Bărbatul care cultiva coconi de mătase

Nimeni nu bănuia că bărbatul de la patru, tăcut, cu chipul șters, cu pașii moi de vată și privirea pierdută întotdeauna dincolo de marginile orizontului, cultivă coconi de mătase. De fapt și de drept nimeni nu știe nici acum cu siguranță dacă a cultivat vreodată.

L-am întâlnit într-o primăvară. Stătea pe o bancă în parcul din aproprierea blocului în care locuim. Atunci nu știam cine este. Avea aerul unui „om al parcului”. Probabil că pentru cei mai mulți dintre voi “om al străzii” ar fi fost un apelativ mai sugestiv, dar nu avea nimic care să-l lege de oraș, de stradă, dimpotrivă, părea să se topească în dejurîmprejur. Hainele aveau culoarea pământului, părul îi era aidoma ierbii sălbatece, brațele păreau două ramuri de copac, iar ochii un lac singuratic. Stătea pe bancă și părea că împletește cerul din priviri. Ochii săi se mișcau lent înspre dreapta, apoi urcau, făceau un rotocol în miezul cerului, coborau până la marginea ierbii, coteau înspre stânga unde făceau o rotire de trei sute șaizeci de grade și se întorceau înspre dreapta, pentru a o lua din nou de la capăt. Privind mai de aproape, ai fi putut jura că bărbatul poartă în priviri o pasăre care-i cară tot înlăuntrul în urma-i, așa cum aripile mari ale fluturelui cară trupul mărunt. Când m-am apropiat a ascuns o pungă de hârtie pe care o ținea între palme într-una mai mare, din plastic, așezată pe bancă lângă el, din cele pe care le primești la magazin pentru cumpărăturile făcute dacă nu ți-ai adus de acasă. I-am oferit o plăcintă, dar m-a refuzat. L-am întrebat dacă pot să mă așez și mi-a făcut semn din cap să șed, în timp ce el s-a retras către capătul băncii, deși era destul loc.  

- Sigur nu vrei? Am cumpărat două, dar m-am saturat deja cu una.

A scuturat din cap într-un fel anume, de n-am știut dacă refuză plăcinta sau refuză să mă vadă lângă el.   

- S-a încălzit bine. Iar aici în parc e chiar grozav. Ce bei acolo? Nu-ți face bine alcoolul pe căldură, să știi.  

S-a uitat la mine de parcă aș fi descălecat din stele, apoi și-a răsucit trunchiul arătându-mi spatele cămășii. Am tăcut. S-a uitat de câteva ori discret peste umăr să vadă dacă încă mai sunt acolo și a continuat să-mi arate spatele. Eu nu mă grăbeam nicăieri. 

Dintr-o dată s-a întors nervos, a scos din punga cenușie cealaltă pungă de hârtie și fără să spună vreun cuvânt mi-a arătat conținutul. Era o carte. Psihologia inconștientului de Freud. 

- Interesant! Ești primul om pe care-l întâlnesc care ascunde o carte ca să nu-l vadă ce-i din jur. Și ce carte!

Privind mai atent punga de hârtie, am constatat că de fapt era o învelitoare făcută ad-hoc chiar dintr-o pungă desfăcută și împăturită din nou pe după marginile coperților. 

- Am încercat și eu să citesc Freud, dar mi se pare prea complex și prea subiectiv. De multe ori îmi pare că se consideră întemeietorul lumii. În materie de cărți prefer totuși ficțiunea. 

- Chiar e întemeietorul unei lumi, a inconștientului. Până la el nimeni n-a avut curajul să vorbească despre asta. Și nici acum nu se analizează serios conceptul. Dacă vorbești cuiva despre rafinamentul inconștientului te ia drept nebun. 

Știai de exemplu că inconștientul mai este numit copilul interior sau sinele tânăr? Asta pentru că acela e locul simplu și departe de lume unde te retragi întotdeauna pentru a-ți vindeca rănile.

Am dat din umeri ca și cum nici n-am știut, dar nici nu mă interesează subiectul. L-am privit atent o vreme. Nu era murdar, hainele îi erau curate și întregi, dar foarte uzate. Prin păr foarfecile și pieptenul nu mai trecuseră de mult timp, iar barba îi creștea ca iedera pe gard. Nu părea să-l intereseze deloc apariția sa fizică.  

- Ce facultate ai terminat?

- Am făcut teologia. Dar n-am terminat-o.

- Ai vrut să te faci preot? 

- Nu, am vrut să fiu mai aproape de cer.

- Vorbești de inconștient. Nu sunt deloc familiar cu sensul științific al termenului. Care ar fi diferența de fapt între subconștient și inconștient?

- Simplu spus inconștientul e acea parte a minții noastre care funcționează fără noi. Desigur, el funcționează pe baza istoriei acumulate. Subconștientul, pe de altă parte, e un inconștient care poate fi controlat prin introspecție, prin autocontrol. 

Am zâmbit, iar el a prins zâmbetul meu.  

- Știi că de fapt doar cinci-zece la sută din creier se zbate în ligheanul realului, în timp ce mai bine de nouăzeci la sută e de fapt liber ca pasărea cerului?

Nu-mi plăcea direcția în care o luase discuția, mai ales felul în care s-a înfierbântat la ultima frază. Dar cutia Pandorei era deja deschisă. 

- Trăind în inconștient ne dezlegăm de toate legăturile cu lumea. De absolut toate constrângerile. Îți dai seama?! Bucata aia mică de creier care procesează inconștientul devine lumea ta fizică, singura bucată de concret care te mai ține ancorat de Pământ. În rest ești un suflet al Universului. Ce poate fi mai frumos...

                                                            ***

Cu zvonul privind coconii de mătase a venit vecina de la doi, care ar fi aflat de la poștărița ce îi adusese c-o săptămână în urmă un mandat și care l-a văzut aplecat peste pervazul ferestrei cum îngroapă gogoși de mătase în ghivecele așezate la rând ca soldații. Pe urmă a mai trecut ca din greșeală să-i aducă un altul care de fapt nu era al lui, că murea de curiozitate și a văzut cum din gogoși crescuseră deja frumușel niște plăntuțe făcute numai din fire de mătase strălucitoare, presărate din loc în loc cu buburuze rotunde și vii, ca niște ochi. Vecina de la doi se jură cu mâna pe inimă că a văzut ea însăși într-o dimineață, când s-a crăpat ușa și se afla întâmplător în fața ei, casa bărbatului plină de fire de mătase lungi care se întindeau din hol până la baie, din balcon până în bucătărie, construind o țesătură fină și deasă ca o năframă.

Poate că povestea asta ar fi fost trecută cu vederea, dacă trei perechi de îndrăgostiți ce-și împleteau iubirile la colțul înserării n-ar fi confirmat în mod independent că din apartamentul bărbatului se răzvrătesc noaptea spre cer străluciri ciudate, ca și cum Luna și-ar fi reflectat strălucirea într-o țesătura de aur fluturând în bătaia vântului. Acum nu se mai vede nicio strălucire, căci bărbatul își tine storurile trase.

Un colonel pensionar ce locuiește în apartamentul de deasupra s-a plâns că fire de mătase subțiri și lungi ca lacrimile despletite de pe pleoape îi intră noaptea în casă pe la încheieturile geamurilor și scâncesc ca un copil ce visează urât, că de aceea le-a și izolat cu purfix. Iar o doamnă din blocul de vizavi a povestit la coafor că a văzut într-o seară, când s-a făcut pentru o secundă lumină, cum casa e plină de o ceață rotundă și albă ca vata de zahăr, iar bărbatul trăiește în mijlocul ei într-un cocon pufos și dens, că de-aia nici nu se-aude nimic de la el din apartament, ba unii spun că de fapt nici n-ar mai locui acolo de luni bune.

Într-o miercuri vecina de la parter l-a văzut cum te văd eu pe tine, fată în fată și ochi în ochi, iar bărbatul a rămas o clipă împietrit, apoi a zbughit-o pe scări în sus, dar vecina poate să spună fără putință de tăgadă cum în părul bărbatului erau încâlcite fire subțiri și albe, aproape transparente și ușor ondulate, exact ca mătasea, care curgeau în urma lui pe scări cum curg petalele din cireșii împliniți. Iar asta a pus capac la toate, chiar dacă în ziua următoare ghivecele din ferești au dispărut cu totul. 

Timp de mai multe luni nimeni n-a mai auzit nimic despre bărbatul de la patru. Și nici nu l-a întâlnit. Într-o joi administratorul blocului a chemat poliția. După mult tam-tam, declarații, hârtii semnate, judecător implicat, poliția a spart ușa. Atunci au văzut cu toții că apartamentul e gol, iar polițiștii, care notaseră meticulos în carnețel toate observațiile vecinilor, nici n-au știut ce să facă mai departe cu ele, pentru că bărbatul care locuise acolo nu mai era.

Cine ar fi crezut ca bărbatul de la patru cultivă coconi de mătase chiar în mințile oamenilor…