Zâmbiri

Era mic, pufos și perfect rotund. Cât o minge de tenis, nu mai mare. Stătea ghemuit ca un arici și părea că doarme. Când l-am atins cu privirea a tresărit. A deschis încetișor un ochi, apoi la fel de încet pe celălalt și mi-a zâmbit lățindu-și gura până la urechi, apoi dincolo de urechi spre ceafă, și în sus peste creștet, și-n jos peste bărbie, acoperindu-se pe de-a-ntregul de zâmbire, ca într-un cocon luminos. M-a pufnit râsul.
- Cine ești tu? Ce năzbâtie mai ești?
M-a privit șăgalnic, nestăvilindu-și zâmbetul.
- Ție ce-ți par a fi?! Un unicorn? Un zmeu-paraleu? Un zâmbet, asta sunt, bineînțeles! – a răspuns cu glas de felină, nelăsându-mi răgaz să-mi tăvălesc imaginația prin nisipurile cerului în speranța că fulgi de concret se vor lipi de miezul zemos și vor da contur unei sclipiri jucăușe.
Plutea undeva la înălțimea unui stat de om, printre frunzele mesteacănului, părând că șade necumpănit într-o poartă rotundă, invizibilă ochiului omenesc, indecis dacă să coboare din lumea care l-a zămislit într-a noastră sau să-și ascundă fața îndărăt, dincolo de marginile cercului.
- Un zâmbet?! – nu mi-am putut abține chicotitul în barbă. Cum adică un zâmbet?! Un zâmbet așa, de sine stătător?!
- Exact așa! Un zâmbet de sine și de bine stătător și deseori chiar călător, iar uneori curgător.
- Bineee… dar zâmbetele nu există așa pur și simplu, clătinându-se agale de crengile copacilor. Ele sunt legate de buze, de guri, de sentimente…
- Crezi!? Uită-te la mine! Sigur, ca și tine am și eu am în ADN-ul meu urme de buze, de guri, de sentiment. Ohohooo… și încă ce urme am, doar nu crezi că m-am născut din praf de stele – îmi face șugubăț cu ochiul.
M-am oprit din zâmbit și am încercat să dau puțin sens întâlnirii noastre. L-aș fi întrebat franc care este rațiunea existentei unui zâmbet călător rupt complet de întâmplarea care l-a generat, dar am evitat să o fac pentru a nu-l jigni. Ar fi fost ca și cum ai întreba o pasăre de ce nu a rămas înapoia cojii de ou. Mi-a ghicit însă gândurile și încruntarea și a continuat.
- Hai să fim serioși! Nu se poate să îți pară atât de ciudată ideea unui zâmbet smuls dintre buzele sau din înlăuntrul care l-a creat. Să nu-mi spui că n-ai mai întâlnit niciodată un zâmbet călător, un zâmbet care să se anine seara de faldurile de sus ale perdelei din dormitor și să șadă acolo bine-merci învelindu-te cu privirea până adormi.
Am privit înapoia gandului și i-am dat dreptate. Ideea nu era deloc nelalocul ei. Ba îmi părea absolut plauzibilă în întregirea întregii întâmplări.
- Și ce cauți aici? - m-am trezit întrebând.
S-a oprit o secundă din zâmbit, m-a privit mirat, apoi continuând să-și întindă marginile gurii până la ceafă mi-a răspuns scurt.
- Ar trebui să caut ceva?! Nu caut nimic! Doar exist!
M-am blocat. Răspunsul și judecata din spatele ei erau impecabile, fără fisură. Zambetul mi s-a intins pe toată fața, până la urechi și mai înapoi până la ceafă, înnodându-se la spate într-o fundă cu bucle mari.
- N-ar trebui să cauți nimic, ar trebui doar să exiști, ai dreptate!
Privindu-l, gândurile au început să alerge înfrigurate. Oare există o fântână de zâmbete? Trebuie să te apleci și să întinzi brațul ca să le culegi? Le poți culege cu polonicul? Sau cu o cană? E adâncă fântâna? Noaptea zâmbetele luminează pe fundul ei, ca licuricii? Sunt toate zâmbetele mici ca acesta, sau cel din fața mea e doar un zâmbet-copil și daca le crești cu grijă se fac mari cât o minge de fotbal, sau și mai mari, cât un balon cu aer cald? Imediat ce se nasc zâmbetele învață să zboare și nu se mai opresc din zburat? Sau nimic din toate astea nu-i adevărat și există o mașinărie de fabricat zâmbete, așa cum sunt acelea care fac gogoși-ineluș arămii și fierbinți?!
- Din ce se nasc zâmbetele, de unde apăreți voi? – mă trezesc din nou vorbind într-o doară, ca și cum gura ar glăsui fără mine, prelungind în fâșii de cuvinte rostoglirea de gânduri.
- Ce întrebare e asta? – chicotește sprințar. Din bucurie bineînțeles! Din bucurie întreagă și plină.
Era evident că nu putea exista alt răspuns. Gura mea vrea să fie și ea de sine stătătoare, să se rupă de mine, altfel nu înțeleg de ce ar pune atâtea întrebări stupide la care eu știu deja răspunsul.
- Vaaai, absoluuut! Nicicum altfel! Unde mi-e capul?!
Tăcem amândoi. Nu pare câtuși de puțin perturbat de tăcerea care se adună între noi asemeni unui preș strâns la capătul culoarului. Continuă să se întindă în sus, în jos, în stânga și-n dreapta ca o colonie de furnici care a decis să-și scoată catrafusele la aerisit și să-și primenească încăperile.
Nici nu se clintește. Ba nici nu clipește. Stă aninat, cireașă coaptă, de-un fir de bucurie, clipocind ușor dintr-o parte în alta sub fremătarea frunzelor de mesteacăn.
Tot nu reușeșc să dau de miezul de înțeles al întâmplării, dar nu mă pot plânge, întâlnirea cu ghemul de zâmbet a fost de netăgăduit cea mai fantastică și mai frumoasă întâmplare a vieții. Și gândul îmi zboară fără să vreau spre inevitabila întrebare.
- Și voi zâmbetele unde plecați când vă duceți? Tu de exemplu, unde pleci?
- Eu nu plec nicăieri. Rămân aici.
- Cum adică rămâi aici?! O să stai veșnic aninat în copacul pătat?
- O, nuuu… am o locuință în care locuiesc. Fiecare zâmbet îți găsește mai devreme sau mai târziu o locuință pe care o locuiește.
- Așaaa…
- Exact așa.
- Și cum arată locuința în care locuiești atunci când nu te ascunzi printre frunzele de mesteacăn?
- Ca o girafă.
- Poftim?
- Ca o girafă. Adică exact ca o girafă, căci locuiesc chiar într-o girafă – îmi spune amuzat în timp ce-mi arată cu degetele lui subțiri de zâmbet tânăr o girafă care abia se ițește dintre plopii din spate. Îmi concentrez privirea și reușesc să separ trupul girafei de cel al copacilor. E galbenă și înaltă, foarte înaltă, înaltă până la cer, atât de lungi îi par gâtul și picioarele, are o mutrișoară de copil năstrușnic și are pete bleu.
- Pete bleu…?! - apuc să mă mir cu voce tare. Unde s-a mai pomenit girafă galbenă cu pete bleu?!
- Orice se poate pomeni dacă dai drumul gândurilor. Doar dă-le drumul și ele se rostogolesc la vale căpătând cele mai nebănuite forme…
- Dar de ce o girafă? De ce ai ales să locuiești tocmai într-o girafă, asta mi se pare până peste poate.
Zâmbetul zâmbește amuzat de naivitatea mea.
- Pentru că sunt singurele vietăți cu capul în nori și cu picioarele pe pământ. Și pentru că de acolo de sus lumea pare atât de mică și cerul atât de mare…
- Grozavă năzdrăvănie de locuință ai mai găsit!
- Ooo și dacă ai știi cât am căutat-o. Majoritatea girafelor au pete cafenii și nu sunt atât de înalte, dar asta e cu totul și cu totul specială – peiorează încântat zâmbetul și o zbughește înspre girafă, urcând pe piciorul său ca pe o scară de incendiu, deschizând una din petele bleu de pe pieptul girafei ca pe o ușă banală și dispărând înapoia ei, pentru a apărea apoi în petele de pe gât, ca la ferestrele unei scări interioare ce duce până sus în cămăruța din vârful castelului, acolo de unde Pământul pare doar o mărgică măruntă...
- Heeeei…. Mă veeeezi?! Sunt aici suuuus! – strigă zâmbetul entuziasmat de pe buzele girafei.
- Te văăăăd… – strig zâmbind larg și făcând cu mâna unei girafe care îmi surâde senin cu față de copil. Și te siiiimt…