Cafeaua cu buze transparente (continuare)

- Vă mulţumesc că m-aţi primit. Sunteţi foarte amabil.
- Orice prieten al lui Marius este şi prietenul meu – îmi răspunde bărbatul masiv din faţa mea, schiţând un zâmbet moale.
- Probabil v-a spus că nu e vorba despre mine ci dspre un coleg, un prieten. Sunt absolut bulversat. Era un om normal. Şi aşa pare şi acum – încerc eu să leg vorbele şi să explic ceea ce nu se poate explica. Apoi îi povestesc cu lux de amănunte totul, de la “Mergem să bem o bere” până la vizita de la apartamentul său şi descoperirea de la magazin. Bărbosul îşi mângâie liniştit barba. Cugetă.
- Da, nu-i nimic nou sau straniu. Dacăăă...
- Ştiţi – îi iau eu vorba din gură – n-aş vrea să întrăm în termeni de specialitate. Mie să-mi explicaţi aşa, pe şleau, ca pentru proşti.
- Trăim într-o lume agitată, într-o continuă viteză – se reorientează bărbosul. E ca şi cum am călători într-un tren alergând peste câmpuri. Atâta timp cât eşti înauntru lucrurile îţi par normale. Când însă scoţi capul pe geam şi vezi pământul alergând grabnic înapoi îţi dai seama de grozăvia la care te-ai înhămat. Şocurile mari ale vieţii te fac să scoţi capul pe geam, să-ţi lungeşti gâtul după o gură de aer. Din mers nu poţi coborî, mai încet nu-l poţi face să meargă. Crescuţi de mici în ideea mişcării oamenii se adaptează, dar expuşi dintr-o dată vitezei clachează. Şi atunci cei ce nu se pot adapta lumii reale se refugiază în lumi paralele. E ca şi cum aflându-te la geam într-un avion în picaj, ai cupla avionului o alveola care să deschidă un alt spaţiu de partea cealaltă a hubloului, unul cald, familiar, plăcut, creat după dorinţele şi visele noastre. Dintr-o dată dispare primejdia, pericolul, frica.
Încă nu a făcut nicio referire la Popescu. Oare vorbeşte despre mine sau despre el? Cine să aibă oare nevoie de alveola, eu sau el? Popescu e singur, ce probleme să aibă Popescu?! Eu am nevastă, copii, rate, griji...
- Pericolul cel mare al lumilor paralele este rătăcirea în acestea, pierderea identităţii şi risipirea. Cu vremea nu te mai poţi regăsi, te rupi de tine însuţi ca şi cum ai avea trupul într-o lume şi spiritul într-alta, distrugând orice legătură între ele. Apare o dedublare a eului faţă de un trup abandonat în care rămân doar resturi fărâmiţate. Ultimul prag înaintea rătăcirii totale, înaintea ruperii complete de realitate este neîncrederea, e acea privire aruncată înapoi peste umăr la marile despărţiri. Oare nu pot rămâne şi aici şi acolo?! Cine sunt eu, cel ce a rămas sau cel ce pleacă?! Şi apoi urmează cufundarea fără întoarcere. Sigur, cu medicaţia corespunzătoare şi în funcţie de puterea de recuperare a organismului...
Am simţit tot înlăuntrul cum urcă prin stomac, prin gât. N-am mai ascultat până la capăt. Am ieşit ca din puşcă şi am alergat cât m-au ţinut puterile pe străzile pustii şi umede, fără o ţintă precisă, fără să ştiu de ce fug, de cine, sau ce m-ar putea linişti. M-am trezit dincolo de miezul nopţii într-un bar promiscuu de la marginea oraşului, între două pahare de votcă, cu o ţigancă blondă în braţe şi două gambe negre ca tăciunele zdrăngănind din viori alături.

- Soţia mea te invită să bem o cafea împreună. A spus că îşi cere scuze pentru cea care ai băut-o la mine şi speră că ai să accepţi invitaţia pentru a repara stricăciunea.
- Eşti un tâmpit – i-o retez eu cu ochii în dosare.
El se opreşte, îşi lasă hârtiile şi mă priveşte lung cu o figură tâmpă.
- Ţi-am făcut ceva?
- Da – îi răspund tăios. Mi-ai făcut, îmi faci şi-ai să-mi mai faci. Tu şi imaginara ta nevastă.
- Oh, Doamne, îmi pare rău că te-am necăjit. Dacă vrei am să tac, dar ai să te cufunzi din nou în gânduri şi ele tot către soţia mea au să te-ntoarcă chiar dacă te împotriveşti, ai să vezi – îmi răspunde el enigmatic.
Nu mai rezist. Mă ridic de pe scaun, mă reped la el peste birouri, îl înşfac de guler şi-i strig drept în ochi
- Am sa vin. Uite aşa, am să vin Şi dacă există cu adevărat, dacă nu e doar o himeră, o nălucire de-a ta, am s-o fut acolo în sufragerie, pe fotoliul ăla cu o mie de butoane până îi ies ochii din cap. Şi tie si ei, ca să vă învăţaţi minte amândoi.

- Domnul este colegul de care îţi vorbeam – mă prezintă Popescu ceremonios.
Femeia care a intrat în încăpere este absolut uluitoare. Este înaltă, foarte înaltă, probabil mai înaltă decât mine, sau cel puţin aşa îmi pare datorită trupului foarte subţire. Are pielea fină, aproape transparentă. Chipul îi e pal şi zâmbitor, e o faţă de copil aproape. Nu merge, alunecă, iar gesturile-i par a fi parte a unui dans ce se desfăşoară pe o muzică auzită numai de ea. Are ochii bleu, nu albaştri ci bleu, buzele abia conturate în roz şi părul blond ca spicul de grâu.
- Mă duc să mă schimb şi mă întorc imediat – îmi spune traversând camera şi propria-i amprentă în aerul din jur o urmăreşte cu întârziere, lăsând chiar şi după ce a dispărut să se prelingă prin fierbinţeala încăperii conturul filiform şi parfumat al unei umbre.
Nu apuc să mă dezmeticesc bine şi reapare purtând vestita bluză roşie cu desene florale mici şi negre şi o fustă lungă şi strânsă pe trup care îi acoperă în întregime picioarele. Bluza îi vine ca turnată. Nu poartă nimic pe sub ea şi sânii mici împung pânza subţire ca două corniţe de tăuraş basmaua cea roşie a toreadorului.
- Am promis o cafea bună – îmi spune zâmbind cald. Alexandru nu ştie să facă, dar sper că a mea o să vă placă.
Are un magnetism inimaginabil. Nu ştiu să spun ce mă atrage la ea. Nu e neapărat o femeie frumoasă ci mai degrabă una misterioasă, enigmatică. Frumuseţea ei e mai degrabă una care intrigă, care incită la răscoliri, decât una care să te dea gata. Mă ridic şi o urmez ca in transă. Se învârte încet prin bucătărie ca o balerină fără un scop precis, singurul ţel aparent părând acela de a încerca să-mi ia minţile. Are mişcări senzuale şi moi. Mă apropii şi-i cuprind din spate coapsele în palme. Continuă să culeagă din dulapuri ceştile, cafeaua, zahărul, ibricul. Îmi apropii buzele de părul ei. Miroase a tei, niciodată n-am mai simţit părul cuiva mirosind a tei. Îi cobor uşor gulerul cămăşii şi îi sărut abia atingându-l gâtul. Ea se întoarce şi râde. Avea dreptate Popescu, femeia se luminează toată ca o făclie atunci râde şi se face uluitor de frumoasă. De fapt nu râde, ci doar chicoteşte ca o copilă încântată. Cu o mână îi prind ceafa, îi apropii gura şi îi smulg un sărut pătimaş, în timp ce cu cealaltă încep să-i ridic fusta lungă fără de sfârşit. Se răsuceşte şi-mi împresoară gâtul cu braţele...

Azi e vineri iar de mâine e iar weekend. Mă întind în scaun cât sunt de lung şi-mi simt oasele trosnind. “Mergem să bem o bere la Mama după ce terminăm?” - îl întreb pe Popescu care scrie de zor. “Mergem” – îmi răspunde degrabă ridicând capul zâmbitor din hârtii. “Poate o iei într-o zi şi pe soţia ta. Oricum, să-i transmiţi te rog salutările mele. Face o cafea excepţională, pe cuvânt” – îi mai spun mustăcind. Faţa lui Popescu se pleoşteşte brusc, zâmbetul îi alunecă devale şi e înlocuit de o vizibilă îngrijorare. “Eşti bolnav omule. Care soţie?!” îl aud bombănind în timp ce îşi strânge lucrurile pregătindu-se de bere...

de data asta.... SFÂRŞIT