vineri, 2 martie 2012

Cafeaua cu buze transparente (continuare)

- Vă mulţumesc că m-aţi primit. Sunteţi foarte amabil.
- Orice prieten al lui Marius este şi prietenul meu – îmi răspunde bărbatul masiv din faţa mea, schiţând un zâmbet moale.
- Probabil v-a spus că nu e vorba despre mine ci dspre un coleg, un prieten. Sunt absolut bulversat. Era un om normal. Şi aşa pare şi acum – încerc eu să leg vorbele şi să explic ceea ce nu se poate explica. Apoi îi povestesc cu lux de amănunte totul, de la “Mergem să bem o bere” până la vizita de la apartamentul său şi descoperirea de la magazin. Bărbosul îşi mângâie liniştit barba. Cugetă.
- Da, nu-i nimic nou sau straniu. Dacăăă...
- Ştiţi – îi iau eu vorba din gură – n-aş vrea să întrăm în termeni de specialitate. Mie să-mi explicaţi aşa, pe şleau, ca pentru proşti.
- Trăim într-o lume agitată, într-o continuă viteză – se reorientează bărbosul. E ca şi cum am călători într-un tren alergând peste câmpuri. Atâta timp cât eşti înauntru lucrurile îţi par normale. Când însă scoţi capul pe geam şi vezi pământul alergând grabnic înapoi îţi dai seama de grozăvia la care te-ai înhămat. Şocurile mari ale vieţii te fac să scoţi capul pe geam, să-ţi lungeşti gâtul după o gură de aer. Din mers nu poţi coborî, mai încet nu-l poţi face să meargă. Crescuţi de mici în ideea mişcării oamenii se adaptează, dar expuşi dintr-o dată vitezei clachează. Şi atunci cei ce nu se pot adapta lumii reale se refugiază în lumi paralele. E ca şi cum aflându-te la geam într-un avion în picaj, ai cupla avionului o alveola care să deschidă un alt spaţiu de partea cealaltă a hubloului, unul cald, familiar, plăcut, creat după dorinţele şi visele noastre. Dintr-o dată dispare primejdia, pericolul, frica.
Încă nu a făcut nicio referire la Popescu. Oare vorbeşte despre mine sau despre el? Cine să aibă oare nevoie de alveola, eu sau el? Popescu e singur, ce probleme să aibă Popescu?! Eu am nevastă, copii, rate, griji...
- Pericolul cel mare al lumilor paralele este rătăcirea în acestea, pierderea identităţii şi risipirea. Cu vremea nu te mai poţi regăsi, te rupi de tine însuţi ca şi cum ai avea trupul într-o lume şi spiritul într-alta, distrugând orice legătură între ele. Apare o dedublare a eului faţă de un trup abandonat în care rămân doar resturi fărâmiţate. Ultimul prag înaintea rătăcirii totale, înaintea ruperii complete de realitate este neîncrederea, e acea privire aruncată înapoi peste umăr la marile despărţiri. Oare nu pot rămâne şi aici şi acolo?! Cine sunt eu, cel ce a rămas sau cel ce pleacă?! Şi apoi urmează cufundarea fără întoarcere. Sigur, cu medicaţia corespunzătoare şi în funcţie de puterea de recuperare a organismului...
Am simţit tot înlăuntrul cum urcă prin stomac, prin gât. N-am mai ascultat până la capăt. Am ieşit ca din puşcă şi am alergat cât m-au ţinut puterile pe străzile pustii şi umede, fără o ţintă precisă, fără să ştiu de ce fug, de cine, sau ce m-ar putea linişti. M-am trezit dincolo de miezul nopţii într-un bar promiscuu de la marginea oraşului, între două pahare de votcă, cu o ţigancă blondă în braţe şi două gambe negre ca tăciunele zdrăngănind din viori alături.

- Soţia mea te invită să bem o cafea împreună. A spus că îşi cere scuze pentru cea care ai băut-o la mine şi speră că ai să accepţi invitaţia pentru a repara stricăciunea.
- Eşti un tâmpit – i-o retez eu cu ochii în dosare.
El se opreşte, îşi lasă hârtiile şi mă priveşte lung cu o figură tâmpă.
- Ţi-am făcut ceva?
- Da – îi răspund tăios. Mi-ai făcut, îmi faci şi-ai să-mi mai faci. Tu şi imaginara ta nevastă.
- Oh, Doamne, îmi pare rău că te-am necăjit. Dacă vrei am să tac, dar ai să te cufunzi din nou în gânduri şi ele tot către soţia mea au să te-ntoarcă chiar dacă te împotriveşti, ai să vezi – îmi răspunde el enigmatic.
Nu mai rezist. Mă ridic de pe scaun, mă reped la el peste birouri, îl înşfac de guler şi-i strig drept în ochi
- Am sa vin. Uite aşa, am să vin Şi dacă există cu adevărat, dacă nu e doar o himeră, o nălucire de-a ta, am s-o fut acolo în sufragerie, pe fotoliul ăla cu o mie de butoane până îi ies ochii din cap. Şi tie si ei, ca să vă învăţaţi minte amândoi.

- Domnul este colegul de care îţi vorbeam – mă prezintă Popescu ceremonios.
Femeia care a intrat în încăpere este absolut uluitoare. Este înaltă, foarte înaltă, probabil mai înaltă decât mine, sau cel puţin aşa îmi pare datorită trupului foarte subţire. Are pielea fină, aproape transparentă. Chipul îi e pal şi zâmbitor, e o faţă de copil aproape. Nu merge, alunecă, iar gesturile-i par a fi parte a unui dans ce se desfăşoară pe o muzică auzită numai de ea. Are ochii bleu, nu albaştri ci bleu, buzele abia conturate în roz şi părul blond ca spicul de grâu.
- Mă duc să mă schimb şi mă întorc imediat – îmi spune traversând camera şi propria-i amprentă în aerul din jur o urmăreşte cu întârziere, lăsând chiar şi după ce a dispărut să se prelingă prin fierbinţeala încăperii conturul filiform şi parfumat al unei umbre.
Nu apuc să mă dezmeticesc bine şi reapare purtând vestita bluză roşie cu desene florale mici şi negre şi o fustă lungă şi strânsă pe trup care îi acoperă în întregime picioarele. Bluza îi vine ca turnată. Nu poartă nimic pe sub ea şi sânii mici împung pânza subţire ca două corniţe de tăuraş basmaua cea roşie a toreadorului.
- Am promis o cafea bună – îmi spune zâmbind cald. Alexandru nu ştie să facă, dar sper că a mea o să vă placă.
Are un magnetism inimaginabil. Nu ştiu să spun ce mă atrage la ea. Nu e neapărat o femeie frumoasă ci mai degrabă una misterioasă, enigmatică. Frumuseţea ei e mai degrabă una care intrigă, care incită la răscoliri, decât una care să te dea gata. Mă ridic şi o urmez ca in transă. Se învârte încet prin bucătărie ca o balerină fără un scop precis, singurul ţel aparent părând acela de a încerca să-mi ia minţile. Are mişcări senzuale şi moi. Mă apropii şi-i cuprind din spate coapsele în palme. Continuă să culeagă din dulapuri ceştile, cafeaua, zahărul, ibricul. Îmi apropii buzele de părul ei. Miroase a tei, niciodată n-am mai simţit părul cuiva mirosind a tei. Îi cobor uşor gulerul cămăşii şi îi sărut abia atingându-l gâtul. Ea se întoarce şi râde. Avea dreptate Popescu, femeia se luminează toată ca o făclie atunci râde şi se face uluitor de frumoasă. De fapt nu râde, ci doar chicoteşte ca o copilă încântată. Cu o mână îi prind ceafa, îi apropii gura şi îi smulg un sărut pătimaş, în timp ce cu cealaltă încep să-i ridic fusta lungă fără de sfârşit. Se răsuceşte şi-mi împresoară gâtul cu braţele...

Azi e vineri iar de mâine e iar weekend. Mă întind în scaun cât sunt de lung şi-mi simt oasele trosnind. “Mergem să bem o bere la Mama după ce terminăm?” - îl întreb pe Popescu care scrie de zor. “Mergem” – îmi răspunde degrabă ridicând capul zâmbitor din hârtii. “Poate o iei într-o zi şi pe soţia ta. Oricum, să-i transmiţi te rog salutările mele. Face o cafea excepţională, pe cuvânt” – îi mai spun mustăcind. Faţa lui Popescu se pleoşteşte brusc, zâmbetul îi alunecă devale şi e înlocuit de o vizibilă îngrijorare. “Eşti bolnav omule. Care soţie?!” îl aud bombănind în timp ce îşi strânge lucrurile pregătindu-se de bere...

de data asta.... SFÂRŞIT

24 de comentarii:

Crisa spunea...

Hmm trebuie să recunosc că nu aș fi dorit să aibe ...încă un sfârșit :) , dar cum se spune că orice sfârșit are un nou început .... aștept cu nerăbdare să citesc, simt... următoarele povești ;)

La Fee spunea...

Tentanta glisarea intre realitati!

CARMEN spunea...

ei... si cu asta m-ai încurcat de tot! dar m-ai încântat prin jocul cuvintelor, prin descrierile pline de gingasie... Mosule, esti un poet! ;)

Eu spunea...

Cred in continuare ca iubirile adevarate sunt cele neconsumate, ex. Romeo si Julieta. Dar si alea sunt imaginate, sunt in povestile altora. Iar in realitate ne raman dorintele brute, instinctuale. Daca actionam numai instinctual, nu ne putem privi in oglinda. Dar daca femeia e diafana, iar barbatul sopteste senzual ” pot sa te simt, sa-ti simt forma inimii...”, suntem salvati.
Iar uneori visele sunt atat de frumoase si incitante ca nu-ti mai vine sa te intorci. Si ce bine ca nu se implinesc toate, caci am renunta si la asta. Ne amagesc un timp, pana cand nu incepe iar ”viermele” sa scurme in noi.
Cine esti tu? Cel ce recunoaste. Un barbat onest. :)

(am postat comentariul gresit in postarea precedenta, te rog sa repari greseala)

mosu spunea...

@crisa
:) povesti fara sfarsit nu stiu sa scriu; nici macar mai lungi asa; ale mele sunt scurte pentru ca vreau sa se ajunga repede de la coaja la miez; si miezul musai sa fie dulce si sa lase un gust placut in cerul gurii muuuult timp

mosu spunea...

@lafee
dar asta facem in fiecare zi, glisam intre realitati! caci ce este aceea realitate?! realitatea nu exista; ce e realitate acum nu mai e peste cinci minute, realitatea mea nu este si a ta, realitatea privita de sus si cea privita dintr-o parte sunt diferite; realitate nu exista, totul e doar modelare a dejurimprejurului de catre propriul gand

mosu spunea...

@carmen
:) multumesc! mda… nu cred ca sunt un poet, dar incerc sa dezghioc poezia ghemotocita in ceea ce ne inconjoara; altfel nu ne-am usca de banal?!
iar daca te-am ametit un pic ma bucur; caci cine esti cu adevarat, cea care se dezleste lumii sau cea care se dezveleste siesi?!

mosu spunea...

@tu
de acord! si eu cred ca iubirea cea adevarata este cea care inca nu s-a-nfiripat, caci celei pe o care o traim, indiferent de stadiul ei, ii incoltesc mai devreme sau mai tarziu neimplinirile; singura perfecta este cea modelata din dorinta si vis…
eu?! onest?! hmmm… cred ca sunt doar un povestitor… :)

Eu spunea...

A! Dar eu nu-ti spun TIE cine esti, ci personajului care se intreaba asta in postarea precedenta. Nu are legatura cu povestitorul :)

mosu spunea...

@tu
aaa.... el...; cred ca el e mai degraba un barbat ratacit; daca confrunti realitatea si incerci sa-i definesti conturul asta ti se intampla; sunt doua solutii pentru echilibru: ori accepti realitatea asa cum ti se ofera (stramba desigur), ori iti mesteresti singur una (falsa desigur)

EO spunea...

da, mosule, esti un poet :)

mosu spunea...

@eo
deja e 2-1 asa ca trebuie sa ma recunosc invins...
si apoi tu trebuie ca te pricepi la cafele cu buze transparente, ca doar ai cafenea! :)

9 spunea...

Mi-a plăcut. :) Nu spun mai mult. ;)

mosu spunea...

e bine! da de spus, poti sa spui...

Irina spunea...

Da, rascolitoare scriere. Ar trebui sa nu mai tresar surprinsa cand te citesc, pentru ca deja stilul dumitale imi e de un familiarism straniu.
Insa scena ritualului pregatirii cafelei alunecata apoi spre inefabila atractie dintre erou si misterioasa doamna, e cea care da greutate povestii. Scena descrisa cu o senzualitate greu de egalat...
Ma hranesc din povestile tale, Mosu.

mosu spunea...

scena cafelei este rostogolirea dorintei pana in buza realitatii pentru ca apoi ea sa alunece din nou in cotidian si sa se risipeasca....
ma bucur ca iti plac povestile mele... :)

Scaietina spunea...

Hah! Iar m-a surpins finalul.
Mosule, o sa-ti spun un secret: ce faci mataluta pe aici se cheama literatura :)

mosu spunea...

:) multumesc de cuvinte! eii... acum ai vazut ca la o caracterizare succinta a mea am trecut doar cateva cuvinte "stiu safac de toate dar nu ma pricep la nimic"; cred ca trebuie sa stii foarte bine sa faci ceva pentru a conta, pentru a fi luat in seama; asta in orice domeniu, altfel esti un oarecare inregistrat la "si altii"; cam asa si cu literatura, poate ca fac, dar nu stiu cat ma pricep :)
acumaaa... nu zic, mai cujet si-om mai vide!

Anonim spunea...

zambesc.
e un paradox armonia acestori lumi in perpetua metamorfozare.

cs

Anonim spunea...

nu m-ai zambesc.
tzi-am vazut jurnalul.
te privesc si ma intreb ce anume te fericeste si ce anume te sperie.
m-ai surprins

c.s.

mosu spunea...

ramai la zambet; pana la urma si la urma asta e scopul final, zambetul; dar nu orice fel de zambet ci unul cu radacini!

Anonim spunea...

I-mi cer iertare
Nu vroiam sa intru cu bocancii in intimitatea sufletului nimanui.
In jurnal sunt expuse stari de spirit,emotii, trairi ,istorii personale,sensibile si expresive, la vederea tuturor.
I-mi pare rau ca am spun direct ceea ce gandeam in acel moment.
Nu e din lipsa de consideratzie,dimpotriva.
M-ai cred ca atunci cand scriem despre noi,ne conturam un chip numit personalitatea cu tot ce cuprinde ea.
E posibil sa fi perceput gresit,dar ma contrariat titlul in raport cu contzinutul.
Nu obijnuiesc sa fiu protocolara in scris,nu ma impresionaza numarul anilor(in scris avem totzi aceeasi varsta si rang,suntem oameni pur si simplu) ci cantitatea si calitatea experientzelor,a cunostintelor,fantezia,expresivitatea ,sensurile patrunzatoare,copilaria sufleteasca.
ma simt ca o corijenta la o materie pe care incerc sa o inteleg, nu sa o invatz sau sa o reproduc.
atat.

Iar mie personal, i-mi scapa sensul''zambetului cu radacini''

Cu parere de rau pentru starea pe care am induso,
Cristina

p.s:daca tonul si contzinutul comentariilor pe blogul tau trebuie sa respecte aerul superflu de salam aleikum,eu am sa tac,dar nu am sa renuntz la lecturi.as pierde eu.

mosu spunea...

diferenta dintre un zambet cu radacina si unul fara este aceeasi ca cea dintre o floare cu radacina si una fara; daca in al doilea caz zambetul se usuca si moare, in primul poate inflori de nesfarsite ori pentru ca are un bulb infipt undeva in real….
jurnalul nu este decat o poveste, deci tot ce e scris acolo e intr-o mare masura fantezie, fantezie cu sambure de real, caci nimic nu se naste din nimic… deci nu ai de ce sa-ti para rau
cat priveste tonul si continutul comentariilor nu am stabilit nicio “norma”; totusi un minim de cerinte exista: sa fie la subiect si sa denote bun simt; daca te incadrezi (si nu vad niciun motiv sa nu) e totul perfcet
si in fine, nu-mi fie cu suparare dar imi si mai se scriu impreunat in cazurile din comentariu

Anonim spunea...

esti ''fain''mosule.
sunt eu proasta si ma umflu'cand ma simt vexata.nu ma supar ca ma educi.am uitat gramatica.de fapt nu stiu sa o fi studiat vreodata.ma caracterizeaza spontenaitatea nu eruditzia.mosule asa glumesc eu.daca mai acceptat obijnuiestete cu mine.sara buna.