Surpriza

Am mijit ochii uşurel. Ziua s-a prăvălit greoaie peste pupilele eliberate precum albuşul de ou în rotundul tigăii. I-am închis speriat la loc. Am încercat să mă mişc dar toate oasele mi-erau înţepenite. Iar capul, ghiulea…
M-am străduit din nou să deschid ochii, de data aceasta reuşind cu greu să-i proptesc pe marginea unei măsuţe din lemn de nuc ce reprezenta o caracatiţă cu şapte tentacule peste care se sprijinea un dreptunghi de cristal. Nu sunt sigur că era caracatiţă şi cu atât mai puţin că erau şapte tentacule căci privirea nu voia să se focalizeze cu niciun chip asupra obiectivului, distanţa focală optimă fiind mult mai scurtă, pe undeva prin dreptul vârfului nasului. Când ceţurile au început să se mai risipească am constatat că tocmai îmi încheiasem somnul pe o canapea destul de incomodă lângă o femeie pe care nu o cunoşteam dar care cel puţin la prima vedere arăta grozav, chiar dacă nu-i puteam analiza atent decât spatele. Imediat am detectat şi motivul înţepenirii mele căci împrejurul canapelei zăceau pe jos două pahare cu picior înalt şi patru sticle cu etichete strălucitoare, toate la orizontală ca şi incumbenţii, în timp ce hainele noastre erau azvârlite în cele mai deşucheate poziţii, semn că ne grăbisem tare să scăpăm de ele cu o seară înainte. N-au trebuit prea multe verificări ca să-mi dau seama că eram absolut gol sub cearceaf, la fel ca femeia de lângă mine, care însă mai avea înfăşurat în jurul şoldurilor un firicel mai subţire decât cel de la pantofii mei, slujindu-i probabil drept bikini. Ca urmare privirile n-au mai ajuns să se focalizeze pe măsuţa cu caracatiţă ci s-au oprit de fiecare dată când încercam să le ridic pe cele două moviliţe şi pe Valea Plângerii pe care tânăra le lăsase zestre ochilor mei de cu seară. Curios, m-am ridicat într-un cot şi rostogolindu-mă peste ea am încercat să-i studiez aversul, conştient că reversul era aproape impecabil. Avea o faţă simpatică, părul blond numai inele, ochii mov, gura vişinie, iar pieptul ca două turele de tanc, cu ţevile roşii de-atâta luptă, îndreptate ţeapăn înspre inamic. Cu toate aceste detalii în faţă însă, tot nu reuşeam să-mi amintesc cine e domnişoara. Şi mai ales unde sunt şi ce caut acolo. Bineee… ce caut, sau mai bine zis ce căutasem cu o seară înainte, îmi devenise deja destul de clar. Dar cine era femeia? În mod cert nu era cineva cunoscut, căci mi-aş fi amintit. O agăţasem într-un bar? Nu-mi stă în caracter! Mai ales aşaaa la prima întâlnire. Stabilisem pe net un blind-date? Asta nu era chiar imposibil! Dar unde eram? Am trecut peste moviliţele rotunde şi bine înfipte în coapsele domnişoarei şi am studiat atent încăperea. Părea o cameră de hotel luxos, în niciun caz un dormitor, căci nu avea decât o canapea din piele cu bumbi aurii şi cusături multiple pe care le simţeam imprimate de-a lungul şi de-a latul propriei pieli, două fotolii asijderea, un birou masiv, câteva corpuri cu rafturi, un cuier, deja vestita măsuţă cu caracatiţă şi alte câteva piese mărunte. Era desigur vestibulul apartamentului, dormitorul aflându-se dincolo de glasvandul de sticlă cu patru uşi şi cu un model ce denota faptul că autorul era un adevărat artist. Habar n-aveam unde sunt. Nu aveam nici cea mai mică idee. Eram atât de ameţit încât nu-mi aminteam nici măcar cine sunt. Am închis ochii încercând să-mi recuperez amintirile, dar ele nu voiau să se apropie nicidecum, mă gândesc că din cauza celor două moviliţe şi a Văii Plângerii care-mi blocaseră complet şoseaua gândurilor chiar la ieşirea din secunda trecută. Aşa că i-am deschis hotărât şi m-am ridicat să îi spăl cu simţ de răspundere. Când m-am privit în oglindă şocul a fost şi mai mare. Din peretele de sticlă mă privea curios un bărbat pe care nu-l mai întâlnisem niciodată, nici prea tânăr nici prea bătrân, nici bine dar nici urât, nici chel dar nici cu claie bogată, nici cu pătrăţele dar nici cu burtă. Era un tip absolut ok, dar departe de a fi cuceritor. M-am gândit atunci că poate banii aveau să compenseze lipsa de şarm, altfel nu înţelegeam de ce blonda ar fi acceptat să-şi petreacă noaptea cu mine, cu atât mai mult cu cât la ora aceea a dimineţii nu găseam niciun semn cum ca aş fi avut câtuşi de puţin haz, măcar atât, ba aş spune că dimpotriva, simţeam cum încep să dau în clocot de draci şi să mi se strepezească dinţii de mânie. Am dus mâna repede la buzunarul interior al sacoului să-mi scot portofelul. Aceasta acţiune avea să-mi rezolve dintr-un foc două probleme. Aveam să aflu cine sunt şi dacă sunt cu adevărat cineva. Din păcate n-am reuşit să-mi satisfac niciuna dintre dorinţe căci în buzunar, în pofida oricăror aşteptări, nu era niciun portofel. M-am mirat tare. Orice bărbat îşi ţine portofelul în buzunarul de la piept al sacoului. Sigur, unii îl ţin în buzunarul de la spate al pantalonilor, dar e cunoscut, asta e o prostie, căci atunci când conduci te aşezi pe el şi îţi faci harcea-parcea tot ce ai înăuntru. Am privit-o circumspect pe blondă. Precis avea un complice şi împreună îmi furaseră portofelul cu toţi banii din el, cardurile şi actele mele. Îmi turnase ceva în băutura pe care mi-o preparase cand ne întorsesem la hotel în timp ce eu făceam duş şi cu asta basta. Ceva gologani trebuie să fi avut, altfel nu m-aş fi cazat într-un hotel luxos şi n-aş fi cerut cea mai bună cameră. Dar de ce n-a fugit, dacă problema portofelului fusese rezolvată?! O ameţisem în asemenea hal încât abandonase planul A, în schimb se abandonase ea însăşi în braţele mele?! Am dat fuga iar la oglindă să verific. Nu, nu acesta era răspunsul!
Capul îmi vâjâia plin de gânduri firave şi uscate, răsucindu-se în ţeasta-mi golaşă precum frunzele toamnei în parcul pustiu. Din când în când frânturi de fraze încercau a se întrema, pentru a se risipi în neant două secunde mai târziu. “Lasă-mă şi pe mine” şuşotea o voce de femeie. “Acum e rândul lui Georgescu” spunea o alta. “Tu să stai la rând, nu te băga în faţă” se iţea şi un glas de bărbat. Şi totul era asezonat cu gemete şi icnete înăbuşite. M-am lăsat pe marginea canapelei şi mi-am cufundat capul în palme. Situaţia era absolut ridicolă. Nu puteam ieşi din cameră fără să ştiu cine sunt, unde sunt şi cu cine sunt. Ce-ar fi spus cel de la recepţie dacă ar fi ridicat ochii spre mine şi-ar fi întrebat candid “Domnul…” iar eu aş fi dat din umeri “Domnul.. nu ştiu, nu ştii cumva dumneata”?! Şi unde m-aş fi dus, încotro aş fi pornit-o?! Apoi brusc mi-a venit o idee. M-am ridicat şi mi-am cercetat atent hainele. Trebuia să aflu ceva dinspre ele. Un costum gridenuştiucare cu dunguliţe fine mai închise, o pereche de pantofi negri decenţi, o cămaşă bleu, o cravată galbenă cu bulinuţe mici negre, un ac de cravată aparent din aur. În schimb niciun nume de firmă, nimic aparte. Nici măcar prin buzunare. Ale ei erau şi mai limpezi. O fustă scurtă subţire şi firavă ca un fluture, o bluză albă aproape transparentă cu năsturei mici de sidef şi un sutien cu două cupe ca două linguri boante din care cu siguranţă supa s-ar fi revărsat înainte să apuci să o duci la gură. Am căzut sfârşit înapoi pe canapea. Trebuia să găsesc ceva, un crâmpei de amintire, un nume, o adresă, un număr de telefon, orice. Degeaba mi-am strivit ochii, degeaba m-am rostogolit îndărăt ca o păpuşă saltimbancă programată să facă giumbuşlucuri, degeaba am alergat pe culoarele întunecate ale memoriei, nicio uşă deschisă, niciun pic de lumină, doar întuneric.
Apoi dintr-o dată am tresărit. Mi-era destul de clar de ce ne oprisem în sufrageria apartamentului şi nu ajunsesem în dormitor, era evident doar privind înspre hainele noastre înşirate precum firmiturile de pâine ale lui Hansel şi Gretel. Dar dacă totuşi nu ne-am dus în dormitor pentru că acolo mai era cineva? Dacă dormitorul era ocupat de un alt cuplu?! Sau de mai multe?! Dacă cu o seară înainte fusese o adevărată orgie şi alături, dincolo de peretele de sticlă, mai erau şi alte suflete?! Vederea lor mi-ar fi destupat cu siguranţă amintirile. Aşa că m-am ridicat de pe canapea şi am pornit pe vârfuri către glasvandul de sticlă pe care l-am deschis cu infinită grijă pentru a nu-i deranja pe cei ce se aflau încă sub vraja lui Bachus.
- Ta-taaaaaam, surprizăăă… – s-a auzit dintr-o dată ca un bubuit de tun şi privirea mi s-a umplut de un alb strălucitor împănat cu costume multicolore, cu ghirlande ondulate, cu confeti, cu coifuri, cu baloane bălăbănind încolo şi-ncoace în funcţie de intensitatea aplauzelor, cu fluiere ce se lungeau pe măsură ce suflai în ele ca nişte limbi de cameleon.
Dintr-un punct de vedere avusesem dreptate, dintr-altul mă înşelasem amarnic. Dincolo de glasvandul de sticlă nu era niciun dormitor ci un open-space amenajat pentru birouri, în schimb la vederea celor de-acolo mi-am amintit pe dată cine sunt, unde sunt şi cine e domnişoara alături de care mă trezisem. Eram proprietarul şi directorul unei mici firme de investiţii financiare, iar cei din faţa mea erau angajaţii firmei, aflaţi chiar în sediul nostru din centrul oraşului. Domnul Georgescu, Mihaela, Rodica, Măndica, Georgeta, Radu, Mihai, Ancuţa, domnul Niculescu, Mioara, Violeta şi desigur Mimi, secretara mea, care veni degrabă să sărbătorească momentul alături de întregul colectiv, învelită de data aceasta într-un capot de mătase ce-o acoperea până în vârful nasului.
- Să ne trăieşti şefu şi să prospere firma o sută de ani de acum încolo – m-a luat în primire domnul Georgescu, decanul de vârstă al colectivului, care spre uimirea mea avea un ochi mai plat şi mai vânăt decât celălalt, arătând cu mâna spre un afiş mare prins în pioneze pe peretele din gips-carton de vizavi de biroul meu, pe care scria cu litere cât casa “2005-2015 Zece ani de fericire / 2015-2115 O sută de ani spre nemurire”.
- La mulţi ani şi prosperitate, bani gârlă şi contracte multe, sănătate şi putere de muncă – se mai auzi stins din stânga şi din dreapta, peste de gălăgia generală făcută de buzele, palmele şi fluierele celor prezenţi.
- Este şefu că ţi-am făcut o surpriză cum nici nu te aşteptai, mai tare decât aia când ne-ai trimis pe mine şi pe Belciug la Ploieşti în iarna aia în care închiseseră ăştia şi găurile de şoareci din cauza viscolului, nu numai şoselele, dar tu ai insistat să mergem să rezolvam problema neapărat că pierdem nu ştiu ce bonus de investiţii?! Mamă, mamă, ce aventură a mai fost – a râs şi Radu ridicând un pahar de şampanie şi întizându-mi-l.
Mimi a venit prima să ciocnească, luându-mă în braţe pentru a mă împunge cu turelele ţeapăne acoperite de data asta cu huse grele de camuflaj şi pupându-mă zgomots pe amândoi obrajii.
- Să nu-ţi faci griji şefu că nu s-a întâmplat nimic. Am fost cuminţi ca doi prunci. Şi apoi apropiindu-şi buzele de urechea mea. Cu atâţia spectatori aiiici… Da nici nu am avut timp să ştii – a reluat ea cu glas tare – c-a spus Violeta că dacă punem câteva picături de laudanum în vin dormi buştean o oră, cam pe atât, da pe urmă o să te simţi mahmur de nu-ţi vei mai aminti nimic, nici laptele de la muma care te-a făcut. Şi uite c-aşa a fost. Da io cât ai dormit am trebăluit prin birou să ştii, am strâns actele, pozele cu familia, dosarele, am împrăştiat sticlele, ţoalele, una alta, să nu-ţi aduci aminte când te-oi trezi că-i biroul tău şi abia târziu m-am întins lângă tine. Da am făcut treabă bună, că nici prin gând nu ţi-a trecut ca esti la firmă, este?!
- Este – apuc eu să murmur în timp ce fetele se înghesuie pe lângă mine să ciocneasca un pahar de şampanie, în timp ce bărbaţii stau cuminţi un pas mai în spate aşteptându-şi rândul.
- Multă baftă şi să meargă toate cel puţin la fel de bine ca până acum – chiţăie într-un cor fetele, iar eu zâmbesc încântat de felul în care au mers lucrurile în ultimii ani şi de mulţumirea care se citeşte pe chipurile oamenilor, mai ales ale femeilor care par a fi mai mulţumite decât bărbaţii, în special atunci când mă privesc de la mijloc în jos. Ceea ce-mi reaminteşte că acum o oră, sub cerceaf, pe canapea, eram gol puşcă, iar de atuuunci…