Bărbatul de la
tejghea nu m-a întrebat nimic. I-am spus că vreau camera pentru două săptămâni și
apoi mai vedem, iar el mi-a făcut semn din bărbie să-mi trec singur numele și
adresa în catastif, fără să-mi ceară niciun act. El însuși este un imigrant, pare
să fie filipinez, iar accentul meu probabil că l-a convins că nu are să aibă
nicio problemă cu autoritățile sau cu șefii din cauza mea, atâta timp cât sunt localnic,
în comparație cu zecile, sau poate sutele de imigranți clandestini care trecuseră
pragul stabilimentului. Mi-a atras atenția însă, când eram gata să plec, că nu
am voie să fumez în cameră. Datele mi le-am trecut corect, nu am de ce să mă
ascund...
Am avut o zi
proastă. Dimineață l-am sunat pe Emil și i-am povestit toată tărășenia de-a fir
a păr. I-am promis că am să continui să lucrez de la hotel, semnalul fiind acceptabil,
dar că probabil nu am să pot răspunde la toate solicitările, având în vedere datele
problemei. Mi-a răspuns că îi pare grozav de rău de cele întâmplate și că am întregul
său suport. După aceea am deschis laptopul și am verificat mailurile primite. Numai
tâmpenii, sute de cuvinte aruncate în vânt doar de dragul de a le auzi cum se
rostogolesc în eter. L-am închis la loc și mi-am aprins o țigară. Am scrumat peste
ghiveciul mic în care cuibărește o floare de plastic de un kitsch grotesc. Am aprins
alta, apoi m-am suit pe masă ca să verific detectorul de fum din tavan. Nu doar
că nu avea baterie, dar cineva îi smulsese firele cu totul. Somnul a fost în
schimb adânc. M-au răpus în sfârșit emoțiile...
Un alt filipinez,
care semăna grozav de bine cu primul, mi-a adus micul dejun. Avea masca de protecție
așezată regulamentar, însă era atât de mare față de rotundul delicat al figurii,
încât o acoperea aproape în întregime, de la bărbie până la ochi, aceștia chinuindu-se
din greu să-și slobozească săgețile de lumină peste marginea de sus a cârpei. O
cutiuță rotundă de gem, o chiflă, un iaurt și două felii de cașcaval cam cât o carte
de vizită. Plicuri de ceai erau în cameră. Am mâncat și am deschis din nou laptopul.
De data aceasta aveam două mailuri importante, unul de la domnul Bruchhausen pe
care n-aș fi vrut să-l dezamăgesc și altul de la Jakob în legătură cu proiectul
Karawanken. Muncisem prea mult la hârtiile acelea, ca să dau cu piciorul la tot
tocmai acum, la sfârșit. Le-am răspuns amândurora, apoi am aprins o nouă țigară.
Nu știu de unde am să-mi mai cumpăr altele după ce voi termina pachetul acesta.
Mai am numai patru și trebuie să găsesc rapid o soluție. La dracu cu rahatul ăsta
de pandemie. Nu ai voie să ieși pe străzi decât pentru urgente și doar cu hârtie
semnată de autorități, magazinele de cartier sunt toate închise, trebuie să stăm
izolați în casele noastre cu săptămânile. E o nebunie planetară! De data asta
nu am mai reușit să dorm aproape deloc. Vecinul din dreapta a vorbit toată
noaptea cu cineva. Bănuiesc că la telefon, pentru că nu se auzea nicio altă
voce în încăpere. La început nici n-am știut care dintre ei vorbește, cel de
deasupra, sau cel din dreapta, dar după ce mi-am lipit urechea de perete m-am
convins că din dreapta vin sunetele. Nesimțitul...
Când m-am furișat
afară să îmi caut țigări, i-am spus băiatului de la recepție că am un bărbat în
baie, să facă bine să-l scoată de acolo. „Desigur domnule, am să verific!” mi-a
răspuns el, fără ca vreun mușchi de pe fața sa să își schimbe poziția. Când am
urcat bărbatul era tot acolo. Am desfăcut pachetul de țigări și am tras cu sete
din prima. Am deschis apoi larg ferestrele. Aerul este rece și tare, ca iarna, deși
ar fi trebuit să se dezmorțească deja, e târziu de mai. Vecinul meu cred că este
indian, mi s-a părut cunoscută vorba. Am lucrat cu câțiva la Bapco
Modernization Program și le-am auzit graiul. Sau poate că e thailandez, nu știu
sigur. Nu înțeleg însă ce naiba se întâmplă. Ziua nu se aude nimic dinspre
camera aceea, dar noaptea, de pe la zece, unșpe, încep să îi aud vocea. Nu vorbește
foarte tare, doar uneori mai ridică tonul, ca și cum ar vrea să puncteze ceva,
iar alteori râde, fie în hohote, fie scurt și energic. Și nici nu vorbește
continuu, câteodată sunt pauze lungi între fraze, de minute bune, sau zeci de
minute, ca și cum mare parte din timp ar asculta ce îi spune cel de la celălalt
capăt. Din când în când pare a fi pauză și între convorbiri. Dimineața însă, începând
de pe la opt, nu neapărat opt fix, vocea tace și nu se mai aude absolut nimic,
nici măcar un oftat, până în seara următoare.
Astăzi, când
m-am trezit, bărbatul din baie era tot acolo. M-a îngrozit. Uscat, nebărbierit,
cu ochii înfundați în adâncul sufletului, cu parul vâlvoi, dezgustător. M-am întors
în cameră și am luat din portofel o monedă de douăzeci și cinci de cenți, apoi am
revenit în baie, am scos cele patru căpăcele din colțurile oglinzii și introducând
moneda în șanțurile șuruburilor dinapoia lor, le-am desfăcut și am coborât oglinda
de la locul ei. Am pus-o lipită de perete sub chiuvetă, cu fața neagră înspre
mine și cea strălucitoare înspre faianță. Indianul mă intrigă din ce în ce mai
mult. Nu înțeleg cum de vorbește toată noaptea, iar ziua tace. Cu ce se ocupă,
ce naiba se întâmplă cu el?! În noaptea asta am apucat să ațipesc de câteva
ori, dar de fiecare dată m-a trezit fie râsul său energic, fie vocea autoritară.
Am bătut cu pumnul în perete de vreo cinci ori, apoi am strigat tare „linișteee”.
Pumnul în perete nu cred că a trecut până dincolo, căci pereții par să fie
foarte groși, este o clădire veche, solidă, nici vorbă să vibreze la atingere. Oricum,
nu s-a sinchisit câtuși de puțin, a continuat să sporovăiască nestingherit. Peste
zi am trântit de mai multe ori capacul de la WC, am dat drumul tare la televizor,
mi-am făcut de lucru prin clădire și am trântit ușa de la cameră de fiecare dată
când am ieșit și am intrat, l-am sunat pe Luca și am țipat la el cât am putut
de tare, sperând că indianul n-are să poată să se odihnească niciun pic ziua și
deci va trebui să doarmă noaptea.
Imbecilul! Azi
noapte iar n-am putut să pun geană pe geană. Parcă o face dinadins. O vreme
m-am gândit că lucrează și el de acasă, doar că e în tură de noapte, dar de ce
ar vorbi în hindi și ar locui într-un hotel în Viena?! De altfel, de câteva zile
îi urmăresc atent ușa. Nu cred că a ieșit niciodată din casă. Semnul albastru „Nicht
stören” este atârnat de clanță și cineva a lăsat în urma cu ceva vreme, jos lângă
ușă, o pungă. E și acum acolo. M-am uitat curios în pungă. Sunt două prosoape
curate, unul de față și altul pentru corp. Astăzi am lipit o bucată de scotch pe
ușă și pe toc, mâine am să știu cu siguranță dacă iese sau nu. Peste noapte iar
nu am putut de dorm ca lumea. Mi-am făcut dopuri pentru urechi din hârtie de șervețel
pe care am umezit-o pentru a o face mai densă și am ațipit câteva ore, apoi l-am
auzit iar. Fiindcă nu mai aveam somn am luat un pahar și l-am lipit de perete,
interiorul lui creează o cameră de rezonanță și sunetul se amplifică. Am
ascultat vreme îndelungată. Cioi, troi, moi, nor, cor, poi. Dracu știe ce zice.
Totuși am avut senzația că aud adesea pronunțat numele meu. Pot să jur că așa
este. De unde mă știe oare?! Să mă fi urmărit mai demult?! Să-l fi pus Muriel să
mă spioneze?! Tot ce se poate, însă nu o cred în stare de așa ceva. Cum de l-ar
fi găsit pe străinul acesta și ce i-ar putea spune tocmai el despre mine?!
Am verificat
scotchul. E nedezlipit, deci nu a ieșit douăzeci și patru de ore din casă. Ceea
ce nu înseamnă neapărat mare lucru. Azi noapte mi-am tras patul în mijlocul camerei
și mi-am mutat perna la celălalt capăt, ca să nu mai dorm lângă peretele dintre
noi. Mă tot gândesc la peretele ăsta care ne desparte. E doar o chestie de percepție.
La prima vedere pare ceva solid, impenetrabil. Peretele e gros, cum se făceau
pe vremuri pentru structurile portante. E evident că n-aș putea trece dincolo prin
el și totuși nimic nu mă oprește să chem poliția de exemplu și să le spun că de
partea cealaltă a lui locuiește un nebun care face scandal. L-ar soma să deschidă,
apoi ar sparge ușa cu siguranță. Sau aș putea-o sparge chiar eu, desigur însă că
pe urmă filipinezii ar chema ei înșiși poliția și aș intra eu în belea. De altfel,
m-am gândit să cobor până la recepție și să le spun că e un cretin dincolo care
nu mă lasă să dorm. Dar cum nu s-a rezolvat nimic cu primul, nu cred că ar fi în
stare să rezolve nimic nici cu acesta. În schimb mi-am luat inima în dinți și am
bătut la ușa lui. Așa cum mă așteptam, nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am lipit
urechea de ușă, dar absolut niciun zgomot nu a răzbătut din interior. Astăzi
m-a sunat Emil. De vreo cinci ori, la diverse intervale de timp. Telefonul e pe
mute, deci nu l-am auzit. Din păcate nu am
timp pentru Emil, o să îl sun înapoi altă dată. Nici laptopul nu l-am mai deschis
de vreo săptămână, sunt complet rupt de lume. Fie ce-o fi...
Dorm din ce în
ce mai puțin, în unele nopți deloc, nici nu știu dacă din cauză că vecinul de
dincolo vorbește prea tare, sau pentru că mă enervează ideea de a fi captiv în
interiorul unor vorbe, dar sunt din ce în ce mai decis să rup pisica cu misteriosul
meu indian, sau ce o fi el. Am ascultat iarăși cu paharul lipit de perete și
sunt sută la sută convins că vorbește cu cineva despre mine. Ba chiar vorbește cu
mai multe persoane, nu doar cu una și în fiecare discuție pomenește numele meu,
căci este evident uneori cum închide telefonul și tăcerea se așterne pentru o
vreme, pentru ca apoi iar să înceapă să vorbească. Cu toate acestea nu se aude niciodată
țârâitul telefonului, ceea ce mă intrigă. Poate că are o cască în ureche ca să poată
răspunde imediat la orice apel, chiar și atunci când stă pe WC și de aceea nu se
aude nimic. Astăzi m-am gândit că poate totuși nu este nimeni dincolo, este
doar o voce înregistrată și cineva face asta doar ca să mă aducă pe mine cu
nervii la pământ. Dar iar nu o văd pe Muriel făcând așa ceva. Sigur că ar avea
de câștigat dintr-un eu dărâmat, dar ea nu ar acționa în felul acesta. Și
atunci cine?
Astăzi m-am hotărât
să sparg ușa. Punga era tot acolo, pe jos, cu prosoapele în ea, iar semnul albastru
cu „Nicht stören” era agățat pe clanță. Am încercat întâi să văd dacă nu cumva
se descuie cu cheia de la camera mea, dar nu s-a potrivit. Apoi mi-am luat avânt
și am izbit puternic cu talpa în dreptul broaștei. A cedat imediat. Uși vechi, încuietori
slabe, nu ca la hotelurile moderne cu încuietori electronice. Camera arăta ca și
cum nu ar fi fost locuită. Singurul lucru care atrăgea atenția era un telefon
în mijlocul patului, un punct negru într-o mare de alb. M-am aplecat și l-am luat
în palmă. Imediat a sunat. „Alo, Paul?! Doamna Muriel Saar s-a hotărât și a
depus astăzi actele de divorț. Trebuie să treci pe la mine să discutăm. Îmi pare
rău Paul, ai grijă de tine.” Am căzut pe pat. Primul gând a fost că trebuie să
vorbesc cu filipinezii să îmi prelungească șederea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu