Vânătorul de curcubee (prima parte)

Pe domnul Haş l-am cunoscut la magazinul de culori. Eu venisem să cumpăr nişte roz cu buline şi ceva galben cu virgule pestriţe cu care să împrospătez feţele unor apropiaţi cam încruntaţi, iar el venise doar ca să se sfătuiască cu vânzătoarea expertă în violacee în privinţa unor vinişoare sângerii apărute în violetul de parma. Părea un tip absolut normal, doar că pentru un tip absolut normal era oarecum anormal faptul că purta la un costum clasic la patru ace cu pantalon la dungă şi pantofi oglindlucitori, joben. Era un bărbat între două vârste, ba dacă te uitai mai atent puteai spune fără să greşeşti ca era între trei, mai degrabă încruntat şi sobru, dar cu un aer politicos, deschis şi continuu scormonitor.
- Galbenul de floarea soarelui e mult mai rezistent decât cel de crăiţe – mă sfătui domnişoara vânzătoare de iluzii expertă în violacee, în timp ce domnul Haş cântărea din priviri o găleată cu apus de soare în care se combinau elegant roşul şi portocaliul.
- Domnul Haş este om de ştiinţă. O eminenţă – îmi şopteste complice domnişoara aruncând din sprâncene în direcţia incumbentului.
- Serios?! În ce domeniu? – replic neîncrezător ştiind foarte bine că în ziua de azi trăim într-o lume de experţi.
- În curcubeologie – şopteşte domnişoara şi mai încet ca şi cum mi-ar fi transferat cel mai bine păstrat secret al omenirii. A inventat chiar şi o maşină. A făcut rost de nişte fonduri solvegiene nerambusrsabile pe cercetare şi maşina este deja funcţională. A lucrat la ea ani buni.
- Fonduri norvegiene – o corectez eu scurt pe domnişoară.
- Nu, nu, solfegiene. Fonduri muzicale solfegiene, adică din acelea pe care le aşezi pe portativ şi daca le aşezi nimerit cântă. Ceva legat de muzica sferelor, nu mă pricep prea bine la economie, doar la culori mă pricep – completează domnişoara emoţionată.
Explicaţia vânzătoarei de ocazie nu mă dumireşte deloc, ba pot să spun cu mâna pe inimă că mai rău mă încurcă, aşa că îmi vâr în sacoşă galbenul cu buline şi rozul cu virgule şi dau să plătesc şi să plec când îl aud pe domnul Haş apropiat pe nesimţite completând:
- Ohhh domnule, aceste fonduri au fost esenţiale în fundamentarea lucrărilor pe care le-am conceput. Căci ce ar fi lumea astăzi fără “Harmonices mundi”, de unde ne-am putea extrage echilibrul, fără de care n-am exista, dacă nu din muzica sferelor?! Nu este oare armonia sunetului cel de-al patrulea armăsar la cvadriga cunoaşterii alături de aritmetică, geometrie şi astronomie, cum bine spunea Platon?! Şi atunci cum să poţi să construieşti dacă ţi-e strâmbă urechea?! Muzica înseamnă spaţiu iar spaţiul e egal necuprinsului care se caută înţeles. Liniile directoare ale armoniei muzicale şi nu numai, s-au dezvoltat pe baza geometriei euclidiene a poligonalelor inscriptibile cum bine scoate în evidenţă Kepler, pentru a se reîntoarce şi a expanda apoi în spatiul multidimensional întru discretizarea în alveole rotunde ca bulbul brânduşei şi înţelegerea lui. Nu este muzica domnule albia cu cele trei braţe ale sale, mimesisul, ethosul ş catharsisul, prin care ne vărsăm în lumea înconjurătoare dar şi rădăcina ramificată prin care ne extragem seva, cum bine a intuit Platon în Poetica?! Lucrurile sunt cât se poate de evidente – conchide domnul Haş brusc, tocmai când era pe punctul de a mă pierde.
Profit de ocazie c-am scăpat de ditirambicele explicaţii şi ca să nu par nepoliticos o cotesc la nouăzeci de grade pe o cărăruie mai bătătorită.
- Şi puneţi ca aţi inventat o maşinărie care încununeaza întreaga dumneavoastră activitate de cercetare?!
- O, desigur domnule. O maşinărie excepţională fără de care lumea n-ar putea exista. N-ar putea exista în forma în care ea există acum, vreau să spun – se corecta el împăciuitor. Dar daţi-mi voie să mă prezint. Haş – se înclină el şi îşi scoase extravantul joben de sub care spre surpriza mea ieşi la iveală un altul aproape identic dar mai mic pe care îl ridică cu distincţie la rândul său pentru a lăsa locul altuia doar cu puţin mai mic decât al doilea. Nu ştiu câte jobene a scos până la urmă, ştiu doar că tejgheaua vânzătoarei de vise se umpluse de ciudatele acoperitori de scăfârlie de diferite dimensiuni, astfel încât pe ultimele două, mici ca două pălării de păpuşă, din lipsă de spaţiu, le aşeză tacticos chiar în palma mea. Doriţi s-o vedeţi? Mi-ar face mare plăcere să v-o arăt. Domnişoara mi-a spus că lucraţi în branşă. Tot cu culori, tot cu vise, cu bucle...
Înghit în sec şi mă prefac c-am uitat să-i răspund că sunt doar un inginer, că lucrez cu şuruburi şi piuliţe şi nu ma ocup deloc nici cu visele şi nici cu culorile. Ros însă de curiozitate tac complice şi îi accept invitaţia.

Aşa că într-o zi de marţi pe la amiezi îl iau pe domnul Haş de braţ şi purcedem spre înălţimile unde este instalată maşinăria. Ajuns sus pe coama dealului descopăr uluit grozăvia. Era o maşinărie atât de ciudată cum nu mai întâlnisem niciodată în viaţă. Nici măcar în filme nu mai văzusem o asemenea amestecatură aparent fără niciun sens, de ustensile a caror întrebuinţare era reinventată şi supusă unor interese fantastice. Din tot ansamblul ieşeau în evidenţă cele patru tromboane uriaşe cât roata de tractor, dispuse strategic în cele patru colţuri a ceea ce părea a fi un afet de tun antiaerian. Cele patru alămuri strălucitoare erau aşezate pe o serie dispozitive de reglare a unghiurilor de rotire pe orizontală şi verticală asemănătoare radarelor care perie depărtările, având posibilitatea să-şi modifice atât azimutul cât şi înălţimea într-un domeniu extrem de fin. Ţinta îmi părea cerul dar scopul precis era greu de ghicit. Nu putea apoi să nu-ţi atragă atenţia ansamblul de pârghii şi lanţuri care conecta o pereche de pedale de bicicletă aşezate chiar sub scaunul manevrantului cu pistoanele tromboanelor ce într-o altă lume ar fi fost desigur folosite pentru reglarea aerului ce ieşea din pieptul suflătorului în vederea obţinerii sunetelor dorite. În maşinăria din faţa mea însă rolurile păreau să se inverseze, pedalele acţionând un lanţ clasic cu zale, care la rândul său acţiona pe principiul supapelor de la cilindrii motoarelor o serie de pârghii ce se deplasau în sus şi în jos asigurând o mişcare continuă de dutevinoşiiarduteşiiarvino a pistoanelor de tombon. Muştiucul fiecărui trombon era conectat apoi printr-un furtun de butelie cu ceas la intrarea unui mixer clasic de bucătărie, care în partea superioară avea asemenea unui clovn o căciulă ca o sită de strecurat macaroane din care ieşeau o mulţime de fire fine, fiecare dintre ele terminându-se cu o biluţă colorată în formă de lacrimă, asemeni unor ciucuri.
Chiar dintre tromboanele din faţă îţi mai înţepa privirea un set de instrumente ce părea a configura un lansator de harpoane. Patru trompete cu ţeavă lungă în care erau înfipte patru săgeţi filiforme, armate în cel mai clasic stil folosit de când lumea la praştii cu o fâşie de cauciuc întinsă exasperant, păreau pregătite să înhaţe cerul şi să-l strângă aproape. Cele patru harpoane erau legate prin funii asemănătoare mai degrabă cozilor împletite ale Ilenei Cosânzeana de o tobă ce ţinea loc de tambur, în jurul căreia erau înfăşurate.
Întegul sistem mai era dotat cu o instalaţie de ungere formată dintr-o sticlă de ulei de măsline şi o farfurie de dulceaţă care se învârtea în vârful unui băţ ca în reprezentaţiile artiştilor chinezi, o instalaţie de răcire dezasamblată dintr-un frigider vechi, un ceas de masă uriaş de pe vremea bunicilor cu clopot mare în vârf lovit din stânga şi din dreapta de două ciocănele minuscule, cu o trompetă cu pompă centrifugă pentru asigurarea semnalelor sonore, un ochean simplu, o mătură şi cu o mulţime de alte chestii mărunte destul de greu de identificat având în vedere faptul că fuseseră demontate din alte ansamble şi nu-mi spuneau mare lucru.
- Ei, ce zici?! – mă întreabă domnul Haş grozav de încântat, arzând de nerăbdare să-mi explice ce şi cum.
Eu sunt prea năuc sa să-i pot raspunde în vreun fel aşa că mă rezum la a da tâmp din umeri în timp ce colţurile buzelor o iau la fugă în sus a mirare.

(va urma)