Uşa din şifonier

- Vino repede te rog, vino cât poţi de repede! Poţi să vii acum?
Glasul lui Gyr era unul sfâşietor. Iniţial am crezut că fusese tâlhărit sau atacat de derbedei şi rănit grav dar apoi mi-am dat seama că nu teama din glasul său era cea care înfiora ci disperarea deznădejdii. Gyr nu stătea cu gâtul pe marginea ascuţită a ghilotinei ci cu capul în palme pe marginea de beton a împrejmuirii. Glasul său era cel al unui om care a încercat totul dar care, ca în mijlocul nisipurilor mişcătoare, se afundă tot mai mult cu fiece mişcare pentru găsirea salvării. Cu Gyr eram, aş putea spune, amic. Şi coleg. Ne cunoşteam de mult timp, ne întâlneam adesea, discutam, dar nu ne făceam confidenţe, nu eram cum s-ar spune prieteni intimi. Tocmai de aceea m-a mirat telefonul său sosit la o oră atât de nepotrivită cerându-mi imperativ să-l vizitez. Era cel puţin ciudat. Am rămas în pat minute bune privind năuc ceasul posac fără să mă pot hotărî ce să fac. În cele din urmă m-am ridicat...

Apartamentul lui Gyr era vraişte. Părea că un necunoscut intrase în lipsa-i şi îl răvăşise complet în căutarea a ceva extrem de important şi bine ascuns. Hainele erau împrăştiate prin toată casa, scaunele răsturnate, uşile şi sertarele deschide şi rămase aşa căscate în poziţii indecente, până şi perdelele zăceau într-o rână uitându-se strâmb la toată debandada. Aşa cum mă aşteptam, el şedea pe marginea patului cu capul în palme.
- N-o găsesc!
L-am lăsat pe Gyr şi am continuat să cercetez amănunţit camerele. Nu părea să fi fost nicio luptă, nu era nicăieri niciun cadavru şi nici o urmă de sânge. Doar haine şi alte lucruri domestice împrăştiate pretutindeni...
- Ce nu găseşti?
- Intrarea.
- Intrarea?!
- Intrarea! Ar trebui să fie undeva, lumile astea nu pot fi paralele. Nu pot fi absolut paralele, trebuie să se întâlnească din loc în loc.
Dacă teama dintâi a fost legată de stare a fizică a lui Gyr, ultima frază a schimbat direcţia îngrijorării mele. Nu fizicul său părea să fi fost agresat ci psihicul.
- Ştiu că tu ai să mă înţelegi. Doar tu ai putea să mă înţelegi.
M-am aşezat pe pat lângă Gyr. Discuţia devenea complicată, iar subiectul unul cel puţin sensibil, dacă nu imposibil.
- Despre ce intrare, despre ce lumi vorbeşti?
- Hansel şi Gretel, uşa din spatele şifonierului - a murmurat el.
Abia atunci am făcut legătura. Am privit din nou lucrurile risipite prin casă, apoi m-am ridicat şi am cercetat atent şifonierul. Totul fusese azvârlit dinăuntru cu furie, iar cineva spărsese, probabil cu pumnii, plăcile de lemn dinapoi. În spatele lor nu se iţise, firesc, decât zidul alb al clădirii.
- Ştiam că tu ai să înţelegi! Doar tu ai putea înţelege!
Din păcate nu înţelegeam nimic. Gyr mă privea mut cu ochi rugători aşteptând o reacţie din partea-mi, dar gândurile mi se încolăceau, se rostogoleau, se zvârcoleau, fără să-şi găsească un şir continuu şi drept. “Hansel şi Gretel, uşa din spatele dulapului, lumile paralele...” Mmm… Ceva, ceva, începea totuşi să se contureze.
- Cauţi uşa spre lumea de dincolo?
Gyr a zâmbit larg, părând a se pregăti să mă îmbrăţişeze. Dar spre uşurarea mea n-a facut-o.
- Ştiam c-ai să înţelegi. Eram sigur că tu o să fii de acord că lumile astea nu pot fi paralele şi că trebuie să se atingă undeva. Trebuie să aflu unde. Am nevoie doar de un semn pentru a mă apuca să cercetez şi să găsesc poarta cea mai apropiată.
- Lumile? Despre ce lumi vorbim? - l-am chestionat circumspect.
- Lumea din afară şi lumea dinăuntru - mi-a răspuns senin ca şi cum asta s-ar fi învăţat la şcoala primară în clasa întâi.
Am căzut la rându-mi pe gânduri. Înţelegeam acum cel puţin de ce Gyr m-a căutat pe mine, din cauza poveştilor pe care le scriam. Motivul îmi rămânea însă neclar. M-am ridicat şi am început să culeg de pe jos cămăşile, pantalonii, maieurile, chiloţii, şosetele şi să le arunc claie peste grămadă în pat. Abia atunci am văzut măsuţa de cafea. Era delicată, puţin mai mare decât un platou pentru fructe şi contrasta violent cu restul mobilierului aproape cazon. Măsuţa era de-un alb-crem elegant, rotundă, cu un picior profilat ca o dansatoare ultrasubţire întinzând braţele către cer şi o margine dantelată precum valul înspumat spărgându-se în malul de nisip. Pe măsuţă şedeau în farfurioarele lor minuscule două ceşti un pic mai mari decât degetarul şi o zaharniţă. Una din ceşti fusese golită pe jumătate, în timp ce cealaltă era plină.
- Ai avut musafiri? Aştepţi pe cineva?
- Aştept! O aştept de vreme bună. Cafeaua s-a şi răcit între timp - a mormăit el necăjit cu obrajii cufundaţi şi mai mult în palme. Îmi trebuie un semn. O cheie. O hartă. Înţelegi? Lucrurile sunt clare, vreau doar să ştiu unde se întâlnesc lumile astea două. Sunt puncte fixe, sunt nişte picături ce distorsionează planul bidimensional care apar ici şi colo pentru a dispărea aşa cum au apărut, sau e pur şi simplu o îmbinare continuă între lumi ca între ramurile copacului şi vâscul care se hrăneşte din seva-i?!
În timp ce vorbeşte ochii îi capătă o strălucire orbitoare ca şi cum o explozie ar fi avut loc înlăuntrul său. Zâmbeşte larg, se ridică şi apucând un creion şi o coală albă de hârtie începe să-mi deseneze ceea ce mi-a explicat mai devreme. E un foarte bun desenator. Îmi arată cele două planuri paralele din care ici şi colo se nasc circumvoluţiuni echilibrat conturate. Din loc în loc acestea se scurg una într-alta ca nişte picături de miere vâscoasă şi se contopesc.
- Vezi?! Aici şi aici şi aici trebuie să existe nişte porţi - îmi explică plin de o energie inexplicabilă având în vedere starea lui de mai devreme, încercuind atent punctele în care cele două planuri cu stalagmite şi stalagtite se ating. Nici nu-mi dau seama cum ar trebui să arate porţile astea, ca uşile de la şifonier, ca o poartă stelară, sau pur şi simplu treci dintro lume în alta printr-o dimensiune pe care n-o înţelegi şi n-o sesizezi pentru că nu ai simţurile necesare unei asemenea întâlniri?! Dar ele trebuie să existe, trebuie să se poată trece dintr-o parte în alta.
Mă simt complet ameţit. Nu-mi dau seama ce poate fi real şi ce e fabulaţie în toate
explicaţiile lui Gyr. Înţeleg ce vrea să spună dar transpunerea în real a unor concepte eminamente teoretice mi se pare o completă nebunie.
- Vrei să spui că între lumea poveştilor şi lumea reală trebuie să existe o legătură, o uşă din spatele şifonierului care te poate trece de aici dincolo şi înapoi...
- Nu, nuuu... Nici pe departe. Poveştile nu au nicio treabă aici. Este vorba despre lumea dinăuntru şi lumea din afară. Sunt două lumi în oglindă dar atât de diferite totuşi. Să nu-mi spui că n-ai descoperit şi tu asta. Foarte multe dintre poveştile tale vorbesc despre asta. Ştii foarte bine că una gândim atunci când suntem singuri cu noi înşine şi alta se întâmplă când dăm ochii cu lumea. Lumea interioară se clădeşte pe scheletul a ceea ce gândim, în timp ce lumea exterioară se clădeşte pe cărămizile pe care le aşează ceilalţi pentru noi. Uite, de exemplu, când erai mic şi-ţi construiai lumea din bucăţele mici de realitate pe care le frământai între degete precum plastelina, ce-ai fi vrut să te faci când vei fi crescut mare?
- Gunoier! - îi răspund sincer şi amuzat în acelaşi timp.
- Gunoier? - zâmbeşte şi el pentru prima dată de când am intrat. De ce?
- Îi vedeam toată ziua pe geam cum rostogolesc cu dexteritate tomberoanele de la porţile caselor până la maşinile lor burtoase. Îmi plăcea. Aveau ai mei nişte taburete rotunde în bucătărie, aproape cât mine de înalte şi toată ziua le rostogoleam aşa cum văzusem pe fereastră, din bucătărie în sufragerie şi înapoi, făcând curse interminabile. Eram bun, aproape expert!
- Vezi! Asta e lumea ta interioară! Ce s-a ales din visul tău? Nimic! A fost pervertit! Lumea exterioara te-a schimbat complet. Ţi-a explicat că un om subţire ca tine nu se cade să aibă o slujbă atât de murdară, că nu poţi trăi cu banii obţinuţi dintr-o asemenea meserie, că nu poţi avea o casă, o maşină, o conexiune la internet. La dracu! Căci tot ei, cei din lumea exterioara, au creat toate limitările astea şi ne-au împins în cuburile de mucava în care trăim. Totul ar fi trebuit să fie simplu, extrem de simplu, dar reuşim să complicăm lucrurile cu o uşurinţă fantastică. Lumea din afară nu e decât o ţesătură de fire între indivizi care aparent nu au nicio treabă unul cu altul ci se intersectează cu totul şi cu totul întâmplător, ba mai mult, transferă urmările deciziilor pe care le iau asupra unor persoane absolut neimplicate şi nevinovate. În mod continuu trăim în oglindă, deopotrivă în lumea din interior şi în lumea de afară, ceva în genul planurilor pe care ţi le-am desenat. Mergem în acelaşi timp pe amândouă, ca doi magneţi pe o parte şi pe alta a unei lumi de tablă pictate cu migală. Şi înlăuntrul nostru e la fel de bogat ca şi exteriorul, oamenii circulă, vorbesc, râd, fac dragoste. Desigur, peisajul e cu totul altul, mai simplu şi mai concentrat în jurul eului ca un nor de vrăbii în jurul copacului-cu-păsări. Pentru unii, puţini, cele două lumi sunt doar un pic diferite, căci sunt extrem de sinceri cu ei înşişi, pun în practică mare parte din ceea ce gândesc, sunt refractari la impulsurile din afară. Pentru alţii, marea majoritate, lumile astea sunt o pastă, un amalgam din care nu sunt în stare să separe ceea ce le spune propriul eu, de ceea ce le spune vecinul de la cinci sau colegul de la biroul de alături. Şi în fine sunt cei aleşi, cei care au puterea să separe complet cele două lumi şi să le privească lucid concentrându-se pe cea interioara pe care o construiesc ei înşişi cu migală fără să fie vulnerabili la impulsurile din exterior. Pe ei, pe cei din urmă, noi ăştia mulţi îi stigmatizăm, îi izolăm şi-i numim nebuni.
Discursul lui Gyr m-a tulburat grozav. În timp ce vorbea am încercat să conturez
coloanele pe care se construiau explicaţiile sale. Şi totul avea sens. Simţeam că pielea se zbârleşte pe mine. M-am ridicat să fac câţiva paşi prin cameră. Era mult prea mişcătoare povestea în care mă târa Gyr şi oricât aş fi fost de familiar cu poveştile, a sa mi se părea extrem de periculoasă. Am încercat să-mi păstrez echilibrul şi să găsesc o cale de a manevra lucid printre vorbele care se prăvăleau în juru-mi ca bulgării de zăpadă într-o avalanşă. Dintr-o dată ochii mi-au rămas lipiţi pe măsuţa de cafea. Era evident că în alegerea şi procurarea măsuţei se implicase o femeie. Nu era nimic masculin în ansamblul acela.
- De unde ai măsuţa? E foarte frumoasă!
- De la Andra. Am primit-o cadou acum ceva vreme.
- Andra?
- Prietena mea. Nu ştii… - aruncă el într-o doară.
Gyr nu avea nicio prietenă. Îl cunoşteam bine. Ne vedeam des. Ştiu să miros oamenii şi mai ales un burlac căzut sub papucul unei femei. Nici vorbă de aşa ceva la Gyr.
- Andra?
- Da, ne-am împrietenit acum câţiva ani în Santorini şi de atunci suntem împreună.
- Dar tu n-ai fost niciodată în Santorini!
Gyr mă priveşte trăznit ca şi cum l-aş fi lovit peste ceafă cu piciorul de bronz al veiozei de pe noptieră. “Chiar nu înţelegi nimic, nu-i aşa?! Eşti un prost ca toţi ceilalţi. Degeaba mi-am pus speranţe în tine, eşti la fel de orb ca şi ei” pare să spună privirea lui. Tace. E o tăcere grea, grozav de grea. Cu ochii în pământ redescopăr ceşcuţele de cafea. Sunt mici, teribil de mici. Una din ele e golită pe jumătate în timp ce cealaltă... Cealaltă nu mai e plină. Cineva a sorbit o gură de cafea. Urma cafelei pe ceaşcă se poate vedea limpede. Simt frisoane pe şira spinării.
- Eşti singur? Eşti absolut singur?
Gyr râde.
- Depinde dragul meu despre ce lumi vorbim. Dacă ai înţeles ceva din tot ceea ce ţi-am spus putem continua discuţia, dacă nu, cred că ar trebui să ne oprim aici, căci orice ţi-aş spune nu ar face altceva decât să mă transforme într-un nebun în ochii tăi. Şi nu vreau asta.
Mă prefac că nu i-am auzit răspunsul şi mă aşez înapoi lângă el pe pat. Mi-e greu să cred că ceea ce am văzut e real. Şi cel mai probabil nici nu e! Mi-a scăpat la prima privire gura de cafea lipsă.
- Andra n-are nicio treabă cu povestea asta. E doar un personaj într-un peisaj. Problema e poarta. Aici mă încurc, înţelegi?! Sunt chestii pentru care trebuie să te muţi dintr-o parte în alta. Pentru un certificat de căsătorie de exemplu. Şi alte chestii similare. Altfel, aproape orice e rezolvabil şi înăuntru.
Siguranţa cu care vorbeşte mă înspăimântă. Oare o fi zărit ceaşca de cafea din care lipseşte o înghiţitură?! Ştie de mult timp despre ea?! Nu găsesc cuvinte să-I răspund. A ajuns prea departe, m-a pierdut. Şi totuşi trebuie s-o scoatem cumva la liman. Nu-l pot lăsa singur aici. Dar oare e singur?! El e singur sau nu cumva eu sunt singur?! Oare cine e mai mult în pericol?! Îmi dau seama că îmi tremură genunchii. Încerc să-i opresc cu palmele dar nu vor să se liniştească. Nu mă pot stăpâni. Ceaşca aceea îmi tulbură grozav minţile. Mă ridic brusc şi mă reped la măsuţă. Ceaşca e aproape goală. De data asta nu mai e vorba despre nicio scăpare, despre nicio iluzie. Cineva a băut cafeaua. O ridic apucând-o uşor cu două degete. Pe marginea ei se poate zări o urmă de ruj. Roşu. Roşu aprins.
- A fost aici - murmur fără să-mi dau seama.
- E aici - murmură ca un ecou D.
- E evident că lumilea alea pe care le desenezi nu sunt paralele ci se unesc ici şi colo. Iar locul în care se unesc nu e aleator ci depinde de cel ce le cutreieră. E de-ajuns să-ţi doreşti şi ele se apleacă una spre cealaltă ca două păpuşi mecanice în turnul cu ceas. E de ajuns să-ţi doreşti...
Sunt complet bulversat. Simt cum mi se înmoaie picioarele. Apuc să trag un scaun sub fund în timp ce mă prăbuşesc. Nu înţeleg mai nimic, porţile înţelegerii sunt închise în timp ce tot specatcolul se desfăşoară dincolo de ele. Capul mi-e în ceaţă şi simt cum mă afund tot mai mult pe măsură ce încerc să-mi explic ceea ce trăiesc. Îmi sprijin capul în palme şi rămân înţepenit lângă gardul ce se înalţă lângă mine, incapabil să-l pătrund. Încerc să mai spun ceva dar glasul mi-e gol şi gâtul scrijeleşte ascuţit în liniştea ce ne curpinde…

Despre Gyr n-am mai auzit nimic după acea întâlnire. O vreme a fost în concediu, apoi nu s-a mai intors la servici. Nici acasă. A dispărut cu totul şi a şters orice urmă înapoia-i. Nimeni n-a mai auzit nimic despre el deşi am încercat din răsputeri să-l găsesc întrebând în stânga şi-n dreapta printre cei ce l-au cunoscut îndeaproape. După trei luni de la întâlnire am primit un bilet pe sub uşă. “Gata, acum ştiu cum să găsesc poarta. Ieri m-am căsătorit cu Andra. Îţi mulţumesc! Gyr”.