Santiago

Mathilde mă va părăsi. O știu după felul în care tace. Tace îndelung, cu gravitate. Tace apăsând cuvintele nespuse. Mathilde e azi ca o fântână care a avut cândva o apă cristalină și care acum a secat. Cuvintele mele cad înăuntrul ei până în adâncul sufletului, cufundându-se ca într-un pat de nisip. Nu se aude nimic înapoi, niciun ecou, nicio șoaptă, niciun suspin. Tăcerea ei vorbește despre povesti demult petrecute și niciodată terminate, povești care au crescut, s-au rămurit, s-au umplut de frunze uscate, vrăbii și flori trecute, ca tufele de liliac în sălbăticie. 

Mathilde crede că o înșel cu Santiago. Nu mi-a vorbit niciodată despre asta, dar o simt. Orice discuție despre Santiago e ca un dans pe luciul lacului înghețat. Fiecare dintre noi alunecă pe patinele sale, facem cercuri largi, depărtăm brațele, ne aplecăm ușor înainte și ridicăm un picior la orizontală, trecem unul pe lângă altul, apoi ne întoarcem la cercurile noastre, mai mari, mai mici, pentru a încheia fiecare cu o spirală care se strânge delicat către centru și cu o piruetă finală. Și desigur, când totul e gata, o ușoară plecăciune. Mie nu-mi iese niciodată pirueta finală, ori amețesc, ori nu reușesc să mă rotesc în jurul propriei axe care se tot clatină într-o parte și alta, ori n-am abilitatea tehnică să duc pirueta până la capăt și mă opresc ca personajul principal în mijlocul dialogului plin de suspans. 

Pe Santiago îl iubesc, nu pot nega asta, dar nu așa cum un bărbat iubește trupește un alt bărbat, e cu totul altceva între noi. Chiar nu știu cum să îi explic lui Mathilde ce e între mine și el. Mi-am răvășit nopțile încercând să găsesc o explicație care să fie pe înțelesul ei, dar m-au prins diminețile în chingile neputinței și de fiecare dată am abandonat. Nu-mi găsesc cuvintele, deși știu că Mathilde așteaptă o explicație decentă de la mine. Distanța dintre noi crește, cum crește distanța dintre blocurile de marmură ce vor deveni cândva statui, atunci când pietrarul lovește cu putere pana metalică înfiptă într-o crăpătură îngustă a pietrei. Golul dintre noi se adâncește și Santiago, subțire și ascuțit, coboară ca pana pietrarului, peste ochii noștri, peste nas, peste gură, peste umeri și mai jos peste piept, depărtându-ne.     

Mathilde simte și ea ceva pentru Santiago. Știu asta. Oricât s-ar feri, nu se poate ascunde complet față de mine. Nu pot desluși ce e în lăuntrul ei, dar știu să dezvelesc culorile acestui lăuntru. Uneori e alb ca un pescăruș, alteori roșu ca o floare de mac, sau roz ca floarea de afin, alteori e violet ca furtuna adunându-se peste mare, sau albastru ultramarin ca un vaiet. Mathilde îl privește pe Santiago curioasă și temătoare. Nu știe de unde vine și încotro se duce. Și mai ales nu poate înțelege ce-și dorește, deși scarmănă ca iglița prin miezul său dens. Santiago se arată lumii deschis ca aripile unui fluture, dar amândoi știm că asta e doar o mantie cu care se învelește, dincolo de polenul fin și de aripa aproape transparentă e un nucleu dur, o personalitate puternică, numai zâmbet și veselie în exterior, dar cinic, lipsit de orice fel de empatie, îndârjit și arogant pe dinăuntru. Pentru Santiago lumea are un singur cetățean, el însuși. Restul sunt doar oameni de mâna a doua, locuitori ai unei alte lumi, cenușii și triste, care se subordonează celei dintâi. Santiago n-are morală, n-are teamă, n-are îndoieli. E înfumurat și mândru, dar nu-și afișează nici înfumurarea, nici mândria, le descoperi abia când ajungi să-i trăiești viața, să-i cunoști sentimentele, să clocotești în fierberea sa. 

Mathilde nu-l iubește pe Santiago! N-ar putea iubi un asemenea om, dar se simte atrasă de el și mai ales de ceea ce ascunde. Crede că înțelegându-l pe Santiago, mă va înțelege mai bine pe mine și poate salva relația noastră, în timp ce eu încă mă încurc confuz în propriile înrămuriri încercând să mă înțeleg pe mine, ca un copac răsturnat cu coroana în jos, ale cărui ramuri tinere nu mai pricep nimic din realitatea ce li se arată și se întorc înspre propria rădăcină, amestecându-se cu ramurile mai vechi. 

            ***

Santiago îi spuse șoferului să se întoarcă peste fix două ore, apoi coborî din mașină. Își aranjă ochelarii de soare pe nas și pălăria pe cap. Pălăria era doar un moft, nu o purta decât ca un accesoriu al eleganței, așa cum purta acul de cravată sau butonii de aur.  

Aruncă o privire împrejur. Era exact așa cum se așteptase. Drumul era desfundat, roțile mașinilor trasând viroage lungi și adânci prin pământul lutos. Ici colo, bălți de la ultima ploaie stăruiau în drum ca un bețiv neștiind încotro s-o apuce, spre casă, sau înapoi înspre crâșmă. Pe marginile drumului erau case mici, dărăpănate, multe abia ținându-se pe picioarele de cărămidă albită de vreme. Curțile erau și ele mărunte, fără a se deosebi prea mult de drumeagul mlăștinos. Gardurile vechi din lemn putrezit căzuseră și fuseseră înlocuite cu bucăți de metal rămase cine știe de unde, sau furate special pentru a fi folosite drept gard.  Nu exista niciun pic de iarbă, nicio floare, nicio plantă. Nici copaci nu erau, de parcă solul fusese otrăvit și tot ce crescuse deasupra, fie ea casă sau plantă, se prefăcuse cu timpul în țărână. În aer plutea greu un miros înțepător de lături. Nici oameni nu se zăreau, deși Santiago știa sigur că e urmărit de o mie de ochi din spatele ferestrelor acoperite. Băgă mâna în buzunar și atinse metalul rece. 

Privind în lungul drumului, Santiago descoperi soarele căzut peste pământ, ce se deșira în fâșii subțiri de culori diferite. Păsările se ascunseseră toate de teamă să nu răvășească cu zborul lor panglicile de culoare împrăștiate de soare. Liniștea de sfârșit de lume se cuibărea în fiece scobitură a țărânei.

„Domnu, dă-mi și mie un ban, că mi-e foame” se tângui un glas în spatele său. Ar fi trebuit să fiu mai atent, își spuse, ăsta putea să mă spintece. Se răsuci pe călcâie și îl privi pe bărbatul ce-l urmărise pesemne o bucată de drum. Era mic de statură, dar bine făcut, avea o față hâdă și câteva cicatrici pe obraji. Dinții se luptaseră probabil între ei și o jumătate învinsese cealaltă jumătate care dăduse bir cu fugiții. Hainele îi curgeau pe trup ca o piele uzată și nefolositoare. „N-am!” răspunse Santiago brutal, cu ochii la mâinile bărbatului. Observă că una din ele era la vedere, în timp ce cealaltă stătea ascunsă într-o despicătură a pantalonului care nu se putea numi buzunar. Nu-i mai putea întoarce spatele, știa asta, așa că se deplasă înspre stânga, astfel încât să-l poată urmări cu coada ochiului pe individ fără să întoarcă complet capul. Băgă mâna în buzunar și înșfăcă boxul, strecurându-și degetele prin găurile rotunde. Nici nu apucă să strângă bine metalul în palmă că simți cum individul se repede înspre el cu șișul scânteind în apus. Îl izbi cu toată puterea în falcă. Ar fi putut să-l lovească peste mână și să-l dezarmeze, dar ceilalți, din spatele ferestrelor, ar fi luat asta ca pe un semn de slăbiciune, așa că alese varianta decisivă. Bărbatul căzu la pământ și rămase înțepenit în glod. Obrazul îi înflorise, iar sângele țâșni din despicătură ca bumbacul din capsula de verde. Santiago îl atinse cu piciorul și bărbatul începu să geamă. Știa că nu se moare din atât, dar vru să se asigure.   

Găsi ușor casa cu numărul 52. Studiase fotografiile și o memorase fără probleme. Intră plecând ușor capul ca să nu-l lovească de pragul de sus. Din hol coti spre dreapta, înspre singura cameră. Era curată și mirosea a flori de câmp. Sub fereastră era un lighean, o carafă cu apă, un săpun așezat pe o farfurioară de lut și un ștergar. Femeia era foarte frumoasă. Nu avea probabil mai mult de douăzeci și cinci de ani. Purta un deux pieces coral, office, o bluză albă subțire, aproape transparentă și ciorapi cu dungă. Era încălțată cu pantofi roșii cu toc mediu ce arătau de parcă fata ar fi zburat din magazinul de pantofi până acolo și n-ar fi pășit niciunde. Purta bijuterii masive din aur, cercei, colier și inel. Zâmbi. Nu înțelegea cum de avusese curajul să se avânte până acolo în felul în care arăta, dar nu putea fi decât încântat. Când intrase stătea picior peste picior și citea ceva în telefonul mobil. De cum îl zări însă, lăsă telefonul pe pat, se ridică și veni în întâmpinarea sa. El o cuprinse cu un braț pe după mijloc și o trase cu putere lipindu-i trupul de trupul său, iar cu cealaltă mână îi atinse delicat obrazul. Avea sânii mici, iar respirația îi miroase a lăcrămioare. O sărută apăsat, căutându-i limba și încercând să găsească rădăcinile florilor. Mâna ce-i ținuse trupul lipit de al său coborî de pe mijloc pe fese, în timp ce cealaltă îi atinse pulpa și urcă fără ezitare pe sub fustă. Dincolo de jartieră piele ardea.  

   

            ***

Mesajul de la Santiago a sosit marți. „Trebuie să vorbim. Joi la opt la Between the bars”. Sec! Atât și nimic mai mult. Am rămas încremenit. N-ar fi trebuit să primesc acest mesaj de la el. Ceva nu era în regulă. De fapt, totul era în neregulă, atât de în neregulă, încât lumea mea așa cum o știam se clătina. Cunoșteam barul, știam unde e, amintisem de el succint într-una dintre cărțile mele. Așa că joi la opt m-am prezentat acolo unde-mi ceruse. Era aproape gol, lumea bună vine târziu. Mi-am aruncat ochii împrejur, trei băieți la o masă cu câte o sticlă de bere în față vorbind zgomotos, altă masă ocupată de două fete servind câte o cafea și Diana Krall în difuzoare. Rusted brandy in a diamond glass, everything is made from dreams, time is made from honey slow and sweet, only the fools know what it means, temptation, temptation, temptation, I can't resist. Era opt fără zece, aveam de gând să iau o bere și să-l aștept, apoi l-am observat tolănit pe o banchetă din colțul cel mai întunecat al barului. M-am apropiat și l-am salutat făcând un semn scurt din cap. El nu s-a mișcat, a ridicat doar două degete în chip de salut. Am tras scaunul și m-am așezat în fața lui. „Bei ceva?” m-a întrebat. „Tu ce ai?”. „Un  Sazerac”. Habar n-aveam ce-i acela un Sazerac, așa că am cerut o bere blondă. L-am privit lung. Era exact așa cum îl știam, șarmant, îmbrăcat elegant, mirosind discret a colonie scumpă, plin de el până la stele, arogant. „Trebuie să fie ceva cu totul excepțional dacă m-ai adus aici”. El n-a spus nimic, doar a rânjit ca un leu apăsând cu o labă gâtul gazelei și cu cealaltă scurmând țărâna în căutarea morții ce trebuia să vie. „Am nevoie să faci ceva pentru mine” a aruncat el aparent neutru, dar acel „am nevoie” reverbera într-o mulțime de „trebuie” ce se izbeau cu zgomot metalic de pereții încăperii. „Și de ce crezi că aș face-o?” l-am înfruntat eu. El a rânjit din nou. „Știi foarte bine de ce, nu mai trebuie să-ți explic”. O fată mi-a adus sticla de bere, un pahar, un suport de pahar și un șervețel. Paharul s-a aburit imediat ce-a turnat berea, iar spuma s-a strâns de-un deget și un pic la gâtul paharului. Am băut o gură mare și am lins spuma din colțul buzelor. Avea dreptate, știam de ce trebuie să-i satisfac toate poftele. Pentru că era jumătate din mine, jumătatea răzvrătită, jumătatea necuminte, jumătatea care nu suporta să stea închisă și aliniată regulilor lumești. Niciunde, nici în propriul trup, nici într-o cameră, nici într-o lume, nici măcar într-o poveste. Era o pasăre cu trup de tigru, un gând călător. „Ei, la ce concluzie ai ajuns?” a rânjit el iar după ce mi-am terminat de rumegat gândurile. „Ce vrei?” l-am abordat eu fățiș. „Trebuie să te apuci iar de scris. Trebuie să scoți o carte nouă”. Eram sigur că asta avea să fie cererea lui, a personajului care nu putea sta închis, care nu putea sta locului, a personajului care, spre deosebire de mine, deborda de energie. El care era exact opusul meu. În timp ce eu eram timid, el era îndrăzneț, în timp ce eu aveam îndoieli la fiecare pas, el nu știa ce-s acelea, în timp ce eu eram atât de calculat ca să-mi iasă totul bine și să nu supăr pe nimeni, încât îmi lua zile, poate chiar săptămâni, să pun la cale ceva, el era nepăsător și cinic, dezghețat și războinic. În timp ce eu mă mulțumeam cu puțin, el era ambițios și mândru. În timp ce eu eram introvertit și permeabil, el era îndrăzneț și expansiv, complet imun la orice impuls din afară. El era exact opusul meu, avea toate calitățile care mie îmi lipseau și la care tânjisem de multe ori. Pentru unele dintre ele chiar mă luptasem, uneori aprig, iar Mathilde știa foarte bine asta, dar anii strânși grămadă și încăpățânarea se dovediseră aliați puternici ai lui Santiago, așa că până la urmă fusesem nevoit să i le cedez lui pe toate. Știam că dacă Santiago va pieri, piere o jumătate din mine, o jumătate pe care timiditatea și turnul de fildeș în care îmi suisem viața, urcând an de an încă o treaptă și încă una, mă împiedicau să le arat lumii. Așa că, de o bună bucată de vreme, le făcusem pe toate pachet și le dăruisem unui personaj de roman, Santiago. „Să înțeleg că totul e lămurit și ești de acord” a spus el cu tupeu scoțând o țigară, aprinzând-o și suflând fumul în direcția mea. Am ezitat o clipă. Prima mea reacție a fost să-mi adun pumnul și să-l izbesc în față. Degetele deja se strânseseră ghem, iar tendonul brațului se vedea în dreptul încheieturii ca un cablu perfect întins. Apoi mi-am amintit că sunt un bărbat timid, un laș, un om care lasă să curgă viața pe lângă el și am șoptit învins „sunt’. Paharul de bere nu mai avea brumă pe el. Se scursese toată pe suportul de hârtie care se înmuiase. 

Apoi mi-am amintit brusc că încă nu știam cum să-i explic lui Mathilde ce se întâmplă cu noi...