De-a baba oarba

Bărbatul se trezi, clipi de câteva ori din gene, apoi îşi îndesă capul sub pernă încercând să adoarmă la loc făcând abstracţie de zgomotele venind de afară. Era una din nopţile acelea, în care până în zori din căsuţă mică de alături răzbăteau glasuri groase de bărbaţi, râsete subţiri de fetişcane şi muzică, multă muzică proastă. De când murise Grig lucrurile se schimbaseră în rău. Grig fusese un personaj de poveste. Niciodată nu aflase cum îl cheamă cu adevărat, cine este şi de unde vine. Era un pierde-vară. Casa în care locuia, o casă modestă cu două odăi, dărăpănată, uitată de lume şi de timp, înghesuită şi ascunsă îndărătul a două vile generoase, nu era o lui. Dar trăia acolo de când se ştia împreună cu fecioră-su, un puşti de cinşpe-şaişpe ani. De două trei ori pe an venea la ei o femeie cam de aceeaşi vârsta cu Grig. Le deretica, le spăla, grijea de găini şi de petecuţul de pământ verde, apoi pleca. Cu ocazia asta Grig se bărbierea şi-şi punea hainele cele curate. Îi vedea seara ieşind la braţ, lipiţi unul de altul şi îndreptându-se că doi îndrăgostiţi spre faleză. După moartea sa însă lucrurile s-au schimbat rapid. În câteva săptămâni a apărut în casa o fată. Pe urmă au apărut multe boarfe întinse pe sârmă la uscat, apoi a dispărut băiatul şi a mai apărut încă o fată, apoi total aleator alte fete, băieţi, bărbaţi. "Muşuroi de curve" bombănise bărbatul nemulţumit de noii săi vecini. Cu Grig se împăcase bine. Îl mai ajuta la treburile casei cu una cu altă, mde ca în gospodărie când mai ai nevoie de încă o mână, că numai două nu-s de ajuns. "Să-ţi aduc o sticlă cu apă, ţi-o fi sete" îi spusese bărbatul odată când reparau împreună acoperişul sub soarele dogoritor de iulie. Grig râsese cu foc întrerupt fiind de câteva ori de tusea grea de fumător înrăit "Domn inginer, apă n-am mai băut de când m-am născut. Oleacă de tărie dacă vrei să-mi aduci şi tare m-aş mulţumi". Afirmaţia lui Grig, deşi greu de dovedit, era întărită însă de realitate, căci exceptând puţinele zile din an în care îşi făcea apariţia misterioasa femeie, Grig nu umbla niciodată treaz, indiferent de anotimp, de ora din zi sau din noapte. De fapt de-aici i se trăsese şi moartea.
Fata aciuiată în căsuţă de alături nu părea să aibă o vârsta mai mare decât a lui Mim, fiul lui Grig, dar traiul greu o făcea să pară mai matură, mult mai matură. "Bună ziua" îl saluta ea grăbit dar politicos de fiecare dată când se întâlneau în apropierea porţii că doi vecini plini de griji şi de responsabilitate. "Bună ziua" îi răspundea el mirat de fiecare dată să o vadă acolo. Nu-i găsea deloc locul, nu reuşea să o aşeze într-un tipar, să o înglobeze într-o ramă potrivită. Era doar un copil dar devenise peste noapte "stăpână casei", titlu de care era de altfel era mândră, acceptând implicit şi o serie lungă de obligaţii de care încerca să se achite cu succes. Şi apoi... Apoi era cealaltă faţă. Cea care se dezvelea atunci când soarele se ascundea sub aripi de fluturi şi dispărea vederii, lăsând luna să-şi lunece vălul de lumină peste boltă ca o mireasă părăsită şi tristă. Nu putea băga mâna în foc de nimic, dar o văzuse de câteva ori noaptea, machiată şi aranjată că o hetairă intrând să petreacă în templul lui Dionysos. Şi toate petrecerile acelea, toate chiotele şi ţipetele şi gâfâielile...
Trecuse mai bine de un an de la moartea lui Grig. Pe Mim, fiul lui, nu-l mai vedea decât foarte rar. Vecinii spuneau că e în Italia la muncă. La ciordit spuneau alţii. Ba câţiva mai cârcotaşi ziceau că e dus să plaseze fetiţe pe Via Salaria, la Milano. Bărbatul tresări. De la o vreme, avea somnul tare uşor. Ciuli urechea. Nu mai erau chiote şi muzică, doar şoapte. Se dădu încet jos din pat şi încercă să localizeze sursa lor. Îşi puse papucii şi coborî scările pe vârfuri. "Mizerabilii ăştia sunt în stare de orice, te trezeşti că într-o zi îţi dau în cap pentru două trei sute de lei" îşi spusese mereu şi o grijă în plus se lipise de inima sa. Vocile nu veneau dinăuntru ci de-afară, din stradă. Fără doarşipoate. Şi nu erau doar şoapte ci şi chicoteli îndesate. Bărbatul urcă înapoi în dormitor, ridică perdeaua de-un colţ şi privi pe fereastră. Zâmbi. Trei umbre se rostogleau sub felinar în doi metri pătraţi precum maşinuţele cu cheiţă care se lovesc de pereţi şi se întorc înapoi. Două fete, dintre care una era vecina sa, legaseră la ochi un băiat şi jucau baba oarba. Nu-i fu greu să-1 recunoscă sub fularul legat la ochi pe cel ce-l considera codoşul, un uscat înalt cu faţa ciupită şi cu ochii adânc înfundaţi ca şi cum s-ar fi ascuns îndărăt de frică realităţii. Văzuţi aşa, de sus, le-ar fi dat cu uşurinţă zece ani, nu mai mult. Doar înălţimea lunganului ar fi încurcat puţin socoteală dar felul în care se învârtea bătând cu mâinile aerul precum un uriaş pescăruş beat, stârnind valurile de râs ale fetelor, îl făcea mic, tot mai mic. Fetele băteau din palme, lunganul se răsucea brusc să le sperie, apoi începea să răscolească în noapte ca într-o căpiţă de fân fără nici cea mai mică intenţie de a le descoperi. Bărbatul îşi privi ceasul, era trecut de două ore de miezul nopţii. Apoi îşi privi consoarta cum se întoarce pe partea cealaltă şi îşi aşeză capul în palme continuând să-i privească cu zâmbetul pe buze. Ar fi vrut să coboare, ar fi vrut să-i smulgă lunganului fularul de la ochi, să şi-l înfăşoare în jurul capului, apoi să bată aerul că o pasăre uriaşă încercând să dezvelească chicotele fetelor din încovrigarea nopţii, aşa cum dezvelesc veveriţele seminţele din conurile de brad. Nu se mai jucase baba oarba de mult timp, de foarte mult timp. Nu-şi mai aducea aminte de când. De când nu mai era copil, de când se stinseseră cu totul şi joaca şi jocurile. Se stinseseră demult iar el rămăsese un matur trist, agăţat de realitate ca un bec spânzurat în două fire de tavanul unei încăperi înalte şi goale ca o catedrală. Pentru o secundă, ca un gest necontrolat, îşi simţi mâna cum urcă spre nasturii de la pijama în intenţia de a o descheia şi a lepăda-o. Dar nu se întâmplă nimic şi mâna reveni cuminte la locul ei. Bărbatul privi pe fereastră. Fetelor le luceau ochii că la mâţe. Adormi târziu, abia în zori.
Totul se schimbase din noaptea aceea, ca şi cum o sămânţă dintr-un copac fantastic i s-ar fi împlântat în piept şi ar fi început să germineze. O simţea cum creste, cum se descovoaie, cum alunecă uşor prin carne şi prin sânge, cum se ramifică şi îi cuprinde tot înlăuntrul. Privirea îşi pierduse linia dreaptă şi şerpuia întruna ca un drum de munte printre muchii stâncoase, gândurile nu se mai aşezau cuminţi ci continuau să se rostogolească de-a valma că o cascadă neodihnită, visele erau tot mai vii şi mai mişcătoare... Nu ştia ce s-a întâmplat cu dânsul. Întâi a vrut să meargă la doctor. "Şi ce-o să-i spun, că am ceva înlăuntru, un ceva ce nu-mi dă pace?!" îşi spuse el şi în două zile elimină opţiunea. Se afundă apoi în muncă. Ştia că asta era soluţia oricăror probleme. Dar funcţiona doar opt ore pe zi, după cele opt ore copacul continuă să crească înlăuntrul său mai ceva că vrejul vrăjit de fasole. Altfel lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Rufele atârnau în continuare pe sârmă, fetele intrau şi ieşeau în casa de alături, vecina îi spunea sfios "bună ziua" de fiecare dată când se întâlneau în prag, în timp ce Mim era dus acolo în Italia cu treburile lui oricare ar fi fost. Doar femeia lui Grig nu mai venea, unii spuneau că ar fi murit şi ea de tristeţe.
Nu trecuseră decât vreo două luni de la povestea cu jocul de-a baba oarba. Era cinci, cinci dimineaţa. Bărbatul încuia poarta să plece cu treburi. Un taxi opri în faţa casei şi din el coborâră două fete. Le recunoscu pe amândouă. Erau bete. Îl văzuseră şi începură să-şi dea coate chicotind. Bărbatul le privi lung. Erau adevărate păsări de noapte, cu penaj viu, cu cântec ademenitor, cu fâlfâieli uşoare de aripi. Conveniseră ceva împreună şi cea mare o tot împingea pe cea mică să spună ce-au hotărât. Până la urmă mezina îşi luă inima în dinţi, făcu câţiva paşi împleticiţi şi îl întrebă zâmbind "Vrei să te fut?", asaaa... simplu, că şi cum 1-ar fi întrebat dacă are un foc. Apoi izbucni într-un râs năvalnic cu sughiţuri, se roti pe călcâie şi se prăbuşi în braţele prietenei sale continuând să râdă amândouă nestăvilit. "Curve proaste" mârâi bărbatul şi le întoarse spatele făcând cu mâna taxiului care întorsese în drum.
Bărbatul se privi speriat în oglindă. în fiecare dimineaţă se privea atent în oglindă de teamă că ramurile copacului ce-i creştea înlăuntru să nu-i iasă prin piele. Nu ştia de ce dar era sigur că dacă aveau să-i iasă prin piele ar fi făcut-o cu siguranţă prin cap, pe undeva prin obraji, prin ochi, prin gură. Dar nu era niciun semn. Îşi privi palmele întorcându-le când pe o faţă când pe cealaltă, apoi îşi ridică pijamaua şi îşi cercetă minuţios burta. Niciun semn! Şi totuşi simţea că are să se întâmple. Se simţea plin, simţea că sacul trupului său e prea mic faţă de nestavilirea înlăuntrului. Cândva, undeva, ceva avea să crape. Şi trebuia să i se împotrivească, altfel îi era teamă că avea să se stingă.
- Mâine - se răsti bărbatul fără nici "bună ziua", nici nimic altceva.
- Mâine ce? - îl întrebă fata speriată cu mâna încleştată pe clanţa porţii.
- M-ai întrebat acum o săptămână dacă vreau sex. Vreau! Mâine noapte.
Fata încremeni. Tot sângele i se scurse din trup şi faţa îi deveni pământie. O simţi cum se pierde, cum vrea să fugă. Îşi ferise privirea o secundă, apoi încet încet sângele îi reveni în priviri ca şi cum s-ar fi răzgândit, trupul se dezgheţă, obrajii se colorară înapoi, iar ea îi răspunse privindu-l fix în ochi.
- Mâine noapte atunci!
Nu adormi peste noapte. Se întreba dacă fata are să vină. Era aproape sigur că o va face. A doua zi la amiază îşi îmbarcă familia în maşină şi o relocă fără prea multe discuţii două sute de kilometri mai departe, la mama soacră. Apoi îşi luă o sticlă de coniac din bar, se aşeză în fotoliu şi aşteptă. Ca o pasăre de pradă împăiată. Nemişcat, fără gânduri, fără sentimente, fără dorinţi. Până la 10 seara aşteptă. Atunci auzi poarta deschizându-se şi ciocănituri în uşă. O deschise. Fata vru să-i spună ceva dar el duse degetele la buze şi îi făcu semn să tacă. O luă de mână şi o conduse în sufragerie. O aşeză drept în mijlocul camerei sub lampadar şi o privi lung. Nu mai avea nimic din tupeul păsării de noapte şi nici din ternul gospodinei de alături. Era un copil uşor tremurând, cercetând cu teamă împrejurul. Îi desfăcu uşor nasturii cămăşii, cu migală, ca şi cum i-ar fi fost teamă că-i e trupul doar aripi de păsări şi s-ar fi putut decompune la orice mişcare nechibzuită, şi-i dezveli sănii. Erau plini şi tari, mai mari decât şi-ar fi imaginat.
Bărbatul îşi făcu palmă cerc şi abia atingându-i pielea le rotunji conturul. Apoi se aplecă spre faţa şi îi atinse cu vârful buzelor, sau poate nici măcar, dupăurechea. Mirosea a izmă. Nicio femeie din viaţa lui nu mirosise vreodată a izmă. Buzele continuară să plutească uşor pe deasupra pielii, în jos pe gât, pe umeri, apoi pe piept până când se împotmoliră în sfârcurile roz. Fata înlemnise. Era evident surprinsă de ceea ce întâmpla. Se cabră că un animal speriat, pufnind uşor ca şi cum o greutate din ce în ce mai mare i se aşeza pe inimă. Buzele urcară la loc lăsând de dată această o urmă umedă ca un melc leneş, în timp ce mâna continua să măsoare consecvenţa curburilor.
- Ce faci?! - şopti fata nemaiputând suporta încremenirea, fără să-i fie clar dacă era o întrebare sau doar o poartă deschisă spre reconcilierea cu realitatea.
Bărbatul o dezveli şi de restul vesmintelor, se aşeză pe fotoliu, o aşeză pe genunchi potrivindu-i chipul astfel încât să fie cutreierat de mângâierea lunii şi-i şopti tandru.
- Te privesc.
Din ziua aceea bărbatul nu se mai cercetă în oglindă dimineaţă. Stia că arborele dintr-ansul îşi scosese ramurile prin toate subţirimile trupului şi înfrunzise. Poate nimeni altcineva nu vedea asta dar el simţea la fiecare adiere vânturarea de frunze.