prinzându-mă
cu mâna de-un cot
și împingându-mă
către cabina de probă
pitită în
dosul ultimei tejghele
am găsit un
trup numai bun pentru dumneavoastră
eu am strâmbat
din nas de cum l-am văzut
(deși ai mei mă
tot băteau la cap să-mi iau unul)
căci avea părul
rărit și alb pe icicolo
călcâiele crăpate
și deși era
abia scos din cutie avea deja cute
ce nu puteau
fi trecute cu vederea
în jurul
ochilor un pic obosiți
când l-am îmbrăcat
burta s-a aplecat ușor
peste cureaua
de piele neagră
și o greutate neașteptată
mi s-a așezat peste piept
nici vorba să
mi se potrivească i-am răspuns
scuturându-mi
capul
și i-am întins
trupul
în timp ce ea
mi-a înapoiat poeziile
prin crăpătura
perdelei de postav gros
am sa mai trec
pe la dumneavoastră
am șoptit trecând
grăbit
prin ușa întredeschisă
afară era
soare și vântul adia ușor
nu departe de
ușa magazinului
se zărea o
bancă cu vopseaua crăpată
6 comentarii:
Da, da, vine un moment cand trupul nu mai poate tine pasul cu sufletul. Adresa magazinului, te rog frumos, Mosu! Multumesc!
:) poate nu as pune-o problema chiar asa, temporal! nu e vorba de timp, si mai ales de trecerea lui... e vorba de simtire... uneori interiorul vrea sa se rupa de exterior... nu se mai simte in largul lui in forma in care il vad ceilalti si isi cauta o alta forma... sufletul isi cauta alta substanta...
Ca de exemplu, cand cineva ne urca pe un piedestal si de fapt, noi stim ca suntem simpli muritori?
:) si asta! dar un exemplu si mai bun ar fi cel al unui inginer sa zicem (asta e forma pe care o vad ceilalti) care se simte vrabie! galbena!
Uitasem de vrabie, scuze! Eu, sa zicem profa, ma simt balerina. Dansez prin viata, cu viata, un solo in care de multe ori ma impiedic si din ce in ce mai des nu mai vreau sa ma ridic. Zbor lin, vrabie galbena!
impiedicarile fac parte din mersul inainte! ca si ridicarile...
multumesc!
Trimiteți un comentariu