectiv nu are cu cine să vorbească pentru a elibera gândurile, capul său devine atât de greu încât gâtul se îndoaie şi capul alunecă pe o parte, pe umărul drept sau pe umărul stâng. Şi atunci ca să nu-l piardă piticii trebuie să-l ia de pe umăr şi să-l ţină sub braţ. Sau în poală de exemplu dacă călătoresc cu Steaua-Peltică şi şed pe băncuţă. La voi, la oameni nu-i tot aşa?
- Mmm… se pare că oamenii nu gândesc la fel de mult… La noi toţi oamenii îşi ţin capul pe umeri – trebui să recunoască fetiţa cu înfrânată admiraţie vizavi de capetele umflându-se ca un balon gânditor ale piticilor.
- Dar ce e aceea o Stea-Peltică?
- Offf… Nici asta nu ştii? O Stea-Peltică eeee… o stea peltică – bombăni Piticul-grădinar-al-cerului care era mult mai priceput la a grădinări în humusul cerului decât la a găsi răspunsurile potrivite pentru întrebările total nepotrivite ale unei fetiţe nepoliticos de curioase. O stea e o stea iar peltic e acela care mănâncă consoanele – continuă el, încercând să-şi aleagă cuvintele aşa cum ai alege cireşele cele mai coapte din copacul bogat. O Stea-Pletică este o stea care nu îşi găseşte toate consoanele şi din cauza aceasta nu poate să se exprime în adevărata ei strălucire. De aceea e obligată să colinde prin Univers căutând la suratele ei rotunde şi bine-făcute consoanele care-i lipsesc. Iar piticii profită de călătoria acestora prin lume şi le folosesc pentru a se deplasa ei înşişi pe distanţe lungi. Acum ai înţeles?
Fetita înclină din cap deşi treaba era destul de încurcată şi mult diferită faţă de ceea ce se petrecea acasă în satul bunicii, unde pentru a te putea deplasa pe distanţe lungi era suficient să te sui în carul lui Badea Nicolae sus de tot, taman în vârful fânului. Şi de acolo se vedea tot Universul până hăt departe la marginea lumii, nu trebuia să găseşti o Stea-Peltică.
Între timp însă, se apropiaseră atât de mult de piticii care munceau fără zăbavă făcând un zgomot infernal încât fetiţa putu să vadă cu ochii ei activităţile pe care aceştia le executau de zor. Iar ceea ce văzu o nedumeri peste măsură, căci toţi cei zece pitici şedeau pe vine şi adunau cu nişte făraşe mici ca nişte răvaşe apa de pe podeaua Cerului pe care o încărcau în găleţile mari observate de la distanţă. Prinţesa de porţelan îi urmări liniştită preţ de câteva secunde şi fiindcă nu se întâmpla nimic din ceea ce se aştepta izbucni nemulţumită de explicaţiile alambicate şi întotdeauna greu de înţeles ale Piticului-grădinar-al-cerului.
- Ai spus că zgomotul pe care l-am auzit vine de la ploaie. Plouă cu găleata, aşa ai spus. Când colo zgomotul vine de la cu totul şi cu totul altceva, nu mai înţeleg nimic – se bosumflă fetiţa.
- N-am spus că plouă cu găleata, am spus că toarnă cu găleata – se bosumflă la rândul său Piticul-grădinar-al-cerului, căci era atât de greu să discuţi cu o fetiţă curioasă, încât simţea cum îi ies peri negri prin claia albă de pe creştet.
Fetiţa nu sesiză diferenţa şi continuă să-l privească lung în aşteptarea răspunsului care să clarifice lucrurile. Dar tocmai atunci ceva straniu se întâmplă şi Piticul-grădinar-al-cerului îi făcu semn din vârful nasului să urmărească atentă ce avea să se întâmple. Ca la un semn cei zece pitici-cu-făraş-ca-un-răvaş îşi lăsară deoparte sculele, apucară de toartă una din găleţile care se umpluse ochi şi o turnară degrabă peste Pământ printr-un chepeng asemănător cu cel prin care urcase ea însăşi în Cer cu ceva vreme în urmă.
- Ai văzut? Toarnă cu găleata!
- Vaaaaiii – zâmbi fetiţa cu gura până la urechi, pentru a se descătuşa imediat într-un hohot de râs nestăvilit şi ştrengar care-i făcu pe piticii-cu-făraş-ca-un-răvaş să se întoarcă miraţi, să-şi pună mâinile în şold a încruntare, pentru a începe apoi să zâmbească şi a sfârşi în cele din urmă prin a râde din toată inima. Dar râdeau atât de tare cu mâinile aşezate peste burţile mari şi rotunde înfăşurate în brâie roşii încât Cerul începu să se zguduie ca o saltea plină cu paie proaspete şi să scoată sunete înfundate şi grele ca nişte tunete, de-ţi era că acuşi-acuşi se crapă şi se prăbuşesc cu toţii grămadă pe Pământ. Până şi pisicul Jill ajunse să râdă atât de tare încât ţopăia pe cele patru labe precum o jucărie stricată.
- Offf, offf, offf… Deci de aici vine vorba că toarnă cu găleata?! – zâmbi iar fetiţa şi fu gata să izbucnească în râs, dar privirea încruntată a Piticului-grădinar-al-cerului o făcu să renunţe.
- Nu e vorba de nicio vorbă. Asta e realitatea după cum bine vezi. Toarnă cu găleata – repetă Piticul-grădinar-al-cerului accentuând ultimele cuvinte pentru a sublinia faptul că avusese dreptate chiar de la început dar ceea ce se petrece sus în albastru nu e aşa de uşor de înţeles pentru un copil care nici măcar nu a început şcoala.
- Asta e realitatea… - murmură fetiţa doar pentru sine încercând să desluşească înţelesul acestor vorbe care oriunde în altă parte ar fi fost atât de lesne de priceput, dar care aici, aveau cu totul alte sensuri, greu de aşezat peste cele de-acasă.
- De ce fac asta? – reluă fetiţa şirul întrebărilor ştergându-şi cu degetele lungi lacrimile amuzate care încă se mai perindau pe obraji.
Piticul-grădinar-al-cerului încremeni şi începu să facă feţe-feţe, unele galbene, altele roşii, unele albastre, altele albe, unele simple, altele cu cercuri sau cu dungi, unele chiar cu sclipici…
Prinţesa de porţelan întoarse capul pe-o parte şi-l privi la 45 de grade iar pisicul Jill o imită. Era cu totul alt pitic, aşa că mai încercă o dată.
- De ce fac asta?
- Pentru căăă… e prea multă apă.
Fetita sesiză eschiva Piticului-grădinar-al-cerului şi continuă dulce.
- De ce e prea multă apă?
- Pentru căăă… piticul de serviciu care are sarcina să păstreze cerul întotdeauna albastru aaa… udat prea mult…
- De ce a udat prea mult? Pentru că a adormit? – încercă fetiţa să ajute puţin dialogul.
- Pentru căăă… s-a îmbătat!
- S-a îmbătat un pitic? – chicoti fetiţa, înghiţindu-şi hohotele pentru a nu strivi mândria de pitic grădinar al cerului a Piticului-grădinar-al-cerului. Chiar aşa? S-a îmbătat?
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire. Nu mai mult – puse punctul pe Trei Piticul-grădinar-al-cerului încercând să ia apărarea tagmei din care provenea.
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire?!?! - repetă fetiţa ameţita de toate aceste noţiuni noi pe care le învăţase în ultimele zile. Iar cea din urmă întâmplare părea să le bată cu mult pe toate celalalte…
- S-a îmbătat din trei adieri de nemărginire! – murmură din nou încercând să dea un contur celor şapte cuvinte.
- Da, da… Doar din trei adieri – sări spăşit Piticului-grădinar-al-cerului împreunându-şi palmele şi înclinându-se ceremonios ca şi cum ar fi încercat să spele ruşinea pe care o adusese lui personal, tagmei şi întregului Cer, piticul-beat-de-nemărginire.
- Dar ce e aceea o adiere de nemărginire?
Fu rândul Piticului-grădinar-al-cerului să zâmbeasca descătuşat. Prinţesa de porţelan nu ştia mai nimic despre treburile cereşti, deci ruşinea nu era atât de mare pe cât crezuse la început. Aşa că fu pentru prima dată când încercă să explice cât mai detaliat şi mai clar cu putinţă ce e aceea o adiere de nemărginire.
- Hmmm… cum să-ţi spun – tuşi el. Aici în Cer… piticii petrec multă vreme singuri. Doar cu stelele, cu Luna, cu Soarele. Şiii… uneori cum stau ei aşa singuri, îi cuprinde dinspre miazăzi, desprinzându-se chiar de la linia orizontului ca un şarpe zburător, adierea de nemărginire. E ca un vânt care te învăluie pe nesimţite şi nu te mai poţi apăra...
- Decât dacă-ţi bagi ceară în urechi şi te legi de catarg ca Ulise când a ajuns lângă insula sirenelor… - se grăbi fetiţa să aducă o mână de ajutor situaţiei incontrolabile care apăsa peste ochii şi urechile piticilor.
Piticul-grădinar-al-cerului se prefăcu că nu i-a auzit vorbele ciudate şi continuă.
- Când adierea de nemărginire te prinde în năvodul ei întins peste Univers, nu mai ai scăpare. Îţi vine aşa un dor de ducă, că uiţi de toate ale tale, îţi pui traista în băţ şi pleci către Capătul Lumii care te ademeneşte asemeni Stelei lui Algol…
Fetiţa căscă ochii mari. Caznele piticilor erau mai grozave şi mai rele decât ar fi putut bănui un simplu muritor. Nemărginirea… Capătul Lumi… Steaua lui Agol… Brrr… Uită să mai întrebe cine este Algol şi cerşi cu jumătate de gură o mână de speranţă pentru piticii cerului…
- Şi ce se întâmplă cu piticii aceştia? Se pierd la Capătul Lumii? Nu mai revin?
- Eiii… mai devreme sau mai târziu apar zorile, le-ai cunoscut şi tu şi ştii câtă gălăgie fac, iar piticul se trezeşte buimac, cade înapoi în condurii lui cu mărgeluşe de sidef, apoi se spală pe ochi şi pe dinţi şi se întoarce acasă. De obicei piticii nu se îmbată dintr-o adiere două, dar cei mai slabi de înger o mai păţesc.
- Ahhh… asta e bine.
- La voi, oamenii din câte adieri de nemărginire se îmbată?
Prinţesa de porţelan zâmbi. Auzise câte ceva şi despre nemărginire dar destul de puţine.
- Nu se îmbată cu nemărginire, doar îi atinge uşor…
- Dar atunci cu ce? – o iscodi Piticul-gradinar-al-cerului privind-o curios.
- Cu răchie – chicoti ea în barbă roşind ca un copil. Dar cred că ar fi timpul să mai şi mergem, destul şezut-am la şagă, iar bunica aşteaptă – pufni ea schimbând din nou vorba şi ridicând pasul.

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate şti, fragmentul se mai poate lungi!)