Albul din obraji

Poteca cotea după pâlcul de aluni, strecurându-se pieziș printre aceștia și stufărișul tremurând înfrigurat de la marginea bălții. Imediat ce privirea trecea dincolo de primele frunze ale alunilor, se poticnea într-o masă lăptoasă, alburie și densă, ce părea că se târăște ca o reptilă uriașă ieșită din inima bălții. Bărbatul șovăi o clipă, apoi își continuă drumul micșorând continuu distanța dintre pași și cadența acestora. Când se apropie și mai mult simți cum pe brațe și pe față se încolăcesc fâșii umede și reci, de parcă o Meduză fără contururi și miez și-ar fi scuturat pletele șerpoase peste trupul său. Se crispă speriat.

- Ce-i asta? – se strâmbă scuturând degetele în încercarea de a se lepăda de mantia slinoasă.

Iepurele privi în sus înspre dânsul țuguind buzele a cercetare adâncă, apoi răspunse ferm.

- Frica.

- Frica? – țipă bărbatul, sărind într-o parte, ca și când ar fi călcat pe o mortăciune scârboasă.

- Frica! – stărui iepurele.

- Hai fugi de-aici! Cum să fie frica?! Frica nu are formă, nu e o stare fizica. E o bazaconie ce bâigui tu acolo.

- Nu numai că are consistență, dar are și gust – își continuă iepurele pledoaria și pentru a exemplifica își plimbă degetul prin aerul dens, dintr-o stângă îndepărtată până într-o dreaptă la fel de îndepărtată, ca și cum l-ar fi întins printr-o uriașă oală cu dulceață.

Pentru o clipă urechea pleoștită a iepurelui se ridică la nivelul celei drepte, apoi alunecă încet la loc.

- Ține! – îi întinse el degetul bărbatului.

Bărbatul își apropie buzele și gustă. Frica avea un gust acru-amărui de corcodușă abia ieșită din floare, cu arome înăbușitoare de mosc.  

- Prostii! – decretă el, fără să combată într-un fel sau altul demonstrația iepurelui.

- Pfiuu... voi oamenii! Aveți impresia că știți tot. Că sunteți deținătorii adevărului absolut. Când de fapt nu știți nimic. Absolut nimic! Aveți ochii ăia doar pentru a privi. De văzut, nu vedeți nimic, sunteți complet orbi. Și îngâmfați. Orbi și îngâmfați, cea mai nenorocită combinație.

Iepurele vorbea calm, fără să i citească vreo umbră de încordare sau de enervare pe chip. Doar pufurile albe din rotunjimea obrajilor își pierduseră complet strălucirea de nea, devenind cenușii, la fel de cenușii ca restul blănii, ba chiar mai cenușii, cenușiu închis ca ardezia. Vorbea atât de cursiv și de monoton încât un observator oarecare pitit între aluni ar fi putut crede că citește dintr-o carte.

- Lumea care vă înconjoară vă este aproape complet necunoscută. Cred că ai remarcat că am spus aproape complet. Nu vreau să minimizez faptul că sunteți destul de bine dotați de la natură în comparație cu iepurii. Doar că nu știți încotro să vă focalizați atenția. O faceți întotdeauna pe lucruri inutile.

Bărbatul începu să tremure. Aerul era rece și cu cât înaintau cu atât devenea și mai rece. Simțea cum frigul începe să-l cuprindă de la tălpi, urcând în sus pe pulpe ca o vulpe unduindu-se felin și lipindu-și blana îmbibată de zăpadă de pielea sa.

- Și pentru că nu vedeți ceea ce vă înconjoară, vă este desigur foarte greu să treceți peste obstacolele care vă îngreunează înaintarea. Până și melcii ocolesc pietricele care le ies în drum. Ai văzut, hai spune, ai văzut vreodată un melc cum ocolește pietrele care îi ies în cale, cum le pipăie cu coarnele și le evită elegant?! Nici nu mă așteptam să-mi spui că ai văzut! Melcii sunt atât de mici! Și se mișcă atât de încet! Plus că trebuie să te apleci ca să îi vezi! Și nu mai vorbesc de miros – aici iepurele ridică ochii spre cer pentru a evidenția diferența imensă de simțire între iepuri și oameni în privința adulmecării miresmelor, coborându-i apoi în cruciș peste mustățile semețite. Nu știți să adulmecați viața, frumusețea ei...

- Bla, bla, bla... vorbărie și iar vorbărie. Sunete goale, nimic altceva. Ai idee încotro mergem? Nu mai zăresc marginea bălții, s-a încețoșat atât de tare.

- Trecem prin fricile tale! Mergem încet, recunosc, pentru că sunt mult mai dense decât mă așteptam.

Bărbatul icni. Încercă să își concentreze privirea pe spațiul imediat disponibil. Ceața se aduna în ghemotoace mici ca niște pumnișori de copil, care se rostogoleau spre pieptul și spre pântecul său bumbăcindu-le cu sete. Bum, bum, bum... Întinse brațele încercând să se ferească, dar pumnișorii îi ocoleau palmele ca niște soldăței de plumb teleghidați și alunecau aliniați mai departe.

- Nu, nu, ceața asta nu e în regulă deloc! – bâigui el fără să reușească să însăileze vreun gând.

- Orice încercare de ieși dintr-un cerc, începe cu nevoia de a te apropia de marginile lui și de a-l atinge. De a-l atinge cu toate simțurile, cu ochii, cu urechile, cu nasul, cu limba, cu buricele degetelor... Altfel e o măcinare în zadar.

Iepurele continua să vorbească monoton și egal ca și cum ar fi citit dintr-o carte de povești, în timp ce bărbatul se simțea rău de-a binelea. Îi era tare frig, greață, dar cel mai mult îl speria ceața. Lipsa cărării. Nu se mai vedea nimic înainte. Nici îndărăt.

- Cred că ne-am rătăcit.

Iepurele pufni scurt.

- Ga-ran-tez că ne-am rătăcit! Atâta timp cât nu se mai văd marginile cărării, e clar că am pierdut controlul...

- Vorbești în dodii. Nimic din ceea ce spui nu are sens și rost în situația în care ne aflăm. Vorbești doar ca să te auzi pe tine însuți. Mai vezi pe cineva pe aici prin preajmă care să te asculte? – se oțărî bărbatul făcând o piruetă cu brațul întins și degetele strânse mănunchi, ca un toreador care rotește pânza roșie în jurul taurului răpus.

- Ba dimpotrivă! Vorbesc despre exact ceea ce te neliniștește. Doar că eu am ochii mari și văd dincolo de ceea ce se vede, iar tu îi ai încețoșați.

- Ba eu cred că mi-au ajuns teoriile tale, că m-am săturat de ele. E cazul să revenim cu picioarele pe pământ – izbucni bărbatul nervos. Dacă vrei să mă ajuți să ieșim de aici bine, dacă nu, vezi-ți sănătos de drum, pot să mă descurc și singur.

Iepurele dădu de două ori din umeri, strâmbă abia perceptibil din nasul mic și roșu și făcu doi pași într-o parte, dispărând imediat în ceață. Bărbatul înțepeni. Nu se aștepta să îl lase așa. Trebui să recunoască pentru sine că îi prindea bine apropierea iepurelui, așa filozof cum era. Fără el se simțea gol, chiar dacă vorbele sale păreau că nu îl umplu deloc, îl țineau cumva spânzurat de cer. Rememoră totuși cuvintele tocmai rostite și încercă să le pună cap la cap. “Orice încercare de ieși dintr-un cerc, începe cu nevoia de a te apropia de marginile lui și de a-l atinge. De a-l atinge cu toate simțurile, cu ochii, cu urechile, cu nasul, cu limba, cu buricele degetelor... Altfel e o măcinare în zadar.” Întinse degetele și le flutură unul câte unul printre picăturile de ceață. Apoi întinse nasul și inspiră adânc. Tuși. Aerul era dens și umed tare. Își ascuți privirile și pironi depărtările. Nici vorbă de cerc!

- Iepureee... Iepureluleee...

- Ciuli urechile. Nu se auzea niciun pas. Doar un zgomot rostogolit, înfundat și nervos, ca și cum undeva nu departe valuri înalte s-ar fi spart de malul stâncos.

- Iepureee... Iepureluleee... hai nu fi mă urâcios...

Brusc, un punct roșu se iți din ceața lăptoasă, urmat de doi obraji care își recăpătaseră puful alb și de restul blănos.

- Hai n-o lua și tu așa personal, ce dracu!

Iepurele dădu din umeri și lăsă ochii în pământ. Știa că e nesuferit de sensibil.

- Acum zi tu cum vrei să facem! Cum propui să ieșim din treaba asta? Pe mine mă neliniștește cumplit și nu văd nicio ieșire.

- Nici nu există vreo ieșire în momentul ăsta. Aș putea spune în neliniștea asta! Pentru că ești prizonierul propriilor temeri. Trebuie să începi prin a avea încredere.

- Încredere? În cine?   

Iepurele zâmbi.

- În mine!

Bărbatul înghiți în sec și mimă un zâmbet la rândul său.

- OK. Deal!

Iepurele nu îi mai răspunse dar îi arătă cu degetul jos, la trei lungimi de talpă în fața picioarelor. Erau câteva fire de iarbă. Iepurele îi arătă apoi de-a lungul lor ceea ce părea a fi o dungă de verde pierzându-se în ceață. Bărbatul se așeză pe vine și privi atent. Își concentră privirea pe dungă și constată că privită de aproape aceasta are o fosforescență stranie.

- Tiii, cum de n-am văzut-o până acum?! – scăpă el printre buze. Și acum ce facem?

- Mă iei de mână și mergem înainte. Ținem calea!

Bărbatul zâmbi amuzat. Întinse măna iepurelui și o strânse ușor. Apoi se concentră asupra cărării. Privirea săpa tunel prin ceața lăptoasă. Împrejurul nu era deloc clar, dar drumul înainte da. Simțea cum ochii încep să-l usture din cauza concentrării, dar continuă să privească fix înainte. Când în fine ceața se mai risipi zâmbi ușurat și privi mulțumit spre iepurele de lângă el. Dar iepurele nu mai era. Privi spre mâna stângă strângând încă palma blănoasă a iepurelui și constată că degetele sale se înfig în propria-i mănușă.

Pufni scurt și rotind ochii împrejur inspiră adânc. Mirosea a primăvară.