Corpul diform cu patru picioare, patru mâini și două capete, fiecare cu câte o gură gâfâind, se impregnase în albul cearceafului ca fierul încins în blana cornutelor. Deși corpul era unul bizar și existența sa nu putea fi decât una efemeră, el continuă să existe și să respire câteva minute bune. În cele din urmă se dezintegră și locul său fu luat de două trupuri goale, unul de bărbat, cu fața în sus și altul de femeie, cu fața în jos. Bărbatul se ridică, își frecă ceafa, își roti capul trei sute șaizeci de grade de câteva ori, dezmorțindu-și oasele, apoi se așeză pe marginea patului.
- Ai dă capul meu, m-ai rupt – mormăi femeia cu capul cufundat în pernă.
Privirea bărbatului rămase pironită pe degetele de la picioare ale femeii. Falangele erau scurte și groase, amintindu-i de cârnăciorii de bere. Urcă cu privirea de-a lungul curburilor trupului, pe gambe, pe pulpe, pe coapse, pe mijloc, peste umeri și se opri pe ceafă. Câteva șuvițe umede erau lipite de piele formând un desen cu frunze. Trupul aburind părea al unui mamifer marin, o focă, sau un delfin, sau poate altceva, eșuat pe uscat.
Femeia își răsuci capul și atunci bărbatul îi văzu ochii ca două cratere de vulcan revărsându-și lava.
- N-am crezut că o să mi se întâmple vreodată așa ceva, șnițelule. Ai fost atomic. Sunt cea mai fericită femeie din Univers.
Un zâmbet înflori undeva în interiorul buzelor bărbatului, dar se stinse înainte să apuce să se desfacă în afară. Femeia privi înspre ceasul de pe noptieră.
- Oh, Doamne, cinci ore... Nici n-am putut să le mai țin socoteala. Și nu de ore vorbesc – chițăi ea.
Bărbatul își roti ochii prin încăpere și rămase cu privirea agățată pe tabloul de deasupra măsuței de toaletă. Era o reproducere ieftină înfățișând patru personaje la un picnic. În timp ce bărbații, îmbrăcați elegant, par a sta de vorbă despre chestiuni serioase, femeia din prin plan e complet goală. În fundal, printre copaci, o a doua femeie, purtând un dezabie străveziu, pare a se spăla într-un iaz. La picioarele lor, un coș de mâncare răsturnat, în care mai sunt doar câteva resturi, completează tabloul. Femeia goală, ruptă din peisaj, are ochii fixați asupra privitorului, ca și cum ar avea o relație cu acesta, în timp ce restul elementelor din tablou par să se integreze perfect într-un tot unitar și să rămână undeva în spatele ei.
- Desfă-mi astea – icni femeia și făcu semn din bărbie spre cătușele învelite în blăniță roz care-i înlănțuiau încheieturile. Eliberată, dispăru înapoia ușii de la baie și bărbatul auzi dușul biciuindu-i pielea. Reveni în încăpere învelită într-un prosop alb.
- Auzi, tu chiar faci d-astea cu nevastă-ta? Sau de unde ai învățat tu să faci nebuniile astea?
Bărbatul percepu vorbele femeii ca pe un șir lung de sunete, fără să audă cuvintele. Tot nu reușea să înțeleagă de ce autorul alesese să pună femeia goală lângă bărbații îmbrăcați la patru ace. N-avea absolut niciun sens.
- Spune drept, câte femei ai mai avut? O armată întreagă, așa-i?!
Bărbatul scutură capul, ca și cum o muscă i-ar fi intrat în țeastă printr-o ureche și acum ar fi încercat să o scoată pe cealaltă ureche.
- N-am făcut dragoste decât cu nevastă-mea. Dar nici cu ea de-o vreme. Ne-am despărțit în mai.
- Oho! Și imediat ce-ai rămas singur, ai dat iama ca uliul în puicuțe, așa-i, șnițelule? – insistă femeia și începu să râdă zgomotos.
Știa că îl irită apelativul șnițel, dar îi plăcea cum sună, aducea o notă nemțească, cazonă, atmosferei. Șșșnițel. Șșșturm. Șșșpilhozen. Și apoi îl reprezenta foarte bine. Învelișul de carne al bărbatului părea înfășurat într-un aluat pufos prin care nu vedeai ce e dincolo și care înfățișa lumii o cu totul altă persoană.
- Nu, nu, n-am mai făcut cu altcineva, doar cu ea.
Femeia continuă să radă. Apoi, fixând chipul rigid al bărbatului, se opri brusc din râs, îl privi lung și își apropie fața de a lui, căutându-i privirea.
- Să mor io. Tu chiar vorbești serios.
- Sigur! Bineînțeles că vorbesc serios.
- Atunci de unde toată fantezia pe care o ai în pat? Din filme? Din cărți?
Bărbatul ezită câteva clipe, apoi îi răspunse abia auzit.
- Din vise. Când doresc o femeie o aduc într-un vis. Pot să am orice femeie din lume. Ele vin în patul meu de fiecare dată când le chem. De cele mai multe ori le plămădesc singur, cu tot ce le trebuie pe dinafară și pe dinăuntru. Le fac exact așa cum le doresc. La fel cum Dumnezeu a plămădit-o pe Eva.
Femeia îi atinse ușor obrazul, își plimbă palma pe deasupra pielitei înroșite, abia atingând-o, ca și cum aceasta ar fi fost din ceară moale, iar ei i-ar fi fost teamă să nu se deformeze la atingere.
- De la ele ai învățat?
- Da! Femeile astea știu atât de multe despre dragoste. De fapt, ele doar pentru asta trăiesc, pentru dragoste, pentru dragostea trupească. După ce își varsă toata dragostea în mine, mor. La fel ca albinele care după ce își varsă veninul și acul, pier.
Femeia oftă. Tăcu vreme îndelungată. Îl luase în tărbacă, dar destăinuirea bărbatului o copleșise. Nu știa să o înțeleagă. Oricum așeza vorbele lui, nu reușea să construiască cu ele ceva palpabil, ceva cu o formă anume, ceva care să semene cu lucruri de care avea cunoștință, sau pe care le atinsese măcar o dată în viață. În schimb, vorbele bărbatului se ridicau înspre cer ca un stol de grauri, ca un stol care își schimbă continuu forma și drumul. Trase aer în piept încercând să spună ceva, dar nu găsi nimic potrivit.
- Te-au învățat bine – slobozi ea în cele urmă, deși simțea că cele câteva cuvinte nu erau din cele pe care și-ar fi dorit să le spună. Le-ar fi luat înapoi cu bună inimă, dar erau deja duse.
Bărbatul se ridică și porni cu pași moi către baie. Făcu un duș, se îmbrăcă și ieși. Din prag îi făcu semn ducându-și mâna în dreptul inimii.
- Mulțumesc.
- Eu îți mulțumesc, șnițelule. Ești un bărbat extraordinar.
Dimineața era rece. Soarele era încă înfășurat în mantia pământului ca într-o coajă de nucă pe care spiritele nopții se adunaseră de prin cutele-i adânci s-o răstoarne. Din când în când, luminile unei mașini sfârtecau întunericul. Oameni nu erau. Autobuzele nu circulau încă, iar taxiuri nu văzuse. Își strânse jacheta în jurul trupului și mări pasul. Nu-l deranja să meargă pe jos. Aerul rece îi făcea bine.
După vrea-un sfert de oră se opri și se prefăcu că-și aprinde o țigară. Bărbatul din spate îl urmărise de când ieșise din casă. Îl observase cu coada ochiului. Avea două alternative, să-l confrunte și să afle ce vrea, sau să o rupă la fugă. Alese a doua variantă, dar umbra din urmă fu mult mai iute. Îl ajunse din doi pași și îi puse cuțitul în piept.
- S-o lași în pace, auzi? E femeia mea.
Bărbatul începu să tremure. Niciodată n-ar fi crezut că o să ajungă într-o asemenea ipostază, tocmai el care nu atinsese decât două femei în toata viața lui.
- Emilia? N-am știut... – bâigui el. O las, te rog să mă ierți. N-o s-o mai văd niciodată, promit...
- Care Emilia, idiotule? Eu de Ana vorbesc!
Era rândul lui să întrebe „care Ana?”, dar pentru o clipă consideră că întrebarea nu avea să-l ajute. Ana, Ana, repetă în gând. Nu fusese nicio Ana în viața lui. Poate doar femeile din vis, dar femeile din visele sale nu aveau nume.
- Ana? – întrebă el după ce trecuse în revista toate aparițiile feminine ce-l înconjuraseră în ultima vreme și nu găsise nicio Ană.
- Mignonă, blondă, părul zulufi, subțire, ochi albaștri.
Da, știa despre cine vorbește. Doar căăă... femeia aceea nu exista, se înfiripase numai în imaginația sa. Se iubiseră nebunește, da, își amintea. Era ca un pudel, îl alergase prin așternuturi, prin toată casa, îl umpluse de mușcături și de săruturi. Îi zgâriase spatele până la sânge și fusese cât pe ce să-i scoată un ochi. Nu voise să-l lase să plece și promisese că are să se sinucidă dacă nu avea s-o viziteze din nou.
- Ana, daaa...
- Ana, da! Vezi că îți amintești?
Bărbatul zâmbi. Nu avea cum să fie real ceea ce se i întâmpla, Ana era invenția sa. Trebuia că se află într-o poveste și în curând avea să se trezească. Încercă să lovească umbra peste mână și s-o facă să lepede lama, dar aceasta își păstră brațul ferm și din mișcarea bruscă cuțitul se înfipse în pieptul bărbatului. Simți durerea fierbinte din piept ca pe o surpriză neplăcută. Ana era o fantezie, durerea era însă reala. Înțelese abia acum de ce pictorul adusese femeia goală în pânză. Ea nu avea într-adevăr nicio legătură cu cei doi bărbați care apăreau acolo și nici cu pădurea din fundal. Femeia aceea era înfiptă demult în mintea artistului și locuia acolo, de unde acesta nu o putuse scoate cu niciun chip. În timp ce el picta, femeia coborâse din ochi, pe braț, pe degete, pe pensulă și se așezase în fața bărbaților, unde pictorul o acceptase în cele din urmă, privind-o cu mulțumire.
De când auzise sirenele avusese o presimțire sumbră. Își trăsese pardesiul peste pijama și ieșise pe stradă fără să știe de ce. Sirenele dispăruseră și luminile colorate nu se mai vedeau. Era liniște și întuneric. A luat-o pe strada principală. În dreapta. N-a trebuit să meargă mult și a văzut ambulanțele. Și polițiștii. Și oamenii adunați. S-a repezit la bărbatul căzut la pământ și l-a privit de aproape.
- Șnițelule! Ce-ai făcut, șnițelule?! – a țipat lung.
- Îl cunoașteți? – a întrebat un bărbat în albastru marin.
A ezitat o clipă, apoi a răspuns ferm.
- Da!
Era, probabil, singura ființă din Univers care îi cunoștea și miezul de carne și învelișul pufos.
