Retrocedare

Moş Iordan şi-a primit pământul înapoi. Cam târziu. Nu, nu pe acela pe care îl aştepta de atâta amar de vreme, căci pe acela l-a primit de la primărie tuşa Lisăndrina, care la rândul-i n-a putut să-l primească pe cel ce fusese al moşilor ei din cauză că pe-al său construise Costică a lu Bobocel, ăla d-a fost ajutor la crâşma din sat pe vremea lu Nea Nicu, vilă nouă cu termopane albe şi ţiglă metalică roşu văpăi. Aşa că Moş Iordan a primit o bucată de pământ taman în cimitir, că altundeva nu se mai găsea. Era o bucată colo lângă fosta căsuţă a paznicului, fără gropi multe dar cu puzderie de bălării şi de flori sălbatice. “E bine şi aşa, că n-o să-mi fie prea greu să ajung din casă până la groapă după ce-oi muri. O să fie mai uşor şi cu praznicu” a zâmbit amar Moş Iordan. S-a învoit mosu şi s-a mutat acolo. Şi-a făcut grădină printre morminte. Şi-a pus şi roşii şi castraveti şi ardei şi ceapă. De toate a pus. Flori are o mulţime, că a pus flori la căpătâiul fiecărui mort. Şi la picioare le-a pus. Flori de primăvară, flori de vară, flori de toamnă… Nu-i zi fără flori. Doar iarna când începe crivăţul să taie aerul ca un stol de lame subţiri şi totul se acoperă cu pojghiţă subţire de gheaţă nu mai sunt flori…
Dar are o problemă Moş Iordan. Când muşcă din roşiile zemoase găseşte printre sâmburii lunecoşi şi umezi, ochii clipind ai ălora morţi. Şi asta n-ar fi nimic, că-i adună şi-i pune deoparte dar oriunde i-ar pune ochii îl privesc atent şi cu pofta cum înfulecă pita cu roşii şi brânză de-i stă dumicatu-n gât. Şi mai are moşu probleme şi cu lăptuca, că-i cresc frunzele lungi şi cărnoase ca limbile celor duşi de le aude noaptea cum şuşotesc şi se vaietă şi-i tulbură liniştile. Geaba le taie ziua şi le dă drumul în oala cu ciorbă că ele continuă să slobozească bolborosiri nedesluşite şi aşa tăiate-n bucăţi. Şi cu boabele de mazăre are moşu necazuri. Clănţăne în teacă ca dinţii în gură şi când le despresoară din mantia verde se împrăştie pe masă albe, taman ca măselele şi continuă să clănţăne orice le-ar face. Li-i frig şi-n miezul verii, geaba le înveleşte moşul în stergar alb cu ţesătură din fir albastru şi roşu şi le îndeasă în oala de lut. Ele tot clănţăne şi clănţăne…
Altfel o duce bine moşu. Griji n-are prea multe. Mai găseşte din când în când tibii lungi şi subţiri în traista cu scule, între tesla morocănoasă şi rindeaua rânjind ascuţit. Le adună unul câte unul şi le pune deoparte să le trimită îndărăt când s-or trezi morţii şi-or striga după ele. Şi femururi late şi rotujite cum rotunjite şi tari fuseseră odată coapsele ce le-nveliseră găseşte moşul printre bălării. Zâmbeşte şăgalnic când aduceri aminte se-nvolbură năvalnice să-i zgândăre pacea. Pe acelea le şterge cu năframă subţire şi le aşează în cutii de lemn tapisate cu fir moale din mătasa porumbului şi le stivuieşte pe prispă drept lângă uşă să-i fie aproape când s-or trezi neliniştile într-însul.
Cu toate se descurcă Moş Iordan, cu toate. Doar cu somnu-i mai greu. Că-n pat, la scăpătat de soare se-ndeamnă a se întinde domol şi Ion a Petrii şi Pavel Ciobotaru şi Pintilie şi Bodringă din Drumzăreşti şi Malca şi Panaghia şi Onofrei Nicodim şi Chira lu moş Nichifor şi Ilisafta şi Amfilofie răspopitul şi mulţi alţii şi încep a sporovăi cu glasuri şoptite, mde d-ale morţilor, unii de bine, alţii de rău, da toţi nemulţămiţi că li se închid în nas uşile prin care înainte treceau să-şi ţeasă cu ac însufleţit poveştile vieţii. Aşa că Moş Iordan îşi mângâie gânditor barba aspră şi se ghemotoceşte să doarmă, că-i iarnă, că-i vară, pe cuptor lângă mâţă…