Leul şi Soarele

- Mărite Rege, aseară când Soarele cobora grăbit spre asfinţit şi-a plecat buzele spre urechea mea şi mi-a şoptit că se gândeşte să treacă azi pe la amiază să ţi se-nchine – aruncă maimuţa bălăbănindu-se caraghios de pe un picior pe altul.
- Însuşi Soarele?! – se miră leul trosnindu-şi oasele nemaîncăpânde în sacul de piele ce-i învelea trupul.
- Chiar el Mărite Rege, Soarele cu o mie de raze – se hlizi maimuţa cu gura până la urechi.
- Să poftească, să poftească – mârâi leul scuturându-şi coama grea şi aşezând uşor labă peste labă pentru a-şi propti bărbia regală peste amândouă.
Până la ora şapte i se închinaseră deja un şarpe al deşertului, o zebră, o girafă, un rinocer, un leopard şi o pereche de flamingo. Ziua trecuse o treime şi Soarele nu părea dispus să coboare pe Pământ pentru a i se închina.
- Mai vine? – întrebă nerăbdător leul încremenit în mijlocul câmpiei.
- Vine, vine sigur – răspunse maimuţa abia respirând, ascunzându-se de dogorea cerului sub o frunză de baobab.
Şi fix la ora două Soarele se aplecă uşor înspre leu ca şi cum ar fi vrut să-l privească de aproape. Leul simţi o căldură mare, apoi o văpaie ca o săgeată de foc aruncată din nările balaurului, pentru ca în cele din urmă să simtă fierbinţeala cuptorului în care se coace lumina. Se aprinse ca un şomoiog de fire uscate de iarbă şi arse cât ai clipi. Doar o mână de cenuşă rămase în urma-i.
Nimeni nu păru să bage de seamă întâmplarea, doar un pârş bătrân bodogăni târându-şi coada lungă spre vizuină:
- Înainte să prinzi înaltul de guler trebuie să te asiguri că picioarele ţi-s bine înfipte în pământ.